vineri, 29 august 2008

Ambasadă extraterestră în România

Există oameni - mulţi oameni, mii de oameni - convinşi că noi nu suntem produsul lui Dumnezeu şi nici produsul evoluţiei speciilor, ci am fost fabricaţi în laborator, de extratereştri. Noi, cu toţii. Omenirea, produsă în laborator. Asta este teoria, în esenţă.

Bun. În detaliu, se pare că prin 2035, creatorii noştri, elohimii (specia extraterestră care ne-a creat, tradusă greşit în Biblie prin "Dumnezeu") şi-a anunţat debarcarea pe Terra. Ceva de genul "ia să vedem, copii, dacă aţi fost cuminţi". Nu trebuie să ne speriem, ci să îi primim pe cale oficială, cu onoruri militare, covor roşu şi - de ce nu? - pâine şi sare. Numai că politicienii noştri tâmpi nu au iniţiativă, fapt pentru care Mişcarea Raeliană (care propovăduieşte această teorie şi numele căreia vine, ca în orice sectă care se respectă, de la cel care a înfiinţat-o - Claude Vorilhon sau Rael) a elaborat o petiţie oficială prin care cere înfiinţarea unei ambasade pentru extratereştri la Bucureşti. Nu numai la Bucureşti, ci în 86 de state. Momentan, petiţia se află într-o mapă, pe biroul ministrului Afacerilor Externe, Lazăr Comănescu. Ştire Gândul: "Fiind obligat prin lege, Executivul a luat în serios cererea. „Exotica” cerere a fost dată în sarcina lui Comănescu, având în vedere că, prin mandat, MAE „iniţiază activităţi internaţionale menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cu toate statele” şi „elaborează proiectelor de acte normative care au legătură cu relaţiile externe şi cu politica de comerţ exterior ale României”."

Nu râdeţi, treaba e serioasă. Rael jură că a fost luat deoparte de extratereştrii, care i-au explicat adevăratul sens al Noului şi Vechiului Testament, eronat interpretate până acum. Aceşti părinţi ai omenirii sunt cam de mărimea unui copil, explică Rael în cartea lui, "Le Livre qui dit la vérité" ("Cartea care spune adevărul"). Ei bine, din punctul meu îngust de vedere, aici apare contradicţia doctrinară: de ce Elohimul meu ar crea cineva (inteligent, pare-se) în laborator o fiinţă de două ori mai mare decât el? Un Frankenstein, după valorile lor sociale. Dar ştim cu toţii că Frankenstein e o ficţiune.

Puteţi să-i adresaţi întrebările voastre pe teme arhetipale unui sibian, Călin pe nume, care îşi dă adresa pe site: cali_my2004@yahoo.com.

Sursa foto: drăguţul din imagine este - sau pretinde că este - unul dintre vizitatorii autopsiaţi de la Roswell şi am găsit-o aici.

PS ideologic: nu susţin nici existenţa, nici inexistenţa extratereştrilor. Mă declar agnostică în această chestiune. Consider că nu suntem în posesia suficientor date încât să ne exprimăm în nicio privinţă cu certitudine. Eu, personal, nu m-am întâlnit cu niciun extraterestru până acum.

Maicăăăăăăăălllll

Ştiţi deja, s-a dat la toate ştirile: Michael Jackson face astăzi 50 de ani. Să trăiască, să fie sănătos.

În zilele noastre, nu mai poţi rosti cuvintele "Michael Jackson" fără ca cineva să se prăpădească de râs sau să te usture cu o ironie ieftină şi tabloidală. Ei bine, armaţi şi trageţi: îmi place Michael Jackson!

Nu, nu-i bine spus. De fapt, am crescut cu Michael Jackson. Am învăţat limba engleză încercând să traduc versurile lui Michael Jackson. Într-o vreme în care internetul în România era mai improbabil decât nava Enterprise, asta a însemnat foarte multă muncă. Mai ales pentru un copil. Stăteam cu urechea lipită de casetofonul cumpărat din târg, de la vechituri şi cu degetele lipte de butoanele Pause-Play. Am transcris sute de pagini în felul ăsta, iar apoi, urechiometric, căutam cuvintele în dicţionar, să văd ce înseamnă. Exasperat de zelul meu, tata, fan Pink Floyd şi Deep Purple (vă daţi seama ce conflict!) m-a ameninţat că îmi aruncă toate casetele cu Michael Jackson. Le-am ascuns. Apoi m-a ameninţat că îmi aruncă rabla aia de casetofon. Până să îşi pună gândul în faptă, tradusesem jumătate din discografia Michael Jackson şi mă cam plictisisem.

Acum, când ascult Michael Jackson, mă găsiţi cu un zâmbet tâmp pe faţă, îngânând din memorie cuvintele (cele mai multe versuri îmi revin de la primele acorduri). Dansez pe Michael Jackson, cânt tare şi zâmbesc. Muzica lui n-a făcut istorie doar pentru mine, ci pentru o lume întreagă.

Tâ-dâm-tâ-râ-râ-râm-ul cu care începe Thriller (pe Youtube, videoclipul are peste 21 de milioane de vizionări), dansul monştrilor, pantera neagră din Black or White, scena în care sparge geamul unei maşini pe care era inscipţionată zvastica, Michael mic care cântă de parcă s-a născut cu microfonul în mână, moonwalk-ul, Give Into Me cu Slash de la Guns'n Roses, duetul cu Paul McCartney pe The Girl is Mine, energia din fiecare acord, gaşca din Beat It (n-ai cum să nu dansezi pe scaunul de la birou când începe la radio), pălăria albă cu bandă neagră din Smooth Criminal, boxele cât un etaj ale lui McCauly Culkin din Black or White, faraonii din Remember the Time... Nu le mai înşir, că stau până mâine. Cu fiecare melodie, cu fiecare videoclip, Michael a spus o poveste care a devenit automat capitol în istoria muzicii.

AICI, canalul dedicat Michael Jackson pe Youtube.

Şi melodia pe care am adormit în multe seri:

joi, 28 august 2008

Cele mai proaste maşini

S-a stricat pejo-ul. Altfel, frumoasă maşină. Trapă panoramică, mutriţă pisicoasă, enormitate de spaţiu înăuntru, scaun reglabil pentru pitici ca să ajungă la pedale, portbagaj cât vila lui Ceauşescu de la Snagov, ce mai încolo încoace, o piţipoancă de maşină. Dar s-a stricat. Şi la piţipoance le trebuie mulţi bani ca să le treacă.

Iniţial, m-am enervat. La ce ne trebuie nouă fiţoşenia asta de autovehicul, pentru care asigurarea Casco pe un an face cât toată maşina pe care am învăţat eu să şofez? Unde-i Forduleţul nostru roşu, asortat cu Riciu (A-riciu, pernă de maşină, esenţială pentru copilot), care n-a comentat niciodată nimic, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de căldură? Dus este, sărmanul...

Şi ne-am ales cu pejo-ul. 407. Frumoasă maşină, v-am mai spus. Piţiponcoasă. Dar s-a stricat. Pentru că e plină de senzori (a se citi brizbrizuri), ne-am pomenit mai întâi cu un pom de Crăciun pe bord: erori care mai de care mai alarmiste, la sistemul ESP, ABS, VAP şi alte abrevieri care pentru mine nu înseamnă decât un singur lucru: fir-ar a dracului de maşină! S-a tot fâţâit ea pe erorile astea până când, într-o bună zi, s-a oprit de tot, în mijlocul drumului, considerând de cuviinţă să taie accesul la: frâne, acceleraţie, ambreiaj.

Am dus-o la doctor. Doctorul, ca orice vraci modern, zice: maşina n-are nimic, e foarte bună, mergeţi acasă. Mergem. A doua zi, aceeaşi poveste, aceleaşi erori, aceleaşi abrevieri care pentru mine nu înseamnă decât: fir-ar al dracului de doctor!

Şi înapoi la spital. De vreo săptămână stă internată sărăcuţa. Pentru ca, în final, internistul să diagnosticheze: are nevoie de un transplant de pompă de injecţie. Asta nu-i subvenţionată de casa de asigurări, aşa că face în jur de 1.200 de euro. Ori e doctorul corupt, ori fir-ar a dracului de maşină.

Ca să mă răzbun, astăzi i-am dat un Gugăl cu "cele mai proaste maşini din istorie". Suprinzător, în topul Time, nu apare nici lăbuţă de Peugeot. În era modernă, 1990-prezent, pe primul loc se situează Ford Explorer. Fooooooord?!?!?!?!

Nici în topul Asociaţiei Consumatorilor din Statele Unite nu apare. Pe locul I este - n-o să vă vină să credeţi - Ford Ranger. Foooooord?!?!?!?!?!

Răzbunarea vine de la nemţi. În 2006, ziariştii de la AutoBild i-au dat Morcovul de Aur pentru cea mai proastă maşină a anului Peugeot-ului 307. Ştiam eu!

Cea din urmă treaptă a degradării umane

E urât să minţi. E imoral să furi. E inuman să omori. E monstruos să pângăreşti o femeie, iar să abuzezi un copil, e cutremurător.

Dar să îţi baţi joc de semenii tăi mai slabi, deja condamnaţi de soartă, este degradant şi trist. Foarte trist. Nici măcar revoltător. E iremediabil trist.


REALITATEA.NET - Angajaţii Spitalului Universitar şi-au bătut joc de o femeie grav bolnavă


Ascultaţi ce spune brancardierul care filmează, uitaţi-vă până la final, să vedeţi cu câtă voie bună privesc medicii şi asistentele la această scenă grotescă: o bolnavă psihic în mijlocul batjocurei societăţii. E o scenă la fel de tristă ca aceea, tot de la ştiri, din urmă cu câteva luni, când vreo 3 copii - bine hrăniţi şi educaţi de taţii şi mamele lor - jucau fotbal cu un pui de pisică. Acum ar putea fi ceva mai revoltător, pentru că sunt implicate cadre medicale, responsabilii ăia care ar trebui să ne ocrotească de ruşinea bolilor şi să ne vindece de semnele lor.

Atât de mult mi-ar fi plăcut să-i dea Dumnezeu femeii doar o clipă de luciditate, una singură, în care să le transmită atât: retardaţi sunteţi voi!

miercuri, 27 august 2008

Avem analfabeţi. Ce facem cu ei?



Aceasta este România pe care noi, cei cu laptopuri, apă caldă şi pastă pentru albirea dinţilor n-o vedem, n-o cunoaştem. Iar când o vedem, râdem de ea. Preferăm s-o vizionăm 2.16 minute la televizor şi ni se pare pitorească, în sensul denaturat al cuvântului. Peste alte 5 minute, uităm de ea, iar dacă n-am uitat-o, o facem uitată. Cât mai curând. Nu vrem să intrăm în lumea lor, nu ne interesează dacă mâine iau toţi foc şi poate ne-ar deranja puţin, pentră că ne ies nişte bancuri din repertoriu.

Nimeni nu e atât de bun samaritean încât să încerce să schimbe ceva în lumea lor. Să-i aducă printre noi, să-i dezveţe de furat şi de minţit, să-i facă deci utili pentru societate. Sunt milioane de oameni care parazitează sistemul, însă vina e a sistemului.

Culmea reciclării

Este o dezbatere dintre cele foarte interesante între Adrian şi Elena Georgescu, pe blogul lui Adrian şi se referă la donarea de organe după ce te afli în moarte clinică. El este pentru, ea este contra.

Eu cred aşa:

Cred că e mai degrabă cinic să NU îţi doreşti să donezi organe. Se ştie, după moarte, foarte puţine dintre organele noastre mai pot fi folosite. Dacă, Doamne fereşte, nu mori în accident de tânăr, probabil că ficatul, inima şi rinichii tăi sunt deja uzaţi, intoxicaţi, prea graşi sau prea arşi de nicotină şi deci rebuturi.

Dar dacă a mai rămas un firicel bun în tine, sănătos, la ce-ţi mai trebuie dincolo? Unii dintre comentatorii lui Georgescu spun că Biblia interzice asta şi că în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim întregi (ca şi când ne-am naşte toţi întregi). Deci te prezinţi în faţa lui Dumnezeu cu ficatul şi îi spui, uite, Doamne, toate celelalte din mine sunt arse, sugrumate sau au explodat, dar pe ăsta, poftim, l-am păstrat intact şi nu l-am dat nimănui.

E culmea ecologismului, până la urmă: să ne reciclăm pe noi înşine. Nu văd nicio demnitate în a rămâne întreg în coşciug. Adevărata demnitate stă în a salva viaţa altcuiva.

marți, 26 august 2008

Animale în Deltă



Nu le-am văzut, dar am zărit urmele lăsate de ele. E drept că mai puţine decât în jungla urbană. Dar se extind.

Magie sau tehnologie - o lume fără fire electrice

Firele electrice mă deranjează pentru că:

1. Arată foarte rău în poze.
2. Adună praful în jurul lor.
3. Îmi încurc picioarele între ele când stau la birou.
4. Laptopul nu funcţionează fără ele decât temporar, mult prea temporar, dacă mi se permite tautologia.

Din acest motiv, dacă Intel mă scapă de coşmarul firelor electrice, merită să-i fac reclamă.

Ştire EVZ: "Intel a creat un sistem de transmitere a energiei electrice pe calea undelor. Directorul de dezvoltare tehnologică al corporaţiei americane Intel, Justin Rattner, a prezentat recent un sistem revoluţionar de transmitere „fără fir“ a energiei electrice, care promite „eliberarea de cabluri şi prize“ a apartamentelor din viitorul apropiat. Botezat WERL (Wireless Energy Resonant Link), sistemul a fost demonstrat public prin aprinderea de la distanţă a unui bec de 60 W, care consumă mult mai multă energie electrică decât un computer modern".

Mai găsiţi ştirea pe Australian IT, Cnet şi Now Public.

Directorul Intel spune că estimează implementarea sistemului la scară mondială prin anul 2050. Abia aştept.

Romania, simply surprising

Nu-i aşa că atunci când auziţi acest slogan, vă gândiţi la: diferiţi tembeli care mănâncă mici direct de pe burta lor proeminentă, femei care dansează lasciv pe "Fetele de la Căpâlna", gunoaie aruncate în parcurile naţionale protejate, turişti mâncaţi de urs pentru că nu au ştiut să citească semnele amplasate, copii aruncaţi la tomberon, doctori care îţi afişează tarifele de şpagă pe uşa cabinetului, manelişti cu tone de cruci de aur atârnându-le pe burdihan, şoferi care ies din maşină ca să dea cu bâta în capota unui alt participant la trafic, interlopi împuşcându-se unul pe altul la o partidă de poker, nunţi ţigăneşti ţinute în mijlocul străzii, între blocuri... (completaţi voi punctele de suspensie)?

Eu cred că "Romania, simply surprising" este cel mai reuşit brand de ţară (creaţie Ogilvy) pe care l-am avut vreodată. Să ni-l reamintim:


luni, 25 august 2008

Sfântu Gheorghe Deltă sau România care te unge pe suflet

Sfântu Gheorghe Deltă sau opera unui singur om. Desigur, veţi spune că e opera naturii. Şi este. Dar turismul din Sfântu Gheorghe e opera unui singur om. Cel puţin ăsta e zvonul printre localnici.

Dacă mergeţi la Sfântu Gheorghe (şi vă recomand cu drag să mergeţi), cea mai bună cazare e la camping Delfinul. Campingul e foarte frumos şi foarte bine organizat. Are căsuţe (75 de lei pe noapte) şi locuri de cort (15 lei pe noapte). Are restaurant (masa de prânz pentru două persoane ajunge cam la 50 de lei, multişor pentru un camping, dar nici nu prea aveţi alternative), un magazinaş cu cele trebuincioase, bar, terasă şi cinematograf în aer liber, acelaşi unde se ţine şi festivalul de film Anonimul. Are duşuri curăţele, singura problemă este că funcţionează opt într-o încăpere, iar între ele nu e pic de perdeluţă, aşa că veţi putea depista pudicele după miros, la sfârşitul sejurului :)

Şi mai are ceva: coşmarul nopţilor mele. O şi anume discotecă, trăjneasc-o Dumniezău s-o trăjnească. Muzica - din aia la maxim, care tremură pereţii construcţiilor învecinate - nu se opreşte decât la ora 2-3 dimineaţa, iar la 8 cel târziu eşti în picioare, pentru că e foarte foarte cald. La discotecă vin, desigur, puşti vopsiţi şi cu blugi de firmă, plus puştoaicele aferente - blonde, filiforme, cu tocuri. Imaginaţi-vă acest peisaj, într-un sat care nici măcar n-a auzit de asfalt (toate străduţele sunt cu nisip, iar pe ele nu circulă maşini, ci trocarici - un soi de trenuleţ cu un tractor pe post de locomotivă). Penibilul situaţiei, ca şi nesimţirea puştanilor ăstora care se îmbată de la o jumătate de bere şi fac scandal fără să-i doară nici măcar în dos de ceilalţi locatari ai campingurlui, sunt incluse în preţ.

Dacă vreţi linişte, un peisaj de baladă, cu un canal plin de nuferi albi care trece prin faţa geamului dvs., nu aveţi decât să treceţi strada, la Green Village. Are piscină, biliard, aer condiţionat şi gazon perfect întreţinut. Are însă un singur inconvenient: preţurile sunt triple.

Aceste două unităţi de cazare, singurele de amploare din Sfântu Gheorghe, sunt investiţia unui singur om, bucureştean din ce spun localnicii. Acest domn - "anonim" ca şi festivalul, n-am reuşit să găsesc referinţe despre el - mai are pare-se niscaiva hoteluri plutitoare pe Dunăre şi a avut geniala idee cu festivalul de film Anonimul, care aduce an de an nu numai clienţi pentru camerele sale, dar şi multă publicitate zonei. Localnicii spun că patronul campingului a construit şi grădiniţa din sat, dar şi o cantină pentru bătrâni.

Un singur om şi o singură investiţie, iar Sfântu Gheorghe şi-a înzecit dintr-o dată numărul de vizitatori.


Despre rezervaţia Deltei Dunării, pot să vă spun că e deja arhi-populată. De turişti. Zeci de bărci o bântuie în fiecare moment, de parcă eşti pe canalele veneţiene. E adevărat că merită să mergi să vezi, măcar o dată în viaţă, cum fluviul sărută marea. Mai ales dimineaţa când soarele încă n-a urcat pe cer sau seara, când a coborât după linia orizontului. Şi să stai să asculţi vocile deltei - pelicani, cormorani, bâtlani, pescăruşi şi toţi ceilalţi locatari, comunicând ascuţit, ba din înaltul văzduhului, ba de pe covorul de stuf din apă. Păienjenişul de canale e fascinant - unele canale sunt mai late, altele mai înguste, altele te acoperă cu sălcii care-şi dau mâna deasupra capului tău, altele au nuferi înfloriţi, altele sunt flancate de cherhanale părăsite... Sunt zeci, dacă nu sute, de autostrăzi acvatice de care Marcel, îl ştiţi, ăla cu GPS-ul, habar nu are că ar exista. Brylu a avut o scurtă şi curând abandonată idee să închiriem o barcă cu vâsle şi să ne plimbăm de capul nostru prin rezervaţie. Având în vedere aventura lor la pescuit (accesibilă AICI), vă puteţi da seama cam unde eram noi până în acest moment: da, da, tot în stuf.

Dar pentru noi, "lipitorile", cum ne numeşte Cori, respectiv grupul fetelor pe care nu le dai dezlipite de pe plajă decât ca să se bălăcească încă o dată în mare, binecuvântarea concediului a fost, desigur, plaja. Nu ştiam că mai există aşa ceva pe litoralul românesc: cât vezi cu ochii, nisip neatins de mâna investitorului. Fără hoteluri, fără terase, fără şezlonguri, fără manele, fără difuzoare, fără copii tembeli cu telefoane din care ţiuie melodii penibile, fără jeep-uri, fără fiţoşi. Cea mai avansată tehnologie care a ajuns pe plaja de la Sfântu Gheorghe sunt coşurile de gunoi. Multe coşuri de gunoi şi, n-o să vă vină să credeţi, folosite! Astfel că plaja rămâne mai tot timpul curată şi liniştită. Vă mai amintiţi cum sună marea, cum sună valurile sparte de ţărm? Eu mi-am amintit abia acum. Tot ce ştiam de pe plajele pe care am fost era muzica dată foarte tare, neveste isterice ţipând la bărbaţii lor leşinaţi de căldură şi copii ţiuind din orice, fie şi numai pentru că mamele lor ţipă.

Şi Marea Neagră ne-a iubit săptămâna asta. A fost caldă, curată, cu valuri matematic perfecte - nici prea mari, nici prea mici, nici prea dese, nici prea rare. Aş fi luat-o acasă cu mine, dacă nu mi-ar fi promis că rămâne şi la anul tot acolo.

marți, 19 august 2008

Muzeul din Dumbrava, ca-n Africa



Vă rog să găsiţi cele 10 diferenţe dintre cele două imagini aparent identice (prima este surprinsă în Bomas of Kenya, un muzeu al triburilor din statul african, iar a doua, în Muzeul Tradiţiilor Populare din Sibiu).

Codrin Arsene, un tânăr de 21 de ani îndrăgostit de Africa (bravo lui) care, deşi are nume românesc, deduc eu că se consideră doar cetăţean universal, din moment ce spune că momentan locuieşte la Chicago, dar a locuit şi în România şi Argentina, este de părere că cele două locuri seamănă chiar foarte bine. Ba nu, foloseşte de-a dreptul cuvântul "identice". Crede că singura diferenţă dintre cele două parcuri tradiţionale rezultă din suprafaţa de 10 ori mai mare pe care se întinde cel de la Sibiu, dar notează că este impresionat de similarităţile arhitectonice dintre cele două culturi.

Relatarea lui Codrin Arsene din Kenya, AICI (relatarea e chiar interesantă, merită citită).

PS: Mâine fug către braţul Sfântu Gheorghe şi vă relatez la întoarcere, peste 5 zile, similitudinile dintre Delta Dunării şi cea amazoniană :)

luni, 18 august 2008

Cea mai mare rafinărie din lume

Indienii construiesc cea mai mare rafinărie din lume: "Un labirint din otel si beton cat o treime din suprafata Manhattanului rasare in zona de coasta a orasului indian Jamnagar. Proiectul, in valoare de 6 miliarde de dolari, este suportat de gigantul petrolier Reliance Industries si are ca scop construirea celei mai mari si mai sofisticate rafinarii din lume care va putea procesa 5% din combustibilul mondial." (BankNews).

Bun. În contextul împuţinării resurselor de combustibil la nivel mondial şi pe fondul unor previziuni tot mai sumbre în acest domeniu, ca să nu mai vorbim de presiunea ecologiştilor şi de decizia tot mai multor mari companii de autovehicule să construiască modele hibrid sau exclusiv electrice, la ce bunule şi sfântule Petre mai trebuie rafinăria asta?

Între rai şi iad

Marian Drăgulescu a făcut o primă săritură perfectă în finala de la sărituri la Beijing. Per fec tă! Cu un zbor de manual, aterizare neclintită. Mi-am făcut cruce când l-am văzut, n-am crezut că poate exista o asemenea execuţie la o săritură cumplit de dificilă. Săritura "Drăgulescu", îi poartă şi numele, el a născocit-o, el a sărit-o pentru prima oară într-un concurs oficial.

A obţinut nota 16,800, dintr-un maxim de 17,000, la cât s-ar fi încadrat în funcţie de dificultatea săriturii. 16,800 e o notă incredibilă, cred - sper să nu mă înşel - cea mai mare din tot concursul masculin de gimnastică de la Beijing. E, ce să mai vorbim, raiul.

A urmat a doua săritură. Pauză. Marian a aterizat... de fapt, nici n-a aterizat. A căzut, s-a prăbuşit, s-a năruit. La doar câteva secunde, iadul.

Dante şi biserica catolică (nu neapărat în ordinea asta :) ) ar zice că între rai şi iad e purgatoriul. Pentru Marian, nu mai e nimic. Are 28 de ani şi a fost ultima Olimpiadă din viaţa lui. Un săritor perfect, căruia dacă nu el însuşi, numai demonii puteau să-i pună piedică pe salteaua de la Beijing.

duminică, 17 august 2008

E aur pentru gimnastica românească!

Izbaşa a fost ultima din concurs la sol. Până la ora aia, îmi explodaseră câteva vene în creştet, vreo două la tâmple şi una dintre artere avea cod roşu chiar la intrarea în cord. Când a început melodia grecească pe care a concurat Sandra, eram deja în pragul apoplexiei şi n-am putut să mă mai uit la exerciţiul ei. Aşa că l-am văzut cu mâinile la ochi, printre degete. "A stat!" a ţipat comentatoarea la ultima diagonală. Văzusem, dar doar un sfert din ecran.

Sandra e foarte frumoasă când râde, aşa cum a râs încă dinainte să-şi termine exerciţiul, dar atunci când plânge de fericire, e nemaipomenită.

Înainte să urce pe podium, Nadia spune despre Sandra: "E foarte frumos când o gimnastă frumoasă câştigă medalia de aur". E şi mai frumos când gimnasta frumoasă care câştigă aurul e din România.

Imnul României pentru gimnastică. Era de musai.

Medalia de consolare

Înainte de cursa de 8+1, de la care aveam cele mai mari speranţe la un aur olimpic, canotoarea Constanţa Burcică spunea: "Antrenorii ne spun mereu că argintul şi bronzul sunt medalii de consolare. Noi ne antrenăm pentru aur". Asta spune un campion.

Canotoarele de la 8+1 au obţinut doar bronzul astăzi la Bijing. Faptul că spunem "doar" demonstrează valoarea canotajului românesc.

Depăşirea limitelor

Este impresionantă lupta sportivilor cu ei înşişi. Constantina Diţă Tomescu (foto, Prosport) a alergat astăzi 42,195 de kilometri la Beijing şi a câştigat aurul olimpic pentru România, într-una dintre probele esenţiale ale Jocurilor Olimpice, maratonul.

La declaraţiile după cursă, sportiva spunea: "După 20 de kilometri, am început să mă uit în urmă, mi-am dat seama că am şanse la aur şi am văzut că nu vine nimeni după mine. După 30 de kilometri, am început să am temeri că o să crăp, pentru că merg cam tare. Dar după 40 de kilometri, eram sigură de victorie". Ei bine, eu una, după 20 de kilometri aş fi de mult în maşina ambulanţei.

Constantina are 38 de ani (!) şi crede că vârsta este un avantaj pentru sportivele de la maraton. Când a intrat în stadion şi alerga de una singură pe pistă, sportiva română a fost regina Olimpiadei. Zeci de mii de oameni o aplaudau doar pe ea. Desfigurată de efort, bucuria de final, grimasa strâmbă după o alergare chinuitoare, toate au fost un cadou incredibil pentru noi, care stăm în faţa televizorului muţi în faţa unor oameni care depăşesc la fiecare cursă limitele umanului.

După acest aur, România se află pe locul 14 pe naţiuni în clasamentul JO de la Beijing.

Maratonul este o cursă esenţială în atletism, una dintre probele de fond ale Olimpiadei. Numele maratonului vine de la cursa de 42,195 de kilometri (calculată de istorici), pe care soldatul grec Pheidippides a alergat-o după lupta câştigată de greci la Maraton. Grecul a străbătut distanţa până la Atena ca să anunţe victoria, a ajuns să rostească "Suntem victorioşi!" şi a murit pe loc. Lupta, deşi contestată de anumiţi cercetători, ar fi avur loc în timpul războaielor dintre greci şi persani, în anul 490 î.Hr.

Oraşul Maraton există şi acum în Grecia şi are aproximativ 15.000 de locuzitori.

PS: M-am bucurat şi pentru aurul de la dublu rame şi aştept proba de 8+1 la canotaj.

vineri, 15 august 2008

Roşia Montană - care e soluţia?


Se vorbeşte mult despre Roşia Montană. Mult şi pătimaş. N-am fost niciodată acolo, dar mi-am propus să merg, ca să văd cu ochii mei ceea ce, de la anul, s-ar putea să nu mai fie.

Mi-am amintit de Roşia Montană pentru că am văzut aseară pe Discovery un reportaj despre exploataţia minieră de la Irian Jaya (Indonezia) (sursa foto: Scotty Graham). Aici a fost găsit cel mai mare zăcământ suprateran din lume de cupru şi aur, în mijlocul pădurii tropicale. Nu vă puteţi imagina cum au distrus zona, câţi copaci au fost tăiaţi, cât au suferit râurile din cauza asta... Nu, că nici Discovery-ul n-a zis, reportajul a fost difuzat în seria "SuperStructures", drept o mare realizare a tehnologiei - sistemele complicat inginereşti de drumuri, de conducte şi de transport construite de compania americane Freeport, care are minele în zonă. E dezolant.

La Roşia Montană, se pun două mari întrebări:
1. Au localnicii nevoie de compania minieră canadiană, al cărei proiect presupune construirea celei mai mari mine deschise de aur din Europa? Răspunsul este DA.
2. Va avea proiectul Gabriel Resources un efect negativ asupra mediului? Răspunsul este tot DA.

Şi atunci, care e soluţia?

La Roşia Montană se exploatează minier zăcămintele Apusenilor de 2.000 de ani. În vremea lui Traian, aşezarea - minieră - se chema Alburnus Maior (nume împrumutat acum de organizaţia care protestează împotriva proiectului). Ruinele romane sunt trecute pe lista UNESCO, dar ele ar urma să fie distruse de exploatarea minieră.

În muntele ăsta există foarte mult aur. Îl lăsăm acolo, ca să nu distrugem aurul verde sau îl extragem? Este o întrebare pe care probabil şi-au pus-o şi guvernanţii români (în ideea că guvernanţii români chiar îşi pun uneori întrebări). Fapt pentru care au aprobat proiectul. Ulterior, sub presiunea organizaţiilor de mediu şi a presei, au început să le dea amenzi de ordinul milioanelor de euro canadienilor.

La Irian Jaya, pădurile au plâns sub drujbele minerilor (indonezieni, americanii au venit doar cu şefii). Credeţi că aurul din Apuseni poate sta ascuns acolo, fără să-l vrea o lume întreagă? Chiar credeţi că lacurile de la Roşia nu vor respira cianură şi că dealurile nu se vor surpa în urma rădăcinilor veştede? Probabil că la anul, Gabriel Resources începe exploatarea. Probabil că oamenii vor avea un loc de muncă şi le vor cumpăra copiilor adidaşi noi.

Eu încă nu m-am hotărât cui să-i dau dreptate.

Pentru o lectură comparativă, aveţi AICI site-ul Gabriel resources şi AICI site-ul Alburnus Maior.

joi, 14 august 2008

Imaginea urâtă a Olimpicilor români

Şi mă refer strict la imagine.

Acum câteva zile, Istodor se plângea că site-ul Jocurilor Olimpice de la Beijing e urât. Eu zic că e funcţional. Găsesc rapid tot ce mă interesează.

Cu adevărat urât - dar urât cu crengi - este site-ul Comitetului Olimpic Român. Luaţi şi vă delectaţi: COSR.

"Ferea, băi nene" în Georgia

Un grup de ziarişti, printre care şi români, au fost agresaţi de soldaţii ruşi în Gori, oraşul georgian pe care Rusia îl tot părăseşte - la ştiri - de vreo două zile. Filmarea AICI.

Ascultaţi-le "Davai"-ul şi ascultaţi gâfâitul disperat al cameramanului care fuge mut, în zgomotul gloanţelor trase după el. Asta e pacea Rusiei.

În mijlocul unei situaţii care frizează îndeaproape moartea, românii se oftică pentru că nu pot fugi. Primele cuvinte româneşti (le-aş zice "bucureşteneşti") care se aud pe ştire: "Băi nene, dă-te la o parte, băi" - şi scrâşnit de roţi.

Cele mai bune fotografii cu animale

















Nu m-a lăsat inima să le pun într-o anumită ordine clasificaţionistă, aşa că le-am încărcat cu ochii închişi :)

Majoritatea sunt de pe National Geographic.

miercuri, 13 august 2008

Asfalt "eco"

Asta ar fi chiar o mare descoperire.

Cică l-au inventat japonezii şi acum îl dezvoltă olandezii. Departamentul de cercetare al unei universităţi din Olanda vrea să paveze tot campusul cu asfalt ecologic. Dacă am înţeles eu bine, "cărămizile" din pavajul ăsta vor fi îmbogăţite cu o substanţă care se cheamă dioxid de titan. Cum arată şi fotografia alăturată, substanţa asta, în contact cu razele soarelui, transformă particulele de oxid de nitrogen (noxele pe care le inhalăm în fiecare zi din ţevile de eşapament şi care dau de multe ori ploi acide) în nitrat. Dar nitrat, spun ei, în cantităţi foarte mici, mult sub limitele admise de poluare, care nu afectează sănătatea oamenilor şi care este "spălat" la fiecare ploaie.

Ştirea pe larg, aici şi aici.

Topul nesimţiţilor

Până la urmă, m-am pus pe treabă şi am lansat o campanie împotriva nesimţilor pe Sibianulonline, pentru că e mult mai vizibilă decât pe blog. Nu mă aştept la un număr explodat de reacţii, dar mă aştept la câteva reacţii pe săptămână. Pentru că ştiu că suntem mulţi care ne dorim un Sibiu curat şi cu cât mai puţini nesimţiţi (fără, mă tem că e utopic).

Eu chiar cred în treaba asta - schimbarea o face fiecare dintre noi.

Viaţa la 5 dimineaţa

La 5 dimineaţa, pe stradă horcăie maşina de gunoi. Parcă e un organism uriaş din tablă care se târăşte pe abdomen. Câinele vecinilor tace, ceea ce nu-i stă deloc în fire. E vremea motanilor. Îi auzi doar dacă le ştii năravurile. Ici gheruţe ascuţite pe trunchiul de copac, colo o încleştare scurtă cu ţipete de urangutan. Bozică face ture - în curte, în casă, în pat, în bucătărie, pe birou, în curte, pe noptieră, zdup pe şoarecele din plastic îmblănoşat, iar în curte.

La Beijing, e 10 dimineaţa. Televizorul porneşte anunţându-mă "fetele noastre încep rotaţia la paralele". Mă trezisem cu câteva minute înainte. De când mă tot uit la Olimpiadă, am trecut pe fusul orar din China.

Nu-mi fac speranţe, am văzut SUA şi China în calificări, ştiu că au exerciţii mult mai valoroase decât ale noastre şi că acolo va străluci şi aurul. Dar să nu ne suim pe podium la final ar fi o mare dezamăgire, pentru că din 1976, de la Montreal, am fost tot timpul acolo şi suntem, totuşi, campioane olimpice en-titre.

Suntem pe aparat cu Rusia, adică echipa cu care ne batem pentru medalie. Notele noastre nu excelează, nici ale rusoaicelor, însă. Americancele şi chinezoaicele sunt fenomenale, au exerciţii mult peste ceea ce putem - sau arătăm - noi. Cu lecţia învăţată, după acelaşi algoritm pe care l-am tot aplicat, mergem pe premisa că nu trebuie să ratăm. Aşadar, exerciţii mai uşoare, dar care să le dea fetelor siguranţă. N-am ratat nimic până la final, dar China a devenit campioană olimpică cu o ratare la bârnă, iar SUA vicecampioană, cu două ratări (bârnă şi sol). E trecut de 5 dimineaţa, s-a făcut 7, iar comentatoarea TVR a uitat de tot matematica, după ultima săritură, a Sandrei Izbaşa: "Rusia are bronzul. Nu, suntem peste ele. Ba nu, Rusia, are cu 50 de zecimi mai mult decât noi. Of, cu atâtea clasamente intermediare... (Pauză lungă, probabil a luat un pix şi o foaie şi le-a adunat ca pe abac). Avem bronzul! România obiţne medalia de bronz!". Ce faci, tanti, te joci cu tensiunea mea arterială? Avem bronzuuuuuuulllll!!!!

În condiţiile date, este un succes.

Dar unde am rămas în urmă? Unde s-a rupt firul dintre noi şi medalia de aur, adică dintre noi şi China/SUA (echipe de valori sensibil egale, nervii mai tari au făcut diferenţa)? Eu cred - şi iertată-mi fie opinia de novice - că la nivelul antrenorilor. Echipa care coordonează gimnastele şi le-a alcătuit exerciţii de dificultate medie, probabil strategic corect, dar ineficient (pentru aur) şi deloc ambiţios. Suntem ceea ce suntem: lipsiţi de ambiţie chiar şi acolo unde onoarea ne obligă. Ne mulţumim cu puţin (în cazul istoriei pe care România o are în acest sport, bronzul înseamnă puţin) şi asta nu ţine de valoare, ci de mentalitate. De 3 ani, de când Belu şi Bitang au lăsat lotul olimpic, se vorbeşte despre o cădere în gimnastică românească. De 4 ani se vorbeşte despre faptul că echipa Chinei se pregăteşte pentru aurul olimpic. De aici vine diferenţa, din anii ăştia care se scurg într-o atmosferă campionardă sau într-una resemnată.

Campioanele noastre de bronz rămân totuşi în istorie. Atât de frumos râdeau la finalul concursului, încât am înţeles pe loc: acesta este maximul pe care şi l-au propus.

marți, 12 august 2008

Mediocri

Chiar mi-a părut rău să pun poza asta sub un titlu care zice "Mediocri". Ea e Alina Dumitru. Singura sportivă din România care a obţinut - cel puţin până acum - un aur olimpic la Beijing.

E dezolant să te uiţi la clasamentul pe naţiuni, pe site-ul oficial al Olimpiadei, să vezi România la jumătate (cu indulgenţă) a clasamentului şi în dreptul nostru să fie doar Alina Dumitru (editare ulterioară: acum, şi Covaliu la scrimă).

Azi ascultam la birou Radio România Actualităţi, iar din unde mă adormea vorba dulce, molcomă, plină de metafore a unui domn care se prea poate să fie bunicul unor fete ca mine. Nu i-am reţinut numele, îmi cer scuze, dar m-a enervat. Auzi, cică performanţa echipei masculine de gimnastică a României, respectiv locul 7 la Olimpiadă, nu este deloc dezonorantă.

Aseară mi-am pus telefonul să sune şi televizorul să pornească la 5 dimineaţa. Ora la care a început întrecerea pe echipe la gimnastică masculin. Ştiam că chinezii s-au pregătit disciplinat pentru proba asta şi că americanii sunt foarte valoroşi. Dar speram la un loc 3, iar undeva ascuns bine de tot, chircit, de teamă să nu pară ridicol, stătea gândul că putem chiar şi aurul, cu un pic de noroc şi mai multă siguranţă în evoluţii. După prima rotaţie, la sărituri, eram pe locul 1. Din partea cealaltă a patului, Alin a deschis o jumătate de ochi şi m-a întrebat, pe la 5 jumate: "suntem muci?". "Ei, na, suntem primii", îi răspund umflată-n pene. Îmi era teamă de bară şi de cal, unde am ratat în calificări, dar am zis că la paralele şi mai ales la sol putem face un scor bun ca să ne menţinem pe podium. Şi au început notele de 14 virgulă şi iar 14 virgulă, pe când toate celelalte echipe creşteau. La 7 şi jumătate dimineaţa, cam pe la ora la care ar trebui să mă trezesc ca să plec la birou, am adormit. Vreo 5 minute, până m-a trezit Alin. M-am trezit zicând: "Da, suntem muci".

Şi nenea ăsta de la RRA îmi spune mie că de fapt să vezi, e chiar bun locul ăsta 7. E bun dacă te mulţumeşti cu mediocritatea, e bun dacă nu ţii pasul cu campionii, e bun dacă n-ai mai fost niciodată pe podium. Dar nu e bun atunci când e expresia unei involuţii.

Astăzi, Potec s-a calificat în finala la 200 de metri la nataţie. E singura veste bună. Covaliu a ratat finala la scrimă şi luptă doar pentru bronz (editare ulterioară: Covaliu a luat bronzul, mânca-l-ar mama de medaliat ce este el :D), Gherghel şi Trandafir nu s-au calificat nici ei mai departe la nataţie, iar Hănescu a ieşit în turul II.

Era să-mi ies din pepeni şi din pricina baschetului, când Pau Gasol, baschetbalistul ăla frumos şi talentat de la campioana lumii, Spania, a fost cât pe-aci să ia bătaie de la chinezi. Meciul s-a terminat în prelungiri, cu victoria Spaniei, dar după ce a fost condusă halucinant o jumătate de meci.

Până la urmă, e normal ca dintr-un popor de aproape 2 miliarde de oameni, să se găsească 5 baschetbalişti geniali, 7 handbaliste geniale, 6 gimnaste geniale, 6 gimnaşti geniali şi aşa mai departe. Statistica e de partea lor. Noi suntem doar 21 de milioane.

EDITARE ULTERIOARĂ: Cred că ar fi cazul să spun că avem o mulţime de circumstanţe atentuante. Dar O MULŢIME. Nu tu terenuri, nu tu bazine de înot, nu tu baze sportive - şi cu toate astea, cerem de la oamenii ăştia care şi aşa fac sacrificii inumane, cerem iluzoriu de mult. Nu-i corect faţă de ei. Acest post a fost şi el incorect. Nu sportivii sunt mediocri. La infrastructura pe care o avem, şi-au depăşit cu mult condiţia. Sub-mediocri sunt şi au fost în ţara asta taman ceea ce se cheamă "factorii de decizie".

luni, 11 august 2008

Rusia şi Georgia şi-au dat mâna


...dar nu peste cadavrele din Osetia de Sud.

Două sportive de la Jocurile Olimpice, rusoaica Natalia Paderina, medaliată cu argint la pistol cu aer comprimat 10m feminin şi Géorgienne Nino Salukvadze (bronz) s-au îmbrăţişat la festivitatea de premiere (TVR). Nu e o ironie că întrecerea - sportivă şi paşnică - a avut loc la o întrecere care a implicat pistoale? Nu e chiar şi mai irnonic că rusoaica s-a clasat înaintea sportivei din Georgia, cu o zi înainte ca Georgia să capituleze? Mie mi s-a părut mai mult o consolare din partea Paderinei decât un salut şi probabil că, dacă aş fi avut paşaport rusesc, aş fi plecat ochii în pământ în faţa oricărui cetăţean georgian. Dar ăsta-i dezavantajul popoarelor din statele super-puteri. Niciodată nu vor fi înconjurate de foarte multă simpatie, pentru simplul motiv că liderii care fac istoria - prin definiţie sângeroasă - a lumii provin din rândurile lor.

M-am întrebat ce-o fi fost în capul lui
Saakashvili când a intrat cu trupele în Osetia separatistă. Ştiind că are întregul suport al SUA, mai ales din pricina poziţiei sale strategice de sulă-n coasta Rusiei, m-am temut că va fi un război lung, în pofida resurselor armate reduse ale statului georgian. Americanii îşi sprijină prietenii, nu? Mmmmm, nu. Pentru că, în materie de politică externă, SUA nu prea are prieteni. Ok, poate îi are pe englezi, dar cam atât.

Nu, Georgia nu a fost sprijinită. 2.000 de morţi s-au raportat după conflictul de 3 zile din Osetia de Sud.

Sunt Jocurile Olimpice o tencuială de faţadă, în acest context? În afară de sportivi, care probabil cred în misiunea lor (aşa cum cred şi eu), toate capetele luminate care s-au dus să asiste la ceremonia de deschidere au avut oare sentimentul că participă la o întrecere a umanităţii sau au venit doar să asiste la un spectacol ceva mai mare?

vineri, 8 august 2008

Să tacă armele

"Să tacă armele, să înceapă Jocurile" - nu ştiu dacă vreodată idealul Jocurilor Olimpice a fost cu adevărat respectat. Cred că-i utopic.

Azi au început Jocurile. Azi, trupele ruseşti au intrat în Georgia, care în prealabil atacase Osetia de Sud. Cine ştie câţi or mai fi murit prin Orientul Mijlociu împuşcaţi şi câţi alţii sunt închişi chiar în China pentru "viziunile" lor. E trist şi foarte contrastant cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing. Absolut fabuloasă. Am căutat-o pe youtube, în speranţa că cineva a fost atât de rapid încât să încarce deja câteva secvenţe. N-am găsit nimic, bineînţeles - am înţeles că a fost o mare îngrămădeală la stadion, 2 milioane de persoane au vrut să fie acolo. N-au avut timp oamenii de upload :)

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Idealistă, naivă, ignorantă, spuneţi-mi cum vreţi.

Voi avea emoţii pentru Stela Nistor, pentru Luminiţa Huţupan, pentru canotoare (numai femeile se pricep la sport în ţara asta?), pentru scrimeri (na, că i-am depistat), pentru boxeri (ştiam eu că sunt pe undeva), pentru toţi sportivii români - şi spun emoţii în adevăratul sens al cuvântului, în sensul ăla care îţi dă fiori pe spate.

Am găsit totuşi melodia oficială "Welcome to Beijing". Îndoctrinare, da no, femeile sunt foarte frumoase, vă puteţi uita măcar la asta :)



Relatarea lui Cătălin Tolontan de la faţa locului AICI. Nu zice mare lucru despre ceremonie, dar zice atât cât trebuie: pune mâna, Băsescule, alături de alte mâini şi fă o treabă. A, zice un pasaj şi despre mine: "Priviţi totuşi faţa soţiei dumneavoastră, care se uită prin binoclu la holograme, la jocurile de lumini şi la oamenii care ies din literele cubice! E încîntată. După cum încîntaţi, emoţionaţi şi frustraţi sînt şi cei care privesc la televizor de la dumneavoastră din ţară." Drăguţ din partea lui că nu m-a uitat :)

Regulile-s pentru proşti

De când s-a reorganizat zona Bulevard-Bălcescu, este interzis să mai ieşi din parcarea hotelului direct în drumul naţional. Un ocol pe Tribunei e de musai. Pentru proştii care respectă regulile. Nu şi pentru şmecherii care le fac.


Am surprins fotografia - deci da, am utilizat telefonul mobil în timp ce eram la volan :) - pentru că oricum mă plictiseam. Se făcuse coadă de se blocase intersecţia de la Dumbrava, iar camionagiului din imagine nici că-i păsa. A intrat pe sens interzis şi a făcut manevra din imagine, timp în care, bineînţeles, coloana a stat drepţi şi l-a salutat milităreşte, pentru că respectiva cale de acces a fost îngustată şi e imposibil să mai intri către Bulevard de pe DN dacă cineva iese de acolo. După camionagiu s-au mai strecurat vreo doi isteţi.

Am tot îngânat până la redacţie numărul camionagiului şi când am luat un pix şi o hârtie în mână, am avut - şi am până la ora asta - un blanc total. Neuronii utilizaţi şi-au făcut datoria pentru patrie şi şi-au dat obştescul duh. Ţin totuşi minte că era un număr de Sibiu.

Primele maşini cu propulsie electrică

Nu am niciun studiu ştiinţific la îndemână, dar probabil că benzina şi motorina de la toate autovehiculele de pe planetă sunt cel mai mare poluator la nivel mondial.

Pentru că atitudinea "eco" ia tot mai mare amploare şi pentru că maşinile sunt printre primele incriminate în povestea asta, producătorii de autovehicule s-au prins şi ei că, dacă nu se adaptează, mor. Ca orice industrie, de altfel. Ca atare, trendul este să revenim la maşinile cu propulsie electrică.

De ce zic să revenim? Pentru că prima maşină care a depăşit viteza de 100 de kilometri pe oră a fost o maşină cu propulsie electrică.


Ironic, nu? Şi asta în anul 1899. "Cea care nu este niciodată mulţumită", aşa cum o chema pe maşinuţă ("La Jamais Contente") a fost condusă de pilotul de curse belgian Camille Jenatzy şi performanţa sa a fost, evidament, un record al vremurilor. După care capetele luminate s-au prins că propulsia pe gasolină poate duce muuuuuuult mai departe pe vectorul vitezei.

Cu acest background în tehnică, nu cred că o să fie o provocare foarte mare pentru producătorii de autovehicule să treacă pe producţia în serie a maşinilor cu propulsie electrică. Mai complicat va fi cu presiunile companiilor petroliere.

Pentru 2008 sunt anunţate trei lansări de modele cu propulsie electrică. Cel mai rapid dintre ele, Lightning GT, costă 220.000 de euro. Eu una aştept perioada de reduceri.

Pentru 2010, cinci mari producători au anunţat lansarea de modele electrice: General Motors, Toyota, Nissan, Opel şi Mercedes. Ceea ce-i foarte bine - ofertă mai variată, preţuri mai mici. Poate totuşi aştept reducerile din 2011.

Un mare beneficiu al unora dintre modelele ăstea (nu ştiu dacă toate, n-am avut timp să le răsfoiesc parametrii) este că poţi să-l încarci la priza de acasă. Marele dezavantaj este că electricitatea furnizată nu te ţine mai mult de 200 de kilometri, iar încărcarea bateriei la o priză normală durează cam 10 ore.

joi, 7 august 2008

Bunul simţ la şoferi

Un locatar de pe Tribunei ştie foarte bine cum e cu bunul simţ la şoferi. Şi şi-a amplasat următoarele inscripţii deasupra porţii:


Eu deduc că mai întâi a fost "Atenţie garaj!". Apoi "Parcarea interzisă". Şi în ultimă instanţă, apelul umanitar: "Dacă mai ai puţin bun simţ..."


Nu cred că a avut succes cu niciunul dintre mesaje, aşa că a recurs la metoda extremă:


Şi-a montat sisteme preventive.

Afacerea "Eco"

Îmi place să trăiesc în armonie cu natura, gazele de eşapament îmi provoacă iritaţii pe esofag, iar numărul tot mai mare de maşini îmi creează temerea că poate copiii mei n-or să mai apuce să alerge printr-o pădure, doar dacă aceasta se află într-o rezervaţie protejată şi păzită cu tancuri. Cred că respectul pentru noi înşine şi pentru viitor implică şi responsabilităţi sociale de genul "nu lăsa punga de chipsuri pe trotuar", "strânge mizeria după tine - eventual şi după alţii, dacă e cazul, deşi sper să fie din ce în ce mai puţin - când pleci de la iarbă verde", "mergi cu maşina cât mai puţin posibil".

Pe de altă parte, înţeleg foarte bine şi oportunităţile de afaceri "eco". În ţările din vestul Europei, roşiile "eco" (crescute în grădină, fără îngrăşăminte chimice, netratate) costă de două ori mai mult decât tomatele produse în serie. Becurile ecologice se vând din ce în ce mai bine, companiile le vâră produselor lor un "eco" în denumire şi zvum, le-au sărit vânzările cu nişte procente, iar campaniile "eco" desfăşurate de corporaţii aduc cea mai mare vizibilitate, e în trend să fii interesat de tot ce-i verde. Nu condamn companiile care fac campanii de activism social, ba dimpotrivă, cred că este responsabilitatea lor faţă de comunitate, dar corect este să şi spunem că se scot bani mulţi din asta.

Să vă dau câteva exemple. Site-ul Ecomall are secţiuni cu zeci sau sute de companii care produc diverse chestii eco: haine, mâncare, mobilă, produse de curăţenie, încălţăminte, jucării, produse de papetărie, componente electronice, produse de birotică etc. etc. etc.

Am mai dat un search şi am mai găsit, aşa, fără să mă străduiesc: pahare eco, recipiente eco pentru păstrarea brânzei (şi e un întreg tratat pe tema asta), bărci eco, kituri eco pentru căţei (ştiu ce-i fac cadou lui brylu), cauciucuri eco, pom de Crăciun eco, oală pentru gătit eco, pernă eco, bijuterii din aur eco, desene animate eco (de la Disney), fotoliu eco şi gata, că am obosit :)

E bine că produsele astea se cer, pentru că cererea reglează oferta. Dar ar fi foarte important ca asupra producătorilor să fie instituit un control, pentru că nimeni nu cred că a reglementat până acum ce-i aia "eco". Dar toată lumea pune pe etichetă, iar naivii ca mine cumpără.

miercuri, 6 august 2008

Germanosul să-şi concedieze PR-iştii

După ce am văzut la Tudor un print foarte mişto al unei campanii împotriva utilizării telefonului mobil în timpul şofatului, mă gândesc de două ori înainte să răspund când sunt la volan.

În acest sens şi pe această direcţie, am recepţionat astăzi pe adresa redacţiei un comunicat oficios din partea companiei Germanos, care demarează o campanie de conştientizare a publicului vizavi de pericolele la care ne expunem atunci când utilizăm un dispozitiv de telefonie mobilă în timpul manevrării autovehiculului.

Folosesc acest limbaj de lemn pentru că şi deoarece nu vreau să mă abat de la linia trasată de PR-iştii companiei Germanos, care aşa ni s-au adresat şi nouă: "În perioada iulie – august 2008 GERMANOS România desfăşoară la nivel naţional campania „Ţine-ţi viaţa în propriile mâini!”, prin care îşi propune informarea şi educarea conducătorilor auto referitor la cum pot fi evitate riscurile asociate utilizării telefonului mobil în trafic. Programul este salutat de Inspectoratul General al Poliţiei Române şi se desfăşoară în parteneriat cu Asociaţia Naţională a Instructorilor Auto din România". No, dacă-i salutat de poliţişti, nu cred că-i musai să ne şi molipsim de la ei. Ca să nu mai vorbim că mailul m-a frapat de la prima frază - adicătelea cum vine asta, să eviţi riscurile asociate cu utilizarea telefonului mobil în trafic? Să cumpărăm mai multe head set-uri de la Germanos?

Bun. Asta ca asta. dar ataşat comunictului, mai apare o fiţuică, în trend denumită Fact Sheet (mi-a venit să ortografiez altfel cuvântul ăsta). O listă de ceea ce se doreşte a fi date (statistice sau cel puţin demonstrate) în sprijinul campaniei domniilor lor. Numai că PR-iştii companiei, pe care umil o sfătuiesc să-şi revizuiască departamentul, au copiat nişte date de pe net, fără să le pese câtuşi de puţin de realităţile din România.

Citez:

Punctul 1. "Şoferii care vorbesc la telefon în timp ce conduc prezintă de patru ori mai multe riscuri de a face un accident decât şoferii care au consumat alcool în limitele legale" - cu prietenie vă anunţ că legislaţia din ţara ai cărei cetăţeni cu mândrie suntem permite 0% (zero la sută) alcoolemie în aerul expirat şi în sânge.

Punctul 2. "Cei care vorbesc la telefon şi merg pe motocicletă sunt de patru ori mai expuşi la accidente care-i pot răni, potrivit unui studiu realizat printre şoferii din Perth, Australia, de către Insurance Institute for Highway Safety. Studiul a demonstrat că riscul de lovire nu variază în funcţie de tipul de telefon folosit" - numai în Australia a fost nevoie de un studiu pentru a demonstra asta?!

Punctul 3. "Analiza a demonstrat că datorită penalizărilor relativ modeste pentru folosirea telefonului mobil şi pentru că trimiterea de mesaje nu este interzisă, chiar şi executarea strictă a legii nu poate descuraja şoferii să nu mai folosească telefoanele mobile în timp ce conduc" - din categoria Only in America.

Punctul 4.
Şoferii care folosesc telefonul mobil în timp ce conduc pot face până la doi ani de închisoare" - asta-i din Marea Britanie. Ştiam eu că englezii-s mai cu cap. Totuşi, cu ce mă ajută pe mine, şofer în România cu slabe şanse de a conduce vreodată pe partea stânga a autovehiculului, această informaţie?

Încheie acest mail frumos şi se semnează colo jos:

--- (editare ulterioară: numele a fost şters la solicitarea personală a autorului),
Account Manager
V+O Communications
1 Herastrau St. (este peste demnitatea dumnealor să-şi noteze adresa în limba română şi cu atât mai puţin să folosească diacritice)
Bucharest, Romania

Mă gândesc la ea




Mă gândesc la ea.. NON STOP.

Acum s-a închis în sine şi se gândeşte în tăcere. Dar înainte de asta, a fost sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. La care ea s-or fi gândit ei non-stop? :)

Mulţi de Gică-contra

Ţara asta este ea însăţi o mostră de "Gică-contrism". Pe când în toată lumea e recesiune economică şi scade volumul de cumpărături, la noi creşte. Deşi suntem cei mai săraci din zonă şi deşi preţurile noastre le exced pe ale lor.

Ştire Gândul: "Speriaţi de ratele din ce în ce mai mari, de preţurile în creştere la combustibili şi de sentimentul general că economia Europei trece printr-o perioadă foarte grea, cetăţenii UE au evitat pe cât posibil magazinele în ultimele luni. Astfel, volumul comerţului cu amănuntul a scăzut cu 1% în iunie faţă de mai, şi cu 1,1% faţă de perioada similară a anului trecut la nivelul UE 27, conform Eurostat. În Spania comerţul cu amănuntul s-a prăbuşit în ultimul an cu 7,7%, o cauză importantă fiind şi căderea pieţei imobiliare, care a făcut zeci de mii de şomeri. România este însă, şi de această dată, o excepţie. În timp ce în aproape toate statele din UE comerţul cu amănuntul a scăzut, în România acesta s-a apreciat în iunie cu 4,1% faţă de luna mai şi cu 23,3% faţă de aceeaşi lună a anului trecut."

În acelaşi climat socio-economic şi în plină criză imobiliară (crah de-a dreptul, dacă ne-am raporta numai la Statele Unite), ne-am cumpărat şi noi apartament. Întregim gaşca de "Gigi contri".

Deşi se plânge în fiecare zi, cred că românul refuză cu obstinenţă să admită că poate fi mai rău.

marți, 5 august 2008

Dolj şi Bucureşti

Nu-mi place să întreţin prejudecăţile naţional-patriotice de genul "ardelenii-s mai breji" sau "Sibiul e buricul universului". Dar astăzi am stat la o vorbă cu voluntarul Peace Corps în Sibiu, Zachary Lis, care, din proprie iniţiativă, s-a trezit spunându-mi că bucureştenii sunt foarte neciopliţi. A, ai observat şi tu, deşi nu eşti decât de un an prin zonă? Da, traficul în Bucureşti e o junglă, iar bucureştenii sunt foarte prost crescuţi, "unlike the people from Sibiu", a adăugat. Am dat fericită din coadă :)

Zach mi-a povestit o păţanie din Sibiu. Era pe centru, iar cineva cu o hartă în mână l-a acostat brutal: "Cum ajung aici (o locaţie de la Festivalul de Teatru)?". Omul i-a explicat regulamentar, stânga dreapta, stânga dreapta. V-aţi aştepta la un "Mulţumesc, la revedere", nu? Ei bine, răspunsul a fost: "I can't find anything in your stupid city" ("Nu pot să găsesc nimic în oraşul vostru stupid"). Zach, care iubeşte Sibiul de parcă ar fi al lui, a întrebat într-o doară: "Sunteţi din Bucureşti, nu?". I s-a răspuns: "Da. Cum ţi-ai dat seama?". "Just taking a wild guess" ("Am dat cu presupusul"), a bodogănit el, ca şi când mai demonstrase un adevăr ancestral.


O fotografie de pe Mitropoliei. Două maşini parcate aiurea: una cu număr de Bucureşti, blochează poarta, una cu număr de Dolj, fix pe trotuar. În stânga şi în dreapta, pe locurile de parcare, numere de Sibiu.

Nu întreţin prejudecata. Doar constat.

Am 5 stickere

Domnii/doamnele de la Umbrela Verde au fost extra-prevăzători şi mi-au trimis 6 stickere ca cel din imagine, deşi am solicitat doar unul.

Aşa că, dacă ai un locşor liber pe din dosul autovehiculului din dotarea proprie, am un sticker pentru tine. Mai am cinci, de fapt, dar bănuiesc că nu vrei tapet :)

Lasă un comentariu, o adresă de mail, ceva, dacă ţi-l doreşti lipchit de şi anume posterior. Sau poate ai alte fantezii...