joi, 31 iulie 2008

SB 05 DZZ. Bonus: Porsche

Ei sunt mulţi, noi pe lângă ei. Ei sunt proşti, noi ne facem cruci şi trecem mai departe. Ei sunt, nu-i aşa, cei care stau "în fruntea tuturor". Sunt cool, sunt jmekeri, sunt baştani. Sunt ruşinea României.

Din acest serial fără sfârşit, un nou epidsod:


Acest graţios Ford, cu numărul de înmatriculare arborat după parbriz, SB 05 DZZ, a parcat astăzi fără jenă pe trecerea de pietoni de pe strada Tribunei, călcând şi 87,3% din trotuar, astfel încât şi eu şi domnişoara în verde din imagine şi probabil mulţi alţii ca noi am ras tencuiala de pe clădirea din stânga, ca să ne strecurăm dincolo de obstacol.

În plan secund, vă rog să observaţi nelipsitul porsche roşu (editare ulterioară, că iniţial am zis că-i ferrari... aşa-i când nu te pricepi :) ), parcat invariabil ilegal. Şi deşi îşi petrece aproape fiecare zi staţionând neregulamentar în capătul centrului, ca să fie admirat de toate piţipoancele cu tocuri altitudinale, n-am văzut niciun lucrător al Primăriei amendându-l. O fi, nu ştiu, dar eu nu l-am văzut. Şi am vaga bănuiala că nici porsche-ul n-a văzut, din moment ce tot acolo se hodineşte în fiecare zi.

miercuri, 30 iulie 2008

20 de sibieni cu sticker


Eram curioasă câţi sibieni au aflat de campania asta - "Fii un şofer responsabil" şi câţi au reacţionat. Câteva sute tot or fi aflat, dar de comandat stickerul, nu l-au comandat (cel puţin deocamdată) decât 20, aşa cum pe cale oficială mi-a comunicat PR managerul campaniei, Alina Bratu. La partea cu voluntarii stăm încă şi mai prost, pentru că doar 4 s-au înscris pe site pentru viitoarele acţiuni de ecologizare din Sibiu sau din jurul Sibiului.

Pentru că "Umbrela Verde" este o campanie lansată de o mare companie producătoare de bere, mă simt obligată să precizez că nu am absolut nicio legătură cu aceasta şi nici cu membrii ei. Nu cunosc nici măcar portarul de la fabrica de bere :) şi nici nu beau bere de felul meu. Consider totuşi că responsabilitatea socială a marilor companii nu este numai necesară, ci ar trebui să se înscrie într-o normalitate.

"De fapt, mai bine vă cenzurăm"


Nu ştiu ce blestem o fi lovit poporul chinez, care mie mi-e foarte drag, să aibă aşa conducători (extrapolând, aş putea înlocui "chinez" cu "român").

După ce au dat asigurări că, în timpul Jocurilor Olimpice, atât sportivii cât şi jurnaliştii vor avea libertate totală în ceea ce priveşte accesul la Internet (în cazul Chinei, precizările privind la care tip de libertate ne referim sunt necesare), azi s-au răzgândit.

Ştire Mediafax: "China va restricţiona accesul presei la Internet în timpul Jocurilor Olimpice de la Beijing, a declarat, miercuri, un oficial chinez din cadrul comitetului de organizare. (...) El a confirmat că jurnaliştii nu vor avea acces la paginile sau site-urile care conţin informaţii despre mişcarea spirituală Falungong, interzisă în China. Oficialul a adăugat că nici alte site-uri nu vor putea fi accesate de către presă, fără a preciza care anume. (...) Jurnaliştii străini aflaţi la Beijing s-au plâns deja că nu pot accesa site-urile organizaţiei Amnesty International, posturilor BBC şi Deutsche Welle şi ale cotidienelor Apple Daily din Hong Kong şi Liberty Times din Taiwan.".

Te-ai gândi că este o cenzură destul de ineficientă, având în vedere că jurnaliştii şi sportivii stau o lună şi-şi iau zborul, iar în avion, chiar înainte să ajungă în ţările lor, pot intra pe ce site-uri le pohteşte lor inimioara. Da, numai că oficialităţile chineze nu au acces la fiecare laptop în parte, ca să limiteze accesul numai anumitor useri. Şi dacă lasă aşa, toate site-urile libere, dacă intră şi chinezii pe ele, deşi, bieţii de ei, numai vreo 2-3 cunosc limba engleză? Risc mare...

Mă uitam azi-dimineaţă la Pro Tv la o ştire cu Mihai Covaliu, scrimerul român din lotul olimpic care a ajuns la Beijing. (Din păcate, nu am găsit ştirea şi pe site-ul Pro Tv ca să o linkuiesc). Un tip foarte vesel, pus pe şotii, dădea mâna cu scorţoşii militari chinezi, care îi răspundeau încruntat în chinezeşte. Imaginile de pe stradă arătau oameni care merg regulamentar, Covaliu fiind sigurul care păşea în salturi şi în zig-zag-uri, râdea zgomotos şi îi incomoda pe taximetriştii cu blanc total în ale englezei, rugându-i printre chicoteli: "To the Olimpic village, please". Mi-am dat seama cât de mult te schimbă două decenii de libertate (aşa pervertită cum e a noastră) şi câtă infuzie de veselie aduce respirarea aerului curăţat de dictatori.

marți, 29 iulie 2008

Ne scapă Sibiul din mână

Aseară, la Realitatea TV se transmitea o emisiune în direct de la Jina, cu Hurezeanu, Ursu şi Dinescu. După ce au lăudat Sibiul cât l-au lăudat şi l-au periat pe Johannis cât l-au periat, Dinescu trage o concluzie tristă: "da, dar vezi, când pleacă de aici, din maşini răsună tot manele".

Am avut o reacţie spontană să schimb canalul ca să nu-i mai văd mutra olteanului de Dinescu, jignitorul de ardeleni, dar m-am răzgândit înainte să apuc telecomanda. Şi dacă are dreptate?

Întâmplarea 1. Acum o jumătate de oră, treceam grăbită pe strada George Coşbuc. Stradă centrală, lângă Facultatea de Ştiinţe. Trec de un grup - doi "domni" şi două "doamne" - foarte gălăgios, foarte strident îmbrăcat. Deşi nu vreau să recunosc şi îmi reprim obstinent micile sentimente xenofobe care mă năpădesc uneori, am reflexul de a ocoli grupurile de genul ăsta, la fel cum ocoleam când stăteam la bloc haitele exagerat de active de câini (iubesc câinii foarte tare, dar ştiu exact când nu-i bine să intri în mijlocul lor). Ei, de data asta, nu i-am ocolit. E o zi prea frumosă şi prea luminoasă, e prea amiază şi prea centru ca să am motive să mă tem.

Tocmai când cred că am trecut de ei, mă seceră un pumn în spate, chirurgical ţintit în zona rinichilor. Mă opresc stană, mă întorc 180 de grade şi fără nici cea mai mică premeditare, strig: "în steluţe steluţe steluţe mamii tale de nesimţit". Grupul se opreşte şi el, consternat, iar muierea făptaşului se năpusteşte asupra mea, turbată, să mă lovească. Am stat neclintită, eram prea şocată ca să plec şi oricum, ăştia fac exact precum căţeii laşi, muşcă numai când eşti cu spatele. M-am uitat foarte atent la trăsăturile individului şi individei, în caz că o încasez, să ştiu precis cum le fac portretul-robot. Ciudat, dar pentru o secundă chiar mi-am dorit s-o încasez, spre "binele" lor.

Strategia (pe naiba, doar impuls de moment) a dat roade. Au văzut că nu mă clintesc şi nu prea aveau soluţii pentru asta. Am căpătat curaj şi am întrebat: "Pe tine cum te cheamă, nenorocitule? Uită-te la mine, să ştiu după cine trimit poliţia". Şi-a întors faţa. Muierea s-a dat un pas spate. Eu, ca un pudel care a gonit un rotweiller, strig şi mai tare: "De mine nu te mai iei cât trăieşti tu! Şi nici de alte domnişoare. Ţi-e clar?" (Penibil, că doar nu-s Cat Woman să ştiu de cine se mai ia, dar cred că m-au lăsat ai mei prea mult la televizor când eram mică). Între timp, scosesem telefonul să le fac o poză, dar când l-au văzut, s-au întors şi au plecat, cu al doilea dintre "domni" şoptind în mers: "iertaţi-l, domnişoară, iertaţi-l".

Întâmplarea 2. De câteva săptămâni, vizavi de casa unde locuiesc, tot pe centru, se lucrează la fosta Filarmonică. De când au început lucrările, în fiecare dimineaţă am parte de acelaşi recital. Au început cu "psss-pssss". Au continuat cu "domnişoară, domnişoarăăăăă", apoi cu "tu, eşti surdă?". De câteva zile, îşi încearcă imaginaţia şi urlă când mă văd: "Sorinaaa, Corinaaaa, Mihaelaaaa, Mariaaaa, Elenaaaa". Azi-dimineaţă, la fel. M-am dus frumos la ei, le-am spus să înceteze că deja m-am plictisit de ei şi poate-l sun pe dl. Muller. Cuvântul magic. Dl. Muller este un soi de patron, respectiv omul de afaceri care a luat spaţiul în concesiune şi face acolo restaurant (ce bine e să deţii informaţii :)) ). Unul singur dintre muncitori a mai comentat ceva, n-am înţeles ce, dar i-a retezat-o altul: "taci, mă, că poate lucrează la Primărie".

Apropo de Primărie...

Întâmplarea 3. Prietenei mele Simona i s-a furat ieri portofelul, din geantă, din biroul ei de la Primărie. Nu centru, ci centrul centrului centrului. Mai pe larg vă povesteşte brylu.

Nu sunt deloc cazuri izolate. Mi-e teamă că pierdem Sibiul din mână.

Întâlnirea cu Marte din 27 august

Aceasta (foto stânga) este o fotografie realizată prin telescopul Hubble, în momentul în care planeta Marte a fost la cea mai apropiată distanţă de Pământ din ultimii 50.000 de ani. Asta s-a întâmplat în 27 august 2003. Da, acum 5 ani. Deci toate mailurile care încă mai circulă (am primit şi eu din nou chiar ieri) sunt muuuult în urma evenimentelor. Probabil că mailurile respective au fost create prin 2002, dar cum unii au uitat să se uite pe cer în ziua X, au zis că hai să facem din acest eveniment unul anual.

Oricum, întâlnirea istorică descrisă în mail a suferit mult sub pana unui autor cu multă imaginaţie. Ne avertizează distinsul domn că Marte va lumina cerul nopţii la fel de mult ca şi Luna. Fals. Marte a dominat cerul în comparaţie cu celelalte stele, dar în niciun caz n-a fost la fel de puternic precum Luna. S-a distins relativ uşor în peisaj, pentru că apărea portocaliu-roşiatic, dar ca să te bucuri de un peisaj unic aveai totuşi nevoie de telescop.

Relatarea profesionistă a evenimentului, pe site-ul NASA.

luni, 28 iulie 2008

Cifre din Dubai


Această insulă (foto stânga) este 100% artificială şi este deja denumită "a 8-a minune a lumii". A fost construită în Dubai, un emirat care, în numai 50 de ani, s-a transformat dintr-un port de pescari săraci într-una dintre cele mai atractive destinaţii turistice de lux din lume. Mai mult decât insula-palmier, cred că Dubaiul în sine ar trebui să fie a 8-a minune a lumii.

Construit numai şi numai din voinţa unui şeic ambiţios şi vizionar, Dubaiul nu mai este deloc statul modest, deşertificat şi anonim care era în urmă cu câteva decenii. Desigur, toate îndeletnicirile tradiţionale, toate femeile strict îmbrobodite şi toţi copiii gălăgioşi din cocioabele de stuf au dispărut cu totul. Pentru cârcotaşi, ăsta ar fi un lucru rău. Nu ştiu cât de deprimaţi sunt localnicii din pricina asta, dar am găsit un reportaj frumos pe National Geographic.

Fenomenul Dubai se măsoară în cifre. Vă spun numai câteva dintre ele:

1959 - anul în care şeicul Mohammed bin Rashid al Maktoum a împrumutat câteva milioane de dolari de la vecinul mult mai bogat, Kuwait, ca să înceapă construirea unui emirat cum nu s-a mai văzut

16% - este rata de creştere economică anuală a Dubaiului, de două ori cât a Chinei

58 de ani - are acum şeicul Mohammed, fiul celui care a început construcţia Dubaiului acum 50 de ani

60% - din populaţia Dubaiului este formată din muncitori din sudul Asiei

20% - dintre macaralele de mare tonaj ale lumii erau concentrate la un momentdat în Dubai

900 - de decese pe an se înregistrează în domeniul construcţiilor în Dubai (potrivit unui raport Humar Rights Watch)

223.000 de metri pătraţi - are mega-mall-ul din Dubai, înăuntrul căruia se află o pârtie artificială de schi, de dimeniuni olimpice

420 de metri - va avea în înălţime blocul cu apartamente care se învârt după soare

79 - de generatoare eoliene, montate între etaje, vor asigura enrgia apartamentelor de mai sus

3,89 de miliarde - de dolari investeşte Dubaiul în noul său sistem de metrou, care va fi total funcţional în 2012

93.600.000 - de rezultate mi-a afişat Gugălul la căutare după "Dubai"

Se compară cu România? Google fight zice că da:


O fi mâncat ceva stricat...

Un zeu

Pentru toţi detractorii lui Bozică, am o veste: în Serbia şi în Croaţia, bozica înseamnă zeu:
Serbian -
Noun - božica f: goddess.

Ok, zeiţă, ok, Bozi e castrat, dar e la fel de fioroooooooosss.


Quod erat demonstrandum. :D

B 63 JKP

De la Florin şi Corinoasa: Joi, 24 iulie, seara. Drum aglomerat, Bucureşti - Sibiu, undeva într-o localitate vâlceană. Un volkswagen van ne depăşeşte nervos, mult peste viteza regulamentară. Banal. La ieşirea din localitatea respectivă, coadă la semafor. Se lucrează la drum. Banal. Ajungem volkswagenul şi ne postăm cuminţi în spatele lui. Observ numărul de Bucureşti şi, reflex, gândul mă duce la indisciplina din trafic de acasă (nota redactorului - carevasăzică a mea: "acasă" e, pentru ei, din păcate :P, Bucureştiul). Banal. Tragem frâna de mână, stingem farurile, ne relaxăm. Peisajul este incredibil, crepuscular. Din VW coboară un domn. După câteva secunde, din acelaşi VW coboară o sticlă, în mare viteză. Domnul, retrogradat instantaneu la condiţia de cocalar, priveşte impasibil în jur, stinge ţigara şi se urcă în maşină. Coloana se urneşte şi noi ne bucurăm trist că am reuşit să le facem o poză unor nesimţiţi.


Maşina este a firmei Advance. Asta aşa, ca să-i găsiţi cu Gugăl.

Paranoică?

The Caffeine Click Test - How Caffeinated Are You?
Created by OnePlusYou - Online Dating Service

Am găsit testul ăsta pe blogul lui Adi Hazaparu. Pentru că sunt un mare fan al cafelei de dimineaţă, care petru mine înseamnă o ceaşcă mare de 250 ml, băută în compania unui corn uns cu unt şi multă ciocoltă, am zis că-i musai să mă las testată. Rezultatul, după cum îl vedeţi mai sus, zice că am "energie excesivă". Graficul arată chiar şi mai grav:

Ce mă fac, doctore?

sâmbătă, 26 iulie 2008

Flăcări

Acesta este un post foto :) A plouat mult la reprezentaţia Crispuşilor de astăzi, din Piaţa Mică (Sibiu), dar am reuşit să scot aparatul pentru câteva minute.



vineri, 25 iulie 2008

Mi l-am comandat


În sfârşit, un sticker perfect pentru pejo-ul meu. Ăăăăă, pardon, al lui Ghimi. Ăăăăă, pardon, al nostru (deşi eu îl conduc doar ocazional, fapt datorită graţie şi mulţumită căruia eu am 47 kg, iar Ghimi, 104 :)) ) Care încă n-a aflat de noul său accesoriu.

Îl puteţi comanda AICI.

joi, 24 iulie 2008

Anti-Gugăl


Apreciez performanţele deosebite ale celor doi băieţi isteţi care au clădit un imperiu din nimic. Imperiul se cheamă acum Google, iar războaiele sale de cucerire se duc în spaţiul virtual. Ca orice războaie, sunt sângeroase şi nedrepte. De obicei câştigă cel care are bani ca să susţină cea mai numeroasă armată şi cele mai sofisticate arme.

Nu-mi place Google pentru că nu-mi place globalizarea. Aşa cum mâncarea McDonald's nu suportă comparaţie cu gulaşul unguresc, cu salata nicoise (c cu sedilă) sau cu sarmalele lu' mama, aşa cum blugii nu ajung nici la genunchiul unui crac al pantalonilor de in, aşa cum toate hiturile Billboard nu fac nici cât primele două note din Ciocârlia, tot aşa mă enervează şi Google.

Ieri a lansat platforma Knol (zic ei, de la "knowledge", iar knol-ul este unitatea de măsură a cunoştinţei - găselniţa e mişto). Knol este un competitor direct pentru Wikipedia. Enciclopedia wikipedia este creată de o organizaţie neguvernamentală, non-profit, care trăieşte din donaţiile vizitatorilor site-ului. A fost, cel puţin până acum, principala sursă de informare a milioane de utilizatori de net.

Ştiţi cum sunt create articolele wikipedia: pot fi scrise şi editate de oricine, dar autorul rămâne anonim. Au fost câteva scandaluri legate de alterarea informaţiei de unele companii, pentru publicitate, iar la un momentdat chiar de către guvernul SUA. Wikipedia a remediat de cele mai multe ori rapid situaţiile, pentru că are un mecanism de auto-reglare: simplii utilizatori observă frauda şi o corectează, în virtutea axiomei că majoritatea deţine adevărul.

Articolele Knol, în schimb, vor fi semnate, iar autorul lor va suporta consecinţele afirmaţiilor sale. Dar va suporta şi câştigurile de pe urma vizitării paginilor cu articolele sale, respectiv o bună parte din câştigurile din reclame. Care pagini vor avea mai multe reclame? Cele mai accesate. Care pagini vor fi cele mai accesate? Cele mai căutate. Cine deţine monopolul căutărilor pe net? Ei bine, da, Gugăl.

Cam în cât timp credeţi că vom da search după "santa claus" şi nu vom mai găsi informaţiile din wikipedia decât la pagina 47?

Încă un detaliu frumos: deşi Knol nu a fost lansat decât ieri, 23 iulie 2008, wikipedia a publicat deja un articol lărgit despre această platformă. Dacă daţi search pe knol cu "wikipedia" găsiţi asta:
No results found for wikipedia

PS pentru cârcotaşi: da, chiar şi acest blog este găzduit de Google. Nu că viaţa îţi joacă tot felul de feste?

Controlul bloggerilor

Ştire Hotnews: "Un proiect de Raport al Comisiei pentru Cultura si Educatie a Parlamentului European, initiat de o fosta jurnalista, Marianne Mikko ( din cadrul grupului Socialist, Estonia), considera ca "este nevoie de un fel de eticheta de calitate aplicata asupra blogurilor si a bloggerilor, a caror identitate si motive pentru a scrie pe blog trebuie facute publice"."

În primul rând, cred că ţine de minimul fair-play ca bloggerii să-şi dezvăluie identitatatea. Chiar şi un simplu comentariu la un post sau la un articol trebuie asumat. Cred că cei care postează comentarii anonime au rămas la stadiul jocului în grup la vârsta de 5 ani, când sunau frenetic la uşile oamenilor şi apoi fugeau după colţ, ca să savureze fericiţi reacţia nedumerită a celor care se lăsau păcăliţi. Opiniile trebuie asumate în mod conştient, dacă vrem ca internetul să devină un spaţiu matur şi în România.

Totuşi, nu cred că este nevoie de reglementări legale în acest sens. E ca în presă: deontologia ar trebui să ţină loc de cod penal - şi în cele mai multe cazuri ţine. Ziariştii respectaţi - deşi suspiciuni cu privire la etica lor sunt mereu ridicate, este un risc pe care jurnaliştii şi-l asumă - au un cod moral profesional pe care îl respectă fără să trăiască cu ameninţarea sabiei justiţiei deasupra capului. Codul deontologic al Jurnaliştilor din România, publicat de Centrul pentru Jurnalism Independent, aici. Reglementările legale privind calomnia şi insulta şi introducerea lor în Codul Penal - controversata discuţie care a rămas şi astăzi în coadă de peşte - au încurcat mai mult decât au făcut bine şi sunt mereu contestate ca un atac la adresa libertăţii constituţionale de exprimare.

Va veni vremea în care bloggerii din România se vor organiza într-o asociaţie şi vor adopta coduri de conduită. Aceasta este singura formă naturală de cenzură - auto-cenzura pe baza principiilor etice personale şi de breaslă. Orice reglementare restrictivă din partea statului este de fapt o măsură de control.

miercuri, 23 iulie 2008

"Nu aşa bine ca dvs."

Încă o meteahnă a României contemporane: politeţea. Mai exact, distorsionarea ei.

Câteva expresii care îmi zgârie urechiuşele:

- Spui "Bună ziua, ce mai faceţi?" Ţi se răspunde: "Nu aşa bine ca dvs." Asta li se întâmplă de foarte multe ori jurnaliştilor când sună o sursă, un politician, o personalitate publică. Toţi pleznesc de bunăstare, dar niciunul nu o duce chiar atât de bine ca noi. Îţi vine să te pupi singur în frunte de deştept ce eşti că o duci atât de minunat. Ce s-a întâmplat cu mult mai politicosul "Bine, mulţumesc, dvs.?".

- Asta-i o bubă pe care - iar o să-mi sară prietenii mei în cap - o au mai ales oltenii. Niciodată nu spun "Te rog să-mi dai pâinea", ci "Dă-mi şi mie pâinea aia".

- Ţi se face un serviciu, spre exemplu eşti în supermarket şi ai ochit un produs de pe ultimul raft, dar nu ai altitudinea necesară ca să ajungi la el (personajele din acest context sunt sută la sută imaginare), aşa că rogi un domn vânjos să te ajute. Bineînţeles, nu rezistă drăgălăşeniei tale (personajele din acest context sunt sută la sută imaginare), iar tu îi mulţumeşti frumos. Ţi se răspunde "Pentru nimic" sau "Pentru puţin". "Pentru puţin" e chiar şi mai grav decât "pentru nimic", deoarece presupune că într-o bună zi vei fi obligat să returnezi acel puţin. Dar cea mai tristă este implicaţia acestei expresii, ca şi când gestul ar necesita o remuneraţie, alta decât "Mulţumesc". S-a dus naibii "Cu plăcere"-a.

- Întrebi "Ce vârstă aveţi?". Deşi nu e o întrebare foarte politicoasă, în meseria de jurnalist it's a must. Ţi se răspunde "Da' tu cât îmi dai?". Trebuie să zâmbeşti frumos şi să intri în joc, pentru că altfel nu vei afla niciodată răspunsul exact, deşi nu ai nici chef şi nici timp să te joci ca pe abac cu anii omului. Şi, evident, estimezi o vârstă şi spui cu 10 ani mai puţin. Din, fireşte, politeţe.

Sigur mai sunt şi altele. O să îmbogăţesc colecţia pe parcurs ce mi le amintesc.

marți, 22 iulie 2008

Nesimţiţii României

Iacătă că iar ne întoarcem la Ioan T. Motar şi am putea să-l cităm, "Am văzut şi ardeleni nesimţiţi". Oioioiiiiiiiiii şi încă câţi...

Două mostre:

1. Opel Astra BV 10 XZR


Veneam din direcţia Braşov, în direcţia Sibiu, când acest deosebit de imaculat Opel Astra (cred) îşi deschide măruntaiele şi hop, cacă (scuzaţi vă rog termenul, nepotrivit pentru o fiinţă delicată ce mă aflu, dar perfect în context) un ambalaj pe fereastră. Aveam viteză prea mare ca să observ ce ambalaj anume şi să fabulez şi pe seama acestei informaţii. I-am făcut poză, ca să-l fac de ruşine.

2. Grătar-addicted cocalari care merg la Curmătură.

E dezolant peisajul. Nu el în sine, că mama Gea n-are nicio vină că fiii ei sunt napi fără creier, ci "accesoriile" pe care le poartă. Cât vezi cu ochii, pungi de plastic, peturi, doze de bere, ambalaje de carne nefriptă... Ţi se rupe sufletul. Cele două containere amplasate de Primăria Răşinari (bănuiesc) dau pe din afară şi miros pestilenţial. Din locul în care ne-am aşezat am strâns zeci (zeci!!!) de doze de Golden Brau. Te apucă starea de leşin numai când te uiţi la ele. Ce beţivi ordinari!


PS: Scuzaţi ne-calitatea fotografiilor, le-am efectuat cu telefonul mobil.

Ştrandul din Mediaş, profund românesc


Sergiu m-a certat ieri că-i facem reclamă ştrandului din Mediaş pe Sibianulonline. Nu merită, pentru că serviciile sunt deplorabile.

Are dreptate.

În Sibianulonline nu este decât relatarea unei stări de fapt. Experienţa personală la ştrandul din Mediaş s-a derulat în felul următor:

Am ajuns pe la ora 15. Mai devreme n-am putut, nu pentru că am dormit ca nababii până la amiază, ci pentru că am avut ceea ce se cheamă "triabă". Chestia aia cu laptopul şi conexiunea la net. Aşadar, am ajuns la ora 15, când nu mai exista niciun loc liber pe şezlong. Lucru previzibil de altfel. Ne-am amplasat prosoapele pe nisip, între fericiţii beneficiari ai scaunelor de plajă. În nici 10 minute, eram plină şi în dinţi de nisip, pentru că zbenguiţii de tineri din Mediaş, cu vorba lor legănată ("no hi măăă să mereeeem") treceau în fugă pe lângă noi, răscolind toată pleava şi teleportând-o în toate direcţiile.

Am hotărât ca, înainte să ne prăjim la soare ca fetele, să mâncăm ceva la restaurant. Ne-am aşezat, am dat comanda şi am început să glumim pe tema neîndemânării chelnerilor. Până când s-a făcut o oră de când aşteptam şi mâncarea nu mai venea. Hămesiţi, am atenţionat personalul restarantului că ne e foameeeeeeeeee. Care personal, recte o domnişoară speriată, ne-a anunţat că mai durează încă o jumătate de oră. Şi n-a glumit. Peste o oră şi jumătate am aşteptat după comandă! Mâncarea a fost aproape imposibil de îngurgitat, extrem de uleioasă, dar lipsită de gust.

La singurul foişor care vinde apă, suc, bere şi îngheţată e permanent coadă. Preţurile, bien sur, nu sunt afişate şi prbabil că mima personală înmulţit cu eticheta costumului de baie dau preţul personalizat al produselor care ţi se vând.

Baie nu ai cum să faci. Bazinul e minuscul, un lung de bazin e echivalent cam cu jumătate din latul bazinului de la Olimpia. Oricum, nu ai loc de toţi inteligenţii care au impresia că lumea e a lor doar dacă sar cap, coadă, burtă, spate, crăcit şi încolăcit, în apă, ca să rezulte cât mai mulţi stropi. Unul dintre aceştia a aterizat cam la 14,7 centimetri de scăfârlia mea, iar tsunamiul produs de kilogramele sale s-a oprit în plămânii mei, pentru că am inhalat o foarte bună parte din capacitatea bazinului în acel moment. Ghiciţi vă rog dacă şi-a cerut scuze.

În concluzie, a fost prima şi ultima dată când am plătit 10 lei şi am bătut aproape 70 de kilometri ca să fac un singur lung de mini-bazin la ştrandul din Mediaş. Vă sfătuiesc să fiţi mai inspiraţi decât mine şi să-l ocoliţi.

luni, 21 iulie 2008

Sibiu. Strâmbături din nas.

Una e când critici tu însuţi oraşul în care trăieşti şi pe care ca atare îl clădeşti şi cu totul alta când ţi-l critică alţii.

Ca de exemplu, Ioan T. Morar: "Astazi, duminica, am fost la magazinul Real din Sibiu si am fost indispus de modul in care diversi jmecheri cu masini scumpe parcau aiurea, pe drumurile de acces, si nu in parcarea pe jumatate goala. Apoi am vazut un alt baiat de baiat care se mindrea ca a reusit sa ia un carucior pentru familii cu copii (stiti, din alea care au un fel de masinuta in fata, ca sa tina copilul preocupat), fara sa puna moneda de 50 de bani! Imediat da el a ajuns o familie cu doi copii care a fost nevoita sa ia un carucior normal! Dar nu trebuie sa ma mire, desi tocmai a fost capitala culturala, Sibiul a fost, mai multa vreme, de zeci de ani, si capitala ciobanilor din Romania!"

Evident că sunt nesimţiţi în Sibiu, mă lovesc de ei în fiecare zi. Dar să treci de la relatarea unui fapt banal la o generalizare gen "capitala ciobanilor din România" mi se pare cu totul nedemn de talia unui intelectual care se dă - şi presupun să este - Ioan T. Morar. În a doilea rând, mă scot din sărite toate clişeele care se referă la Sibiu şi implică termenul "capitală". Dacă vorbim de un concert, Sibiul devine capitala muzicii, dacă depistăm o hârtie sub un copac, devine capitala nesimţirii, iar dacă pică un meteorit, devine capitala ploilor de stele. Dacă vezi doi - citez - jmecheri - care parchează aiurea sau îşi umflă chieptul, e clar, te afli în capitala ciobanilor din România. Superficial şi jignitor.

În aceeaşi ordine de idei: am o pasiune în a căuta blogurile turiştilor străini care trec pe aici. Majoritatea sunt încântaţi, aşa că nu-i ţin minte :) Australianul ăsta, însă, m-a enervat. Încă de la început. Dacă sunteţi familiari cu limba australiană :) , vă provoc să-l citiţi. Nu spune absolut nimic despre oraş în sine (ba da, spune că centrul a fost special "spoit" pentru turişti) şi în rest se plânge de servicii. Sunt de acord, serviciile în Sibiu - ca peste tot în România - sunt îngrozitoare. Dar de ce mă enervează când mi-o spun alţii?

Un pasaj: "For those who don't know: Sibiu was one of the European Cultural Capitals of 2006. What this means in practical terms is that they've scrubbed up the main square and shopping drag for regular European sensibilities - the end result was very Italian." Măcar să se fi documentat asupra anului în care Sibiul a fost CCE.

NDE (near-death experience)

(foto: Ana Poenariu)

O zi frumoasă de sâmbătă. Soarele râde peste dealurile verzi, păsărelele cântă - ştiţi voi, ca-n Bambi de la Disney -, numai în casă nu-ţi vine să stai. Constrânsă de rigorile meseriei şi deci legată cu cordon ombilical de laptop şi de conexiune la net (prin telefon, ceea ce implică musai semnal la mobil), caut mental un loc de relaxare în natură care să nu mă de-tehnologizeze. Din fericire, trăiesc în Sibiu :D şi asta e destul de simplu. (Apropo, am primit foarte multe replici negative la editorialul din Sibianulonline.ro în care îmi permit să critic unele aspecte legate de oraşul în care cu mândrie vieţuiesc. Pentru că puţină lume mai citeşte cap-coadă un enunţ în zilele noastre, cei mai mulţi au înţeles că am frustrări provinciale sau că nu-mi place oraşul meu. Fapt pentru care ţin să reiterez că Sibiul face parte din mine şi îl iubesc în virtutea şi în marginile acestui fapt. Aşa cum îmi permit, în rare :D momente de luciditate, auto-critica sau cum îmi permit, de mult prea multe ori, să-i critic pe cei dragi, aşa am şi momente de revelaţie în care înţeleg unde anume este buricul pământului şi faptul că nu suntem, din păcate, în emisfera respectivă.)

Revenind. Depistez ca zonă potrivită rigorilor: Sibielul. O plimbare pe drumul de munte dincolo de sat şi este îndeajuns ca să-ţi încarci bateriile (mai puţin ale laptopului, dar cine îşi mai aminteşte ce e ăla?) pentru mult timp.

Pornim agale către Sibiel. După ce părăseşti Drumul Naţional, în direcţia Orlat, începi să visezi la vremea când îţi vei putea permite un tractor, ca să scuteşti pejo-ul de chinuri. Primarii din Mărginime sunt inconştienţi. N-am trecut eu chiar prin toate comunele, dar toate cele pe care le-am tranzitat au şoseaua praf. Cum dumnezeu înţelege naţia asta să facă turism, fără infrastructură, încă nu-mi explic (apropo, ieri am citit o ştire că Ungaria aduce autostrada până la Nădlac, dar n-are cu ce s-o lege. E ca şi cum Pământul ar fi plat, iar noi suntem dincolo de marginile lui).

Înainte de intrarea în Sibiel, un bolid de la raliu trece pe lângă noi. Haha, râd eu, ăsta a abandonat. Aproape de intrare, încă unul. Măi să fie, cam multe abandonuri. Intrăm în sat, părăsim asfaltul şi aşa vai de mama lui şi intrăm pe macadam (termen de specialitate). Drumul se îngustează şi o ia la deal. Pe dreapta, râpă plus râu, pe stânga, case îngrămădite. Pejo-ul, gras ca porcul, înaintează încet, cu grijă să nu dea cu intenstinele de bolovani. Dintr-o dată, o fracţiune de secundă de zgomot asurzitor, o perdea groasă şi galbenă de praf şi pe contrasesns în stânga ne pomenim cu un (alt) bolid de la raliu. Şoferul, vezi bine că experimentat, ştie că-i cazul să pună frâna vieţii lui, dar observă că nu prea are cum să treacă de pejo. Transpirat, agitat, dă zgomotos din cască şi ţipă: "Dă-teeeeee băăăă laoparteeeeeeeeeeeeee, dă-te băăăăăăăăăăăăă". Nu prea-mi place mie tonul cu care i se adresează venerabilului pejo, dar na, hai să ne dăm laoparte. Brusc, realizăm tragi-comicul situaţiei: Cam unde băăăăăă, că-n dreapta-i râpăăăăă???? Alt supărat din ăsta fără tobă de eşapament vine în trombă către locul faptei. Cu chiu cu vai, pejo-ul se fereşte câţiva centimetri, raliosul şterge peretele casei din stânga şi decolează ca-n filme, cu altul după el. Eu mă uit în stânga către Alin, el către mine. Ciudat, arătăm la fel: sprâncele ridicate până-n creştetul capului, riduri de expresie pe frunte, ochii cât cepele, nod în gât. Iau un pic de atitudine, cobor din maşină şi mă deplasez până la primul grup de sibielence (gramatical, cam aşa ar suna): "Păi da, a anunţat la biserică că trece Raliul pe aici". Bine că ştie bunul dumnezeu, dar o barieră ca să nu intri ca viţelul pe traseu, n-au amplasat.

Episodul următor e încă şi mai hilar. Pentru că Alin nu auzea maşinile raliului venind, din cauza motorului supărat al pejo-ului, o iau eu în faţa maşinii, la pas alergător şi îi fac semn să intre pe dreapta când aud că se apropie câte-un furios din ăsta. Dar ce credeaţi, că ne întoarcem? Alerg eu cât alerg precum căţelul în faţa căruţei şi în cele din urmă ajungem la o posibilă barieră, constituită din doi poliţişti. Şi ăştia supăraţi, că la Raliu trebuie să vii cu atitudinea repartizată: "Întoarceeeee băăăăăă, nu vezi că-i raliiiiuuu?". Păi băăăăăăă, după cele şase evenimente rutiere din care am scăpat nevătămaţi până acum, ne-om fi dat şi noi seama. Dar voi, elite ale observaţiunii directe, de ce mama naibii n-aţi amplasat barămite un avertisment la intrarea în sat?

Întrebare retorică.

Ne vedem nevoiţi să întoarcem. Pe drum, în timp ce înaintăm pâş-pâş şi mai mult cu ochii în oglinzile retrovizoare decât în parbriz, ne străfulgeră revelaţia că, de fapt, pe aici nu trebuia să fie traseul raliului şi că, probabil, maşinile care coboară sunt cele care au terminat deja cursa de la Sadu sau care au abandonat. Dar de ce merg cu 150 la oră în localitate, chiar dacă nu sunt pe traseu, n-am înţeles şi nici nu ne-am mai întors să-i întrebăm pe respectabilii poliţişti de la ieşirea din sat. Bine c-am scăpat cu viaţă! :D

vineri, 18 iulie 2008

Obama are deja probleme

Încă nu mi-am răspuns la întrebarea: atacă Bush Iranul? Cert este că Barack Obama, probabilul său succesor, declară o cu totul altă orientare externă. În lunga campanie de până acum, s-a referit la aducerea trupelor din Afghanistan acasă şi la rezolvarea problemelor cu Iranul pe cale diplomatică, inclusiv în ceea ce priveşte lobbyul împotriva dezvoltării armamentului nuclear (mie tare mult îmi place argumentul ăsta americănesc, în condiţiile în care armata SUA, dacă se adună laolaltă, ar putea să şteargă toată Eurasia de pe hartă).

Ei, astăzi dau peste o ştire exact pe această tematică: Adjunctul ministrului israelian de Externe, Majalli Whbee, l-a avertizat pe Barack Obama, candidatul democrat la Casa Albă, că "se va lovi cu capul de un zid" încercând să discute cu Iranul, relatează AFP. "Experienţa ne arată că singurul mod de a face faţă terorismului promovat de Iran este acela de a afişa un consens internaţional. Guvernul iranian vrea să îşi exporte ideologia şi trebuie evităm ca acesta să câştige timp în cursa pentru înarmare", a adăugat oficialul. Potrivit agenţiei de presă israeliene, Whbee susţine că Iranul deţine deja rachete care reprezintă o ameninţare pentru întreaga regiune, dar şi pentru vestul Europei.

Aha. Cine îl atenţionează pe Obama? Prietenul SUA, Israaaeeelul (că doar prietenii la nevoie se cunosc). Un stat deşi extrem de tânăr, cât se poate de expert în problematica Orientului Mijlociu.

În acest context, se naşte o nouă întrebare: va rezista Obama acestor presiuni imense, care se vor înteţi odată ce va prelua Casa Albă?

joi, 17 iulie 2008

Echipa "gunoierii"

E titlu de mare glorie pentru ei - sunt echipa "gunoierii". Gunoierii sunt cei care adună mizeria altor oameni şi o depozitează în locuri special amenajate pentru indivizii civilizaţi care în mod uzual formează ceea ce se cheamă "societate". Atunci când cei care-şi spun "montaniarzi" lasă tone de gunoaie în zone de basm unde încă respiră spiritele esenţelor primordiale, vin "gunoierii" şi le adună. Şi eu sunt uneori un "gunoier". Mi-ar plăcea să fiu mai des.

Între 24 şi 30 iulie, tineri din Sibiu, Cluj, Bucureşti şi Sinaia, adunaţi de Asociaţia Salvatorilor Montani Sibiu şi de care se ocupă şi un om deosebit care e Mara Constantinescu, vor merge la refugiul Călţun, la 3 ore de mers pe creastă de la Bâlea Lac, ca să adune cele 6 tone de mizerie pe care le-au lăsat alţii în urmă. "Să vezi ce stele de mare frumoase plutesc pe lac seara... Scrie Scandia pe ele", îmi spune Mara azi, cu o ironie amară.

Anul trecut, tot oamenii ăştia au strâns sute de kilograme de gunoi de la Bâlea, de la Capra (foto) şi de la lacul Avrig. Jos toate pălăriile!

Hallelujah

oCtv mi-a amintit de Hallelujah al lui Leonard Cohen. Cred că este una dintre piesele cu cele mai multe cover-uri din istorie. Deşi permite foarte puţine variaţiuni. Pentru că e Cohen, dacă n-ai înţeles cuvântul, nu ţi-a ieşit nici muzica. Foarte multe somităţi ale scenei, printre care Sheryl Crowe şi Bon Jovi, şi-au încercat vocea pe Hallelujah. Astăzi, cea mai vizionată versiune a piesei pe youtube, cu peste 3.800.000 de vizitatori, le aparţine unor norvegieni. Cică la ei sunt foarte cunoscuţi - Espen Lind, Askil Holm, Alejandro Fuentes, Kurt Nilsen. Nu pot să-i dau embed, că e disabled by request, dar aveţi linkul. Merită.

Următoarea cea mai vizionată variantă este cu ză mastăr Leonard Cohen. Nu excelează la cântat, ăv cors, dar tonul ăla îţi ridică porii în poziţia de drepţi.





Mie personal îmi place versiunea K.D. Lang. E fabuloasă.



Şi versiunea care a făcut din Hallelujah un şlagăr:

miercuri, 16 iulie 2008

Despre război. De-adevăratelea.

Războaiele nu se întâmplă pur şi simplu. Ele sunt rezultatul unui proces îndelungat şi minuţios desfăşurat pe parcursul a mulţi ani, uneori decenii, iar alteori ţin pur şi simplu de istoria previzibilă dintr-o anumită regiune.

Dacă mai ţineţi minte, în toamna anului trecut se înteţise discuţia despre atacarea Iranului de către armata americană. Americanii făceau tot felul de experimente, printre care cel cu "Mama tuturor bombelor" detonată în deşertul din New Mexico, dar şi identificarea ţintelor din Iran de către flota aeriană, acţiune denumită de unul dintre generalii în funcţiune "un exerciţiu de rutină". Analiştii făceau legătura între aceste pregătiri şi iminentul atac asupra Iranului, dacă nu direct, măcar ca susţinere (şi ce susţinere!) a aliatului şi bunului prieten Israel.

Statele Unite nu pot totuşi ataca o ţintă dintr-o regiune extrem de activă - comparaţi şi numai numeric ştirile din Orientul Mijlociu cu cele din Australia, să spunem - fără a avea un val minim de bunăvoinţă din partea aliaţilor tradiţionali. Şi nu că ar fi avut nevoie să facă lobby şi în supusa, mult-prea-aplecata Românie, dar iacătă ştire Reuters astăzi: "Pentagon: România, în raza de acţiune a rachetelor iraniene". Şi nici măcar nu este vorba despre programul nuclear, cu care Statele Unite îl tot bat pe Ahmadinejad la cap de ceva vreme. Este vorba despre racheta Shahab -3, despre care Reuters notează că ar avea o rază de acţiune de până la 2.000 de kilometri, iar Globalsecurity.org spune că poate atinge ţinte până la 1.600 de kilometri. Eh, ce mi-e 400 de kilometri liniari... O nimica toată: ori rade toată România, ori rade numai Moldova şi Oltenia (hai, că v-am văzut grimasa :P ).

Hai să emitem câteva premise şi să ne dăm apoi o pauză de gândire: atacă până la urmă Bush Iranul? (Un editorial excelent pe tema asta în The Times, din octombrie 2007).

Premisa 1. Exporturile SUA către Iran au crescut de 10 ori sub administraţia Bush. N-o să vă vină să credeţi ce exportă americanii în Iran: spermă de bivol, cosmetice şi chiar statuete tradiţionale musulmane, ca să nu mai vorbim de haine. Cel mai mult şi mai mult le plac însă iranienilor ţigările americane.

Premisa 2. Dealer-ii americani de arme (tranzacţii ilegale, bineînţeles, dar "tolerate" de stat - nu şi agreate) exportă echipament militar uzat în Iran. Aţi văzut Lord of War? Merită "mestecat".

Premisa 3. Iranul este pe locul 4 în lume în ceea ce priveşte volumul zăcămintelor de petrol, după Arabia Saudită (regiune prietenă SUA), Irak (regiune salvată - hahahaha - de SUA din ghearele regimului totalitar Hussein - partea cu asuprirea propriului popor e serioasă, dar nu e deloc motivul atacului armatei americane) şi Canada (bun vecin şi prieten). Ahmadinejad e totuşi băiat deştept (cred că mai deştept decât ăia de la Golden Blitz) şi a înfiinţat o Bursă Iraniană a Petrolului, la care au acces companii din toată lumea şi deci interesele converg. Să nu uităm din ce familie vine George Bush şi ce imperiu al afacerilor cu petrol coordonează.

Premisa 4. Rusia, prin Gazprom (pe ăştia îi ştim şi noi, că doar ne vând gaz la cel mai ridicat preţ din Europa), a semnat un acord cu Teheranul pentru o strategie de dezvoltare în domeniul resurselor de petrol şi gaze naturale.

Premisa 5. În toamnă, în SUA sunt alegeri pentru Casa Albă. Bush mai are doar câteva săptămâni ca să atace Iranul. Se încumetă?

PS: Nu mai adaug, că nu e necesar, că dacă se încumetă, noi vom trimite câteva sute de militari în zona de conflict cu titlul de "trupe de menţinere a păcii".

Cohen. E musai.

"Celebrul cântăreţ canadian Leonard Cohen concertează pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, pe 21 septembrie, în cadrul noului său turneu mondial.

Biletele pentru concert se vor pune în vânzare începând de joi, pe site-ul www.ticketpoint.ro, precum şi în reţeaua magazinelor Diverta din Bucureşti şi din ţară. Preţurile biletelor variază în funcţie de categorie: 79 de lei (în picioare, pe gazon), 119 de lei (tribuna 2), 149 de lei (tribuna 1), 249 de lei (zona Premium) şi 349 de lei (zona VIP - cu acces la bufet)". (de la Mediafax citire)

Două mostre. Preferatele mele. Toarnă-ţi o cafea aburindă, aşează-te comod în fotoliu şi dacă plouă afară, urmăreşte picătura aia care valsează către rama de jos a geamului. Dar nu pierde niciun cuvânt. Cohen e despre muzica poeziei.




luni, 14 iulie 2008

Cum e la Aquaparc în Braşov

... Păi în general, e bine :) Am zis să vă arăt şi vouă, pentru că e singura alternativă de genul ăsta pe o rază de multe sute de kilometri. Ataşez fotografii la final, ca să citiţi până la capăt. Hai că încerc să fiu concisă :)

Plusuri:

- Cum am mai spus, e singurul, următorul ca distanţă e abia la Mamaia. Dacă n-o fi vreunul mai pe-aproape, în Ungaria.
- E curat. Lucru destul de rar în România. Poate şi pentru că e la început, dar în orice caz, e curat. Am văzut chiar lucrători care treceau cu plasele la suprafaţa apei, ca să culeagă eventualele chiştocuri, şerveţele şi alte nimicuri de care românii se debarasează în mod obişnuit în apă. Aici chiar n-am văzut mizerie.
- E animat. Sunt câteva tobogane drăguţe (mai ales pentru copii), vreo 7, dacă le-am numărat eu bine, plus o secţiune specială cu alte 5 tobogane numai şi numai pentru cei mici (categoria 1-7 ani). Sunt baruri tip foişor din loc în loc, ca să nu trebuiască să te plimbi 10 hectare ca să-ţi iei ceva de băut. Tot parcul acvatic este traversat de un râuleţ artificial, pe care te poţi plimba purtat de un colac. Dacă vrei să înoţi, este şi o piscină cu bar. Parcul are şi un teren de fotbal şi unul de tenis, dar alea erau încă în amenajare.
- E ieftin. În week-end costă 40 de lei intrarea pentru adulţi şi 25 de lei pentru copii, iar în timpul săptămânii, 35 de lei respectiv 20. Nu mi s-a părut un preţ foarte ridicat, în condiţiile în care intrarea la secţiunea "de fiţe" de la Ocna costă 30 de lei şi în afară de o piscină nici aia foarte mare, nu are nimic. Preţurile în parc nu sunt mari deloc - o cupă de îngheţată face 50 de bani (demult n-am mai văzut preţul ăsta afişat), o apă plată 1,5 lei, un sandviş foarte mare cu pui 7 lei. Nu mă întrebaţi de bere, că am uitat să cer această preţioasă informaţie :)
- Are vestiar şi şezlong inclus în preţ. Un detaliu important, pentru că şi în Italia şi în Turcia a trebuit să plătim în plus pentru şezlong, iar vestiare n-am văzut.

Minusuri:

- Drumul până acolo e enervaaaaaaaaant. Semafoare, ocoliri, diferenţe de nivel de câte 10 cm lăsate de deştepţii de la drumuri între partea reparată şi partea nereabilitată... ştiţi voi, fascinantele autostrăzi din România.
- Toboganele sunt cam leşinate, dacă aţi apucat să experimentaţi un aquaparc altundeva, dar nu în ţară.
- Cocalarii - nu scăpaţi de ei nici acolo. Fură colacii de la copii, beau bere într-una, sunt gălăgioşi şi mitocani. Şi nu-şi dau jos ochelarii de soare nici când se dau pe tobogan.
- Colacii - sunt prea puţini şi stai la coadă să prinzi unul, dar am înţeles că partea asta se va remedia, pentru că deocamdată n-a ajuns comanda din Franţa. N-ar fi aşa problemă să stai la coadă să prinzi colac (şi în Italia ni s-a întâmplat asta), dacă ar fi treaba mai organizată. Un segment trasat frumos pe uscat, ca la casele de marcat de la supermarket, iar cel care e în faţă, primeşte colacul. Ei bine, n-ai să vezi aşa ceva în România. Cocalarii (vezi liniuţa anterioară) sar în apă când ajung copiii jos şi le fură "obectul", asta-i metoda, asta-i ţara, asta-i educaţia.

Una peste alta, ar da cu plus, zic eu. M-aş mai duce, dacă aş avea şi timpul necesar. Vizionare plăcută :)








joi, 10 iulie 2008

Ia-mă acasă!


Ele e Căţe. Căţe căţelul. L-am găsit în timp ce căutam, împreună cu soră-mea, o altă fiinţă abandonată, o căţeluşă brac german. Luli a tot văzut-o prin Turnişor, pe lângă blocurile din vecinătatea ei şi urma să o fotografiem şi să vă rugăm s-o adoptaţi. Pe ea n-am găsit-o, dar l-am găsit pe Căţe.

Prima întâlnire cu Căţe a fost destul de dramatică. Printre blocuri, pe o alee, mai întâi a răsărit un alt prichindel. Negru, cu coada-n vânt, foarte jucăuş. În spatele lui, un băieţel, la vreo 4 ani, în maieu şi pantaloni scurţi, ducea în braţe o mogâldeaţă. Când a ajuns la intersecţia dintre alei, unde asfaltul se lăţeşte, a ridicat mogâldeaţa din braţe şi a aruncat-o greu, cu avânt, pe ciment. Ne-a stat inima în loc. Căţe nu se mai ridica de pe jos, deşi încerca din răsputeri. Eram la doar 7-8 metri de scenă, dar până am ajuns lângă căţel, ni s-au părut 7-8 veacuri.

Am ridicat căţelul şi îi simţeam inimioara în palme. Respira repede şi apăsat, probabil de frică. Băieţelul - acum observ că are şi cercel în ureche, ceea ce spune multe despre părinţii lui - se ţinea scai după noi: "Îmi dai căţelul, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi căţeeeeeeeeluuuuuuu". Până la urmă, l-am prostit. I-am spus: "Nu vezi că nu se poate ridica de jos? Căţelul ăsta e bolnav, îl ducem la doctor. Nu mai pune mâna pe el, că iei şi tu". A fugit :D (De obicei nu mi se întâmplă să pun copiii pe fugă, dar de data asta îl fugăream eu, dacă n-aveam altă soluţie)

Era 10 seara şi l-am sunat pe doctorul veterinar la care merg cu Lucky şi cu Bozi, dr. Gheoca. Super doctor. Nici nu mă aşteptam să-mi răspundă la ora aia. Dar mi-a răspuns şi m-a invitat şi cu căţelul la cabinet. Am ajuns, l-am pus pe masa doctorului, explicându-i cum l-am găsit şi dându-ne cu presupusul că probabil are picioruşul rupt. Doctorul vorbeşte cu el, îl mângâie, îi verifică toate lăbuţele, toate încheieturile, Căţe tace mâlc. Diagnosticul: n-are nimic rupt, e rahitic. Carevasăzică foarte foarte foaaaaarte prost hrănit. Ne dă un medicament şi ne sfătuieşte să-l hrănim bine, că-şi revine. Nu ne-a taxat cu niciun ban.

După 3 zile, Căţe se joacă în iarbă, merge singur (mai şontâc, dar merge) şi dă frumos din coadă când primeşte mâncare de la Luli. Din păcate, Luli nu-l poate ţine, aşa că vă rugăm frumos, dacă vă doriţi un căţel, salvaţi-l pe ăsta. N-aveţi cum să nu-l iubiţi.

miercuri, 9 iulie 2008

Nostradamus şi sfârşitul lumii


Dacă tot am luat-o în direcţia "ocult" (pseudo-ocult) cu relatările despre 2012, hai să discutăm un pic şi despre Nostradamus.

Ieri dimineaţă îmi făceam obişnuita revistă a presei şi dau peste articolul Nostradamus: Sfârşitul lumii va fi în 3797. Na hai că m-am liniştit, chiar s-o apuc şi pe asta nu am speranţe.

Dar cine e Nostradamus ăsta, de ne spune nouă cu virgulă când va fi "sfârşitul lumii"?

Deşi considerat de mulţi un şarlatan, Nostradamus a fost în primul rând un foarte mare erudit al epocii sale. S-a născut în 1503 în Franţa (numele real: Michel de Nostradame), într-o familie de evrei care s-au creştinat cu un an înainte de naşterea sa, din cauza persecuţiei la care erau supuşi de regele Ludovic al XII-lea.

Nostradamus a studiat latina, greaca, ebraica, matematica, astronomia şi astrologia. A susţinut teoria coperniciană potrivit căreia pământul e rotund şi gravitează în jurul Soarelui, cu 100 de ani înainte ca Galilei să fie persecutat pentru aceeaşi credinţă. Când avea 19 ani, s-a decis să studieze medicina şi s-a înscris la cea mai celebră şcoală a timpului, Montpellier. Înainte să apuce să-şi termine studiile, regiunea a fost cuprinsă de ciumă, iar Nostradamus a trebuit să părăsească universitatea ca să trateze bolnavii. Încă de pe atunci, a aplicat o metodă revoluţionară, pentru că nu era de acord cu strategiile celorlalţi medici, care implicau sângerări abundente ale pacienţilor. Şi-a continuat studiile după 7 ani, dar a plecat din Montpellier, tocmai din cauză că devenise un medic controversat, revoluţionar, care refuza să le provoace sângerări pacienţilor săi.

În 1538, ciuma s-a răspândit şi în Agen, locul în care Nostradamus se stabilise împreună cu soţia sa şi cei doi copii. Deşi a tratat mii de pacienţi, Nostradamus nu a putut să-şi salveze familia. Atât soţia cât şi copiii săi au fost răpuşi de ciumă. A fost o perioadă total nefastă pentru Nostradamus: familia soţiei sale, destul de înstărită, i-a cerut zestrea înapoi fetei înapoi, Inchiziţia l-a acuzat de erezie şi, colac peste pupăză, s-a certat cu cel mai bun prieten al său, gazda sa din Agen, aşa că a luat drumul pribegiei. Cam în această perioadă încep să apară primele sale profeţii.

Întors acasă, în Franţa, după mai mulţi ani, lui Nostradamus îi merge vestea de "profet" şi este chemat, în 1556, la curtea regală de regina Caterina de Medici. Se pare că regina a fost foarte impresionată de profeţiile sale şi mai ales de cele referitoare la soarta copiilor ei şi la moartea soţului său, regele Henric al II-lea. Trei ani mai târziu, în 1559, profeţia legată de moartea regelui s-a adeverit, iar regina i-a acordat lui Nostradamus titluri nobiliare şi chiar o redevenţă lunară. Nu suferea el de inaniţie, pentru că se recăsătorise cu o văduvă bogată.

Ba dimpotrivă, Nostradamus suferea de gută şi de artrită (boli specifice persoanelor cu o alimentaţie bogată în delicatesuri din carne) şi se pare că şi-a prezis şi propria moarte, avertizândi-şi valetul, când s-a dus la culcare în seara de 17 iunie 1566, că nu-l va mai găsi viu a doua zi dimineaţă.

Nostradamus şi-a scris profeţiile în urma unor meditaţii pe un tripod de bronz, în timp ce privea fix către o flacără. Catrenele sale, organizate în aşa-zise "centenare", care nu au nicio legătură cu perioada de 100 de ani pe care o denumesc, ci se referă la seriile de câte 100 de catrene pe care le conţin, sunt scrise în franceză, dar conţin multe cuvinte latineşti, greceşti şi ebraice. Ca să le descifrezi, este nevoie de foarte multe cunoştinţe, iar interpretarea lor este mai degrabă un hazard. Unii cercetători au observat că, în unele părţi, primele două versuri ale catrenelor se referă la o perioadă de timp, iar ultimele două, la o cu totul alta. Nu este o regulă generală, dar e cert că profeţiile lui Nostradamus nu sunt scrise cronologic şi nici nu oferă date matematice. Sunt mai degrabă poezii, cu metafore şi figuri de stil, care se referă la evenimente din viitor foarte greu de identificat. Totuşi, pentru unele evenimente, Nostradamus oferă date precise - an, lună şi chiar zi - şi pentru unele personaje dă chiar nume concrete (catrenele despre care se crede că se referă la Hitler conţin numele Hister, pe care îl numeşte "fiu al Germaniei").

Un fapt care i-a sporit faima lui Nostradamus s-a petrecut în anul 1700. După moartea profetului s-a crezut mult timp că în mormântul său se află un înscris cu cheia rezolvărilor tuturor enigmelor din Profeţii. Mormântul său a fost deschis abia în anul 1700, dar înăuntru nu s-a găsit nimic edificator. Cu o excepţie: pe pieptul scheletului care devenise Nostradamus rămăsese o amuletă pe care era înscris: 1700.

Este foarte greu de spus care este ultima previziune a lui Nostradamus, pentru că profeţiile sale nu sunt redactate în ordine cronologică, iar pentru foarte multe evenimente nu se oferă niciun fel de dată. De unde o fi rezultat anul 3797 ca ultima dată prezisă de Nostradamus nu ştiu şi nici nu am studiat Profeţiile cu amănuntul, ca să mă edific. Cert este că Nostradamus nu a prezis niciun fel de apocalipsă. Scrierile lui pur şi simplu se opresc într-un anumit punct. Că n-a văzut mai departe de data respectivă sau că şi-a dat obştescul sfârşit înainte să vadă mai departe (s-o fi prins "Cineva" că are concurenţă :)) ), nici asta nu ştiu.

AICI puteţi găsi cea mai mare parte din catrenele lui Nostradamus, foarte bine organizate, cu facsimilul original, din primele ediţii (deci în limba franceză) şi alăturat, traducerea în limba engleză. Ultimul catren din ultimul "centenar" sună aşa:


Rivers, streams will be obstacles to evil,
The old flame of anger unappeased:
To run in France; this as of oracles,
Houses, manors, Palace, shaven sect.


marți, 8 iulie 2008

China împuşcă norii cu iodură de argint

Din când în când, mai primesc câte o informaţie pe care o pun sub semnul întrebării: o fi reală, o fi SF...? Ca de exemplu, asta: ca să nu plouă în timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, China va împuşca norii cu iodură de argint.

Mă declar total ignorantă în materie de tehnologii avansate şi mărturisesc că în lumea mea nu au ajuns niciodată semnale cum că nici măcar vremea nu mai este ecologică. Practic, până şi fenomene banale, dar esenţiale, precum vântul, musonii şi ploaia, pot fi rovocate sau modificate prin procedee artificiale. Auzisem eu de o teorie conspiraţionistă potrivit căreia Statele Unite provoacă uneori cutremure artificiale în diferite părţi ale lumii, în funcţie de interesul pe moment cu perspective pe termen lung, dar am aruncat-o în sertăraşul cu "ciudăţenii" din creieraşul meu şi acolo am lăsat-o.

Cu China, însă, e treabă serioasă. Pare-se că în China se află cel mai mare departament din lume de modificare a vremii, unde lucrează peste 1.500 de persoane. Deocamdată, cea mai perfecţionată tehnică este cea a producerii de ploi artificiale, prin inseminarea norilor cu iodură de argint. Iodura de argint are o structură cristalină similară cu cea a gheţii şi care se dezintegrează foarte greu în interacţiunea cu alţi compuşi. În contact cu alte particule de apă îngheţată aflate în nori, iodura de argint face condens şi iată că plouă (fără să fie nevoie să ţopăi îmbrăcat sumar în jurul unui foc de tabără).

Inseminarea artificială a norilor a fost inventată acum peste 60 de ani de un chimist american (che sorpresa), Vincent Schaefer. Înainte să ajungă la iodură de argint, cercetătorul a împuşcat norii cu tot felul de particule, inclusiv de sare şi de praf. În prezent, se folosesc foarte multe echipamente militare pentru împuşcarea norilor, fie aeriene, fie rachete sol-aer.

Na bun, ce treabă are producerea ploilor cu împiedicarea lor, aşa cum au de când chinezii? Păi strategia e următoarea: dacă se apropie un norişor de stadion, chinezii îl împuşcă şi îl "curăţă" de ploaie înainte ca el să apuce să se reverse peste marea de oameni în delir. Carevasăzică, dacă vă cazaţi prin apropierea Beijingului la Olimpiadă, nu staţi la cort.

sâmbătă, 5 iulie 2008

2012

Am spus acum ceva timp că mai sunt 4 ani până la sfârştiul lumii. Unii iau foarte în serios treaba asta. Dacă nu teoria în sine, măcar posibilitatea de a face bani din ea. Pentru că ipotezele apocaliptice vând al naibii de bine. Ori ne e teamă de un potenţial sfârşit, ori ne-am dori să trăim ceva grandios, încă nu mi-am dat seama care e mecanismul care ne determină să fim atât de interesaţi de sfârşitul tuturor lucrurilor. Am auzit chiar persoane care au mărturisit că "le-ar plăcea" să fie martori la sfârşitul lumii. Cei mai mulţi s-au uitat la prea multe filme. Restul sunt schizo-suspecţi.

Na că m-am îndepărtat de la subiect. Am găsit astăzi un forum dedicat anului 2012. Nu pentru că în 2012 e Olimpiadă, ci pentru că în 2012 vin extratereştrii, se inversează polii magnetici ai Pământului, trecem în a cincea dimensiune, timpul va sta în loc, ne loveşte un asteroid gigantic sau pur şi simplu urcă Iadul pe Pământ.

Ia ascultaţi aici:
kodororo: there is a prediction
kodororo: that time is stopped
kodororo: in the year 2012
kodororo: time will be stopped
kodororo: i mean
kodororo: nobody could understand
kodororo: even its oracles
kodororo: but in my believe,,,
kodororo: there're many signs
guest906103: what signs
kodororo: just mention it: war, *****graphy,
homicide, brutality,,,
kodororo: all of it take us to the final day

Deci ne-am înţeles, este o previziune că în 2012 timpul se va opri, nimeni nu înţelege (nimeni nu înţelege dar toată lumea crede), nici măcar oracolele (ăsta s-a uitat la Matrix), dar e clar că sunt multe semne, ca de exemplu, războaie, ****grafie, crime, brutalitate (şi cu siguranţă n-a trecut pe la orele de istorie şi în niciun caz n-a auzit de Imperiul Roman), carevasăzică toate astea ne duc la ziua finală. Ta-daaaam.

Discuţii libere despre sfârşitul lumii în 2012, prin diferite căi şi metode, pe 2012 Chat Room.

miercuri, 2 iulie 2008

I-ta-liiiiaaaaa, I-ta-liiiiiaaaaa

S-a termint vacanţa. Trist. Dar scutur din cap la stânga, apoi la dreapta, apoi încă o dată, să mai răresc din depresiile post concediu şi mă apuc de povestit.

1. Balaton, Ungaria


Credeţi-mă, imaginea este sugestivă. Ungurii se mândresc mult cu "marea" lor, lacul Balaton. De fapt, nu este decât, aşa cum îi spune şi numele, un lac. Foarte întins, dar tot un lac. Cu lebede şi răţuşte şi apă stătută, murdară la mal şi mâl adunat de veacuri. Nu ştiu cum o fi în alte staţiuni, dar cel puţin în cea în care am nimerit noi, Balatonfenyves, poţi liniştit să-l aduci pe Frodo Baggins şi toată ceata lui de hobbiţi, că n-au cum să se înece. Zeci de metri în larg, apa rămâne la nivelul şoldului. La nivelul şoldului meu, deci dacă aveţi pretenţii de statură medie, probabil că vă trece niţeluş de genunchi.
Totuşi, cazarea este de nota 10. Am dat cam 12-13 euro pe noapte de persoană într-o cabană de 12 locuri, pe care am ocupat-o integral. Casa, exemplară, cu camere de câte două persoane, un living mare cu televizor, bucătărie, două băi, curte şi în faţă şi în spate, dotată cu tot ce ai nevoie, de la tacâmuri şi farfurii, până la gel de spălat vase şi prosoape de bucătărie. În curte am avut mai multe tipuri de grătare, pe care evident ne-am preparat carnea în cel mai pur stil românesc. Proprietarul nu vorbea o iotă englezeşte şi ne-am înţeles pe ghicite, cert este că a făcut fotbal în tinereţe şi era tare mândru de asta. Ne-a lăsat ditai casa pe mână şi nu l-am văzut decât la plecare, la ora stabilită. Servicii impecabile, pentru o zonă care nu îşi merită renumele, dar are un marketing excelent.

EDITARE ULTERIOARĂ: De asta am uitat să vă zic, dar mi-a amintit Ghim cu editorialul de azi pe care îl găsiţi aici: Sibiu Standard. Când am ajuns în ţară, aveam mailuri de la agenţia din Ungaria care ne-a vândut biletele, prin care ne rugau să le spunem ce reclamaţii avem, ca să-şi îmbunătăţească serviciile pe viitor. În acelaşi timp, la televizor rula o ştire despre plaja de la Costineşti, sufocată de gunoaie, iar pe Gândul, o ştire despre acele drogaţilor, în nisipul de pe plajă. Câţi ani-lumină între noi!

2. Lido di Jesolo, Italia


Anul ăsta a fost o făcătură. Am nimerit în două staţiuni din două ţări diferite, ambele pline de pensionari şi eminamente plicticoase. Drept e că dacă aruncam un ochi pe forumuri înainte, am fi ştiut, dar a fost bine şi aşa rău. Mai întâi rău.
Ne-am cazat la vila Romeo de pe via Harlem. Nu vă spun ca să-i fac reclamă, ci ca s-o fac de ruşine. Apartamentele, ok la preţul pe care l-am plătit (vreo 70 de euro de persoană pentru o săptămână, în apartament de 4 persoane), situate la ultimul etaj.
Primul şoc: nici n-am intrat bine pe uşă că ne-a luat cu stări de leşin. O căldură sufocantă, zău că mai ceva decât am experimentat în Sahara, iar aer condiţionat... ioc.
Ăsta a fost primul şoc.
Al doilea: nu avem lenjerie pe pat. Ca să beneficiem de acest serviciu - de lux, probabil, în viziunea lor - trebuie să plătim încă 10 euro în plus. De căciulă!

Al treilea şoc: ştiam că avem şezlonguri gratuie pe plajă, dar ce să vezi, la un apartament de 4 persoane, doar 2 şezlonguri intră în preţ. Aşa se face matematică în Italia! Şi, deşi am închiriat 3 apartamente la pachet, cele (doar) 6 şezlonguri erau împrăştiate pe toată plaja.
Al patrulea şoc: În a doua sau a treia dimineaţă, sunt trezită de bubuituri puternice în uşă. Scularea, că au intrat hoţii peste noi! Într-unul dintre apartamentele închiriate a intrat nestingherit, pe perioada nopţii, cu locatarii în cameră, un domn care a luat tot ce-a prins. Este un domn, pentru că le-a lăsat oamenilor cardurile. Probabil că era chia
r un domn poliglot, pentru că pe carduri era inscipţionat Valid only in Romania. A luat, la un inventar sumar: 100 de euro, un telefon mobil, niscaiva tricouri, o pereche de adidaşi, o geantă cu 5 milioane de lei şi o geantă mare, de voiaj, că, bietul de el, trebuia să care cumva prada. Nimeni nu l-a auzit furişându-se, dar păgubitul s-a simţit relativ răzbunat (zic bine, Sergiu?) când s-a întâlnit, la sediul Poliţiei, cu încă şase păgubiţi. Toţi italieni. Ţâc!
Al cincilea şoc: preţurile. Un kilogram de struguri, piersici, caise sau pepene, 5 euro, la supermarket! În plin sezon! Kilogramul de paste era mult mai ieftin.

Cu capsa pusă, ne-am aşezat să vizionăm sfertul de finală (zic bine?) Italia-Spania pe o terasă plină de, fireşte, italieni (nu le mai ziceţi macaronari, că nu mănâncă decât spaghetti :P). Ne-am vărsat năduful pe ei tot meciul, l-am luat pe Buffon în balon (rimă neforţat
ă), am explodat la golul spaniolilor şi l-am aplaudat pe Casillas de ne-am înroşit palmele. Cred că le-am devenit foarte nesuferiţi, dar n-au zis absolut nimic. O demonstraţie rară de bun simţ din partea lor. Pe orice terasă din România, dacă ne-am fi manifestat similar, am fi plecat cel puţin înjuraţi. Nimeni nu ne-a făcut ţigani (ţineţi minte anumite temeri anterioare) şi nu ne-am simţit nicio clipă jigniţi.

În rest, staţiunea are de toate, dacă eşti un pitic de 3 ani sau un pensionar de 93. Biciclete de 4 persoane cu care mergi la promenadă seara, jocuri mecanice, tiribombe, minigolf, carting şi un Aquaparc distractiv pe care nu l-am ratat.

3. Veneţia, Italia


Frumoasă, cum am lăsat-o şi ultima dată :) Dacă aveţi mai mult de o zi la dispoziţie pentru vizitat la ea, vă recomand şi un tur cu ghid la închisorile secrete din Palatul Dogilor, de unde a evadat Casanova. S-au păstrat formidabil, chiar şi mobilierul e intact. E o adevărată călătorie în trecut, iar povestea vă va fascina.
Ca şi Veneţia, de altfel. Mi s-a părut la fel de frumoasă şi de data asta. Cu toate zidurile ei căzute, cu toţi prea mulţii ei turişti (şi acum îmi pare rău că n-am păruit-o pe americanca aia care a aruncat o sticlă direct în apă), cu vaporetto care nu vine tot timpul când ai tu chef, cu căldura insuportabilă de vară, dar mai ales cu muzicanţii din Piaţ
a San Marco, cu mesele galbene ca fluturii lui Garcia Marquez, cu gondolierii bronzaţi ;) , cu măştile care te privesc din orice unghi, cu bisericile răcoroase pe care le vizitezi şi dacă nu eşti evlavios, cu fântânile din pieţe ascunse, cu ferestrele care se reflectă în apa canalelor şi cu mirosul de oraş plutitor de care ţi-e dor imedat cum l-ai părăsit.
Am avut noroc de data asta. Când am ajuns în Veneţia, în Piaţa San Marco avea loc decorarea unui batalion de veterani. Piaţa era plină de soldaţi în poziţie regulamentară, când de peste tot a tunat imnul Italiei, iar soldaţii au început să-l cânte. Nu ştiu dacă ştiţi imnul Italiei. Începe moderat şi creşte pe măsură ce-l cânţi. În momentul în care ajung la fraza cu "la morte, la morteee" şi începe refrenul "Iii-taa-liiiaaa, I-taaa-liiiaaa", ţi-ai dori, pentru câteva secunde, să fii italian.


4. Budapesta, Ungaria


Dacă mai vine vreun Michael Jackson şi confundă Bucureştiul cu Budapesta, să ziceţi "da, da" şi să-i zâmbiţi frumos. Nu-i nicio jignire. Poate pentru unguri ar fi.
Am luat Budapesta pe flancuri şi ne-am cam rătăcit, înainte să ajungem la hotel. Atâta am bătut cartierele mărginaşe, că ni s-a cam aplecat de ea Budapestă. Blocuri comuniste, mizerie, grafitti. Ce-i aşa spectaculos?
Am ajuns la hotel (de o stea, că avem buget limitat) şi nu ne venea să-i spunem "hotel". Recepţie comunistă din lemn, ciment pe jos, covoare de pe vremea persanilor. Unul zice "Deschideţi uşa că se cazează un roi de muşte", toată lumea râde. Altul zice "Casa de copii nu e acasă", toată lumea râde. Cineva îi răspunde "Ce casă de copii, nu vezi că-i plin de boşorogi?", toată lumea râde. Altcineva se întreabă retoric "Toţi moşii ăştia or venit la băi?", toată lumea râde. Unul zice "Eu aş vrea un şobolan în cameră, oare se poate?", toată lumea râde. Ajunseserăm la recepţie. I se răspunde (bine, bine, eu îi răspund): "Nici nu cred c-ar fi aşa de greu". Nu mai râde nimeni, pentru că vorbeşte recepţionerul: "Nu sunt şobolani în hotel!". În româneşte, da, absolut corect gramatical şi cu accentul perfect pus. După ce ne-am dat seama că nu avem unde să ne ascundem de ruşine, că, vorba aia, ştie ce camere ne-a dat, ne-am cerut scuze şi l-am întrebat de unde ştie româneşte. Ungurul, de la mama lui, locuise câţiva ani la Târgu Mureş. Uite de asta nu le place ungurilor de noi :D
Am plecat într-un final şi în oraş. Se lăsase seara. Nu există oră mai bună să vezi Budapesta decât la lăsatul serii. Se aprind luminile pe poduri, toate clădirile se spală în lumini, iar Dunărea le îmbrăţişează pe toate. Nu mai ţin minte unde erau blocurile comuniste, pentru că, zău dacă nu, oraşul ăsta e foarte frumos. Ba chiar aş putea spune că Buda e mai frumoasă decât Pesta, deşi comparaţia pleacă de la "foarte frumos" şi, din câte ştiu, nu mai este loc după superlativ. Toţi ciobanii de pe stadioane care fluieră imnul Ungariei ar trebui obligaţi să viziteze măcar o dată în viaţă Budapesta.

Şi... înapoi acasă. Partea asta nu v-o povestesc, pentru că ar trebui să vă spun cum am dat cu botul maşinii în vreo 5 gropi asteroidice, cum m-a furat casierul din prima benzinărie după Cenad (un Lukoil), cum m-am ţinut de nas când am intrat la toaletă şi am zărit primele urme de papuci pe colacul wc-ului şi cum nu m-am oprit din mirare când mi-am dat seama că, în timp ce toate câmpurile din Ungaria, Slovenia şi Croaţia erau milimetric aliniate, cultivate şi/sau secerate, pe ale noastre cresc în dulce fericire... bălării.
Dar, dacă nu v-aş povesti, ar trebui să sar şi peste sentimentul că nu există ţară mai frumoasă decât a noastră. Că şirurile de dealuri şi văi blagiene, cu munţii din zare pe fundal, nu se compară nici măcar cu mult-lăudata Slovenie. Pe care, ce-i drept, n-am văzut-o decât de pe drum, dar tot aşa am văzut şi România când mi-am dat seama că ea nu-i o ţară blestemată. Noi suntem blestemul ei.