Te-ai distrat, cretinule?

Am văzut imaginea asta la Brylu şi m-a zdruncinat:


E la Bâlea Lac. Cum spune şi pleto-bărbosul, dacă ştiţi cam cine deţine o puşcă în zonă (adăugaţi la asta şi informaţia "şi NU deţine câini"), nu-i greu să vă gândiţi la identitatea autorului.

Să fim realişti, lumea nu-i perfectă. Am auzit şi eu de oameni care omoară câini - dar îi otrăvesc (sau încearcă să facă asta). Acum 15-16 ani, adoptasem un căţel de pe stradă şi a murit după nici 3 luni. Am bănuit că vecinii noştri (care nu suportau nici lătratul câinilor, nici cotcodăcitul găinilor şi probabil îi deranja şi huruitul crengilor de copaci atunci când bate vântul) l-au otrăvit. N-am ştiut niciodată sigur, dar mi s-a părut un gest - chiar şi prezumtiv - de natură patologică. Trebuie să fii bolnav să faci asta.

Dar să împuşti un câine?!

Ce te poate îndemna la gestul ăsta de brută ne-evoluată, care-i impulsul care traversează (minusculul) tău creier şi ajunge în braţ, în mână, în arătător şi de acolo în trăgaci? Cu ce ţi-a greşit animalul ăla într-atât încât să vrei să-l vezi nu numai mort, dar fulgerat, sângerând, cu secunda brusc curmată?

M-am gândit: o fi tras de la depărtare şi l-a nimerit după mai multe încercări eşuate? S-a dus lângă el ca să-l spulbere? Căţelul o fi dat din coadă, bucuros de întâlnire? O fi sărit în două lăbuţe, a joacă? Privirea lui lihnită o fi cerut ceva de-ale gurii? O fi înţeles, în ultima clipă, că omul nu este cel mai bun prieten al câinelui?

Şi tu, animal subdezvoltat care ai apăsat pe trăgaci, dormi bine noaptea? Ar fi cazul să afli că există dreptate în toate.

Bozi's back

Am zis, măi, am tot zis că nu îmi mai fac griji pentru motanul ăsta, nu mai stau nopţile ca să ascult fiecare foşnet, poate-o fi el şi nu mai fac tragedii din plecările lui inopinate.

Bozică îşi luase lumea-n cap de o săptămână. Afară era un ger năprasnic, weather channelu îmi arăta minus 17 grade Celsius, îmi venea să-i plâng de milă bietei mâţe. Cel puţin de trei ori pe zi ţopăiam în cârje în curte, derapând pe gheaţă şi în pericol să-mi defectez şi celelalte membre încă funcţionale, ca să urlu după el: "Boooziiii, psss-pssss-pssss". Bozi nimic. O zi, două, trei... şapte.

În a şaptea zi mă trezesc, ca în fiecare dimineaţă, cu Ştirile Pro TV. Neti Sandu îmi zice că azi va reveni cineva în viaţa mea. Nu îndrăznesc să mă gândesc la Bozi, după care oftam mai mult pe-ascuns, să nu mă mai bodogăne Ghimi ("ştii că vine, ce te tot lamentezi?"). Şi oricum nu cred în horoscoapele astea la microunde.

Trece ziua, iar în viaţa mea nu revenise decât Anuşka, temporar şi pentru scurt timp plecată în altă echipă de jurnalişti. Vine seara, iar oftez. E vreo 8-9, întuneric, un strat subţire de ompt proaspăt depus peste gheaţa din curte, dar mai strig totuşi o dată: "Boooziiii, psss-pssss-pssss". Şi nu mi ţi-l aud, urlând din toţi plămânii lui felini: MIAAAAAAAAAAU, MIAAAAAAAAAU, MIAAAAAAAAAAUUUU. Un mieunat gutural, răguşit, nervos, disperat, de parcă eşuase pe o insulă pustie şi acum prinsese pentru prima dată semnal la mobil. E Bozi, îl recunosc de la prima notă suavă a vocii sale. Mi se pare că-i pe un acoperiş, apoi pe altul, apoi în curtea vecină. De câte ori îl strig, îmi răspunde şi mai tare. Probabil l-au auzit şi verii lui din Braşov. Depistez semnalul: vine din curtea vecină, respectiv de la Consiliul Judeţean.

Curtea vecină are intrarea la o stradă distanţă, după colţ, să tot fie vreo 200 de metri până acolo. Graţie, mulţumită şi datorită handicapului, evit să mă deplasez şi o trimit pe misiz Buni. Misiz Buni (73 de ani) sună la uşa Consiliului Judeţean. Portarul, de treabă şi deja obişnuit cu mâţele hoinare, îi deschide, dar operaţiunea eşuează pentru că Bozi nu vrea să se lase prins de nimeni altcineva în afară de mine. Cu riscul unei accidentări (şi mai) imobilizatoare, mă încalţ (proces de luuuungă durată şi care necesită elemente ajutătoare precum lingura de lemn) şi o tai într-o răsuflare şi în trei picioare (două fiind ajutătoare şi purtând numele de "cârje"), la Consiliul Judeţean (Bună seara, domnule preşedinte Bottesch, n-am stricat nimic, n-am călcat pe gazon). Găsesc una bucată Bozi, pitit într-un gemuleţ de la pivniţă, dar apleacă-te dacă-ţi permite ghipsul... Nu-ţi permite. Aşa că mă trântesc direct în fund şi astfel îl extrag din văgăună, de unde îl transfer la misiz Buni în braţe şi aici se încheie aventura salvării mâţei. Care, recunoscătoare, n-a mai plecat. De două zile.

Ziua 94. Salutări.

Au trecut 94 de zile de la Ziua 1. Ziua în care Zetta îşi căpăta dreptul la viaţă, alături de frăţiorii ei.

Apoi s-a făcut foarte frumoasă.

Acum vă transmite salutări de la Sita Buzăului:

Leapşă, fir-ar să fie

Am primit o leapşă de la Brylu şi m-am supărat. Iacătă de ce: jocul presupune să mergi frumos la tine în compiutăraş, la al patrulea folder cu pozici, să alegi a patra pozică, o publici, o explici. Io am asta:


E Bozi, în aprilie 2007. Bozi a plecat de acasă acum 4 zile şi n-a mai venit. Drept că mai face el turul podurilor din centrul istoric (şi vara, al pivniţelor), dar acum au fost nopţi cu minus 15 grade. Tot oftez...

Leapşa merge mai departe la Tudor, Laura şi Bruneta.

101 dalmaţieni? Pe-aproape.

O domnişoară pe care lui Lucky i-ar fi făcut o deosebită plăcere s-o întâlnească:


Domnişoara Button, acum doamnă, a născut nu mai puţin de 18 pui! De 18 pătaţi din ăştia mititei! Cruella ar fi foare încântată să afle...

Şi Lucky, despre care am aflat că este unul dintre puţinii dalmaţieni din Sibiu:

Ar trebui să facem un club, să mărim lotul. La câteva luni după ce l-am găsit, în urma experienţei traumatizante (dar cu happy end) de căutare a căţelului pierdut :), am primit un telefon de la un domn care are o căţeluşă dalmaţian. Bietul de el căutase câteva luni un dalmaţian pentru montă, dar nu găsise niciunul. A dat în schimb peste anunţul cu "pierdut Lucky" pe internet şi m-a sunat în speranţa că l-am recuperat.

L-am recuperat, e în formă, dar doamna dalmaţian a venit la o singură întâlnire şi hei, chiar de la prima întâlnire nu se cade...

Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva care îşi doreşte un căţel, primul sfat ar fi să adopte unul. Dacă nu se poate şi nu se poate, chiar următoarea opţiune pe listă e indubitabil un dalmaţiaaaaaaan. Un lucru e sigur: n-ai cum să te plictiseşti cu el în casă.

Ce fac câinii şi ar trebui să facă oamenii

Am găsit videoclipul pe Jurnalul Naţional. E incredibil. "Umanitatea" e un cuvânt atât de mic...

Show cu balene ucigaşe

Li se spune "balene ucigaşe". Nedrept, din moment ce toate balenele sunt ucigaşe. Şi mai nedrept, când afli că orcile sunt de fapt o specie din familia delfinilor oceanici. Foarte nedrept, dacă ai văzut filmul Free Willy.

Astăzi am găsit câteva filmuleţe cu un show care rulează de câţiva ani în Orlando, Florida, la SeaWorld. Cu balene ucigaşe. E corect, e normal, e uman să fie ţinute în captivitate animalele astea incredibile? Cred că depinde de cum este pus în practică termenul "captivitate". Mai demult, aveam şi eu alergie la cuvântul ăsta. Mi-am schimbat optica după ce am citit Viaţa lui Pi (mulţămiesc, ţiprian :P). Unul dintre cele mai puternice argumente ale lui Pi, fiul paznicului unei grădini zoologice, este: chiar crezi că animalele preferă să stea în libertate, unde găsesc hrană o dată pe săptămână, se luptă pentru teritoriu, tremură de frig sau leşină de cald şi unde nimeni nu le tratează atunci când se rănesc, decât într-un zoo care le oferă toate lucrurile astea?

Asta nu înseamnă că militez pentru aducerea tuturor animalelor în grădini zoologice, scoaterea terenurilor la licitaţie şi ulterior construirea de spaţii de birouri. Cred doar că între anumiţi oameni şi anumite animale se creează legături care trec dincolo de instinctul primar de supravieţuire.

Uitaţi-vă şi voi la filmuleţe. Nu cred că balenele ucigaşe din imagini execută trucurile doar de frică sau de foame.





Se pare că dresorul din imagini, John Hargrove, a avut un incident în bazin. Una dintre balene a sărit peste alta şi l-a prins la mijloc, într-un sandwish marin. N-a murit, şi-a rupt din coaste şi s-a întors la SeaWorld. Din ce-mi dau eu seama din imagini, nu e vorba de un atac, ci de o comandă înţeleasă greşit.

Most Dangerous Animals - Crushed by Killer Whale | Movies & TV | SPIKE.com

Pe de altă parte, dacă vă uitaţi la mâinile mele după o partidă de hârjoneală cu Bozi, aţi putea jura că mi-am ascuţit lama pe ele. Şi Bozi e de vreo 500 de ori mai mic.

Studiu ştiinţific: câinii citesc emoţiile oamenilor

Am avut animale în casă aproape dintotdeauna. Am început cu peşti de acvariu şi, odată cu dezvoltarea simţului responsabilităţii (măsurat de ai mei), am trecut la câini şi pisici.

În şcoala generală, aveam o profesoară de biologie - nu-mi amintesc nici cum o cheamă, nici cum arată - care ne preda obstinent, aproape oră de oră, la fiecare animal din manual, şi o frază care mă scotea din sărite: animalele nu au emoţii, au doar instincte. Mămicile căţeilor, elefănţeilor şi oiţelor nu-şi iubesc puii, îi protejează doar din instinct de conservare a speciei. Căţeii, elefănţeii şi oiţele nu-şi iubesc mămicile, se agaţă doar de ele din instinct de supravieţuire. Cu chestia asta, mi-a devenit extrem, extrem de antipatică. Eu puteam să jur că am o comunicare excelentă şi cu peştii din acvariu.

Astăzi mă răzbun: potrivit unui studiu ştiinţific (pe care, de data asta, chiar îl cred), câinii sunt singurele animale la care s-a observat - până acum - că citesc şi înţeleg expresiile feţei umane, care traduc de fapt emoţii. Potrivit The Telegraph, câinii folosesc un gest denumit "left gaze bias" (pe care îl traduc ciobăneşte prin "holbare prin înclinarea capului în partea stângă"). Este un gest folosit şi de oameni atunci când vor să vadă dacă interlocutorul lor e fericit, trist sau nervos. Practic, înclinăm subconştient capul în partea stângă ca să avem o privire mai bună asupra părţii drepte a feţei, care exprimă mai bine emoţiile noastre.

Câinii nu folosesc acest gest decât atunci când interacţionează cu oamenii.

În fotografie e Zetta, care exemplifică "left gaze bias"-ul :P

Back to Einstein

M-am zăpăcit de tot. Iniţial, am crezut că-i băiat. I-am zis Einstein. Ulterior, am avut impresia că-i fetiţă. I-am zis Zetta. Acum tind să cred din nou că-i băieţel. Suntem back to Einstein. Mai ales că avem un nou indiciu de IQ: facem şi anume treburile în biroul alăturat, nu în ăla în care locuim :)

Mai nou, avem ochişori, ne ţinem pe toate cele patru picioruşe (deşi se întâmplă destul de des să dăm rateuri) şi mâncăm din bol, nu din biberon. Ne-am făcut mare:

Alţi căţei frumuşei

Zău, nu-s de reclamă? Şi sunt gratis. Numărul lor de telefon e 0745.332.465, dar de regulă răspunde Tudor.

Ziua 3. Einstein it iz.

Sunt fericită să vă anunţ că toţi cei patru căţei şi-au găsit stăpâni. Sper să aibă mare grijă de ei, mai ales în următoarele zile, că-s micuţi şi au nevoie de atenţie şi înţelegere.

Al patrulea rămas în cutiuţă, Einstein, rămâne. Surpriză azi, când am dat-o pe Zina: şi Einstein e fetiţă :)) Încă nu m-am gândit la un nume pentru ea, aşa că îi spun "Frumoasa". E foarte isteaţă, sunt mândră de ea. Şi începe să stea pe toate cele patru picioruşe. Preţ de 2-3 secunde...

Mulţumesc frumos celor care m-au ajutat şi au trimis linkuri şi/sau au scris pe blog. Şi senchiu Brylu pentru articole.

Salt peste Tristeţea 1

Tristeţea 1. Mare rugăminte: s-a pierdut Tănă. Veveriţa asta frumoasă din imagine. Brylu a cules-o de pe străzi şi o iubeşte ca pe ochii din cap. E foarte cuminte, foarte inimoasă şi nu vreţi să-l vedeţi pe Brylu plângând după ea... S-a pierdut azi, în jur de ora 14, pe Mihai Viteazu, în zona blocului cu Redal Cafe. E neagră toată, cu urechi mari şi ascuţite, bot sârmos şi are o pată albă pe piept şi una pe coadă. Dacă o zăriţi undeva, sunaţi repede la 0722.227.297.

EDITARE ULTERIOARĂ: S-a găsit. Ştergem tristeţea asta :)

Tristeţea 2. Mai am doar doi căţei. În urma anunţurilor şi a eforturilor concertate pentru care vă mulţumesc, doi dintre ei şi-au găsit stăpân. Ştiu, ăsta e un lucru bun, dar tot am dat apă la şoareci când i-am înstrăinat, deşi nu ne cunoaştem decât de 3 zile. Cum pe unul dintre ei am hotărât să-l păstrăm, dacă ştiţi pe cineva mărinimos care poate să aibă grijă de un căţel mic care mănâncă doar lăptic momentan, dar se face el mare, sunaţi-mă vă rog la 0742.127.835.

Au mai rămas Einstein şi Rambo. Cum ne-am dat seama că Rambo e de fapt fetiţă, am hotărât s-o rebotezăm Xena. Cum e greu de pronunţat, traducem aproximativ fonetic şi îi zicem Zina. Iacătă-i:


Şi ca să reparăm moral o faptă abonimabilă - portretul de "cavaler negru" pe care i l-am tuşat colegului de redacţie, birou şi adânci suferinţe în postul anterior -, trebuie să subliniez că am învăţat două lucruri foarte importante de la el:
1. Biberoanele din zilele noastre au o (un) gaură/orificiu (oricum îi zic sună prost) prea mic(ă).
2. Există şi lapte cu 3,5% grăsime, mult mai bun pentru vârste de până la 2 luni decât ăla degresat şi pasteurizat.

Ziua 2. Să ne prezentăm.

Doar nu aveţi impresia că, dacă n-avem încă ochi, n-avem nici personalitate. Să ne prezentăm:

Leo (de la Leonardo diCaprio) - sunt ăla cafeniu deschis şi mă numesc aşa pentru că sunt tare drăgălaş. In a sexy kind of way.

Dummy - sunt ăla alb, cu scăfârlia cafenie. Nu mă mândresc cu asta, dar am învăţat cel mai târziu să mănânc cu biberonul şi ca atare mi-a fost mai tot timpul foame. Şi ca atare m-am smiorcăit tot timpul, iar nenea care stă aici, la birou, a plecat de câteva ori din cameră şi o dată a părăsit de tot clădirea, din cauza mea. Zice că-i dau dureri de cap.

Rambo - sunt cel mai mare şi mai puternic. Sunt alb şi am mai multe pete cafenii. Când mănânc, rup bibeornul. Şi nu glumesc!

Einstein - nu prea plâng, ştiu foarte precis cum şi când să mănânc, adorm repede când e cazul şi fac primul ochişori. Bineînţeles, cunosc pe deplin însemnătatea formulei E=mc².

Ziua 2. Galerie foto.

Rambo

De la stânga la dreapta, Rambo, Einstein şi Leo

De la stânga la dreapta, Einstein, Dummy şi Rambo

Sunt mic, mic, mic, mănânc lăptic, fac mult somnic

...şi aş vrea să stau la tine un pic. Un pic mai mult, da' nu-mi venea altă rimă :))

Mai sunt patru. Mogâldeţe. Vecinii de pe Mitropoliei, unde i-am găsit, spun că ar fi fost opt. Mă gândesc că i-or fi luat pe restul nişte oameni mărinimoşi, din categoria cărora sper să mai găsesc şi eu patru, care să le ofere mogâldeţelor rămase o casă.

Aseară, un copil şi-a adus laptele din programul "Lapte Corn", l-a pus într-un vas şi încerca să-i convingă pe ăştia micii că mănânce. N-a reuşit, pentru că ăştia micii nici măcar nu au deschis încă ochişorii. Astăzi ne-am chinuit noi în redacţie şi până la urmă i-am convins să molfăie lăpticul din biberon.

Nu ştiu cine o fi avut ideea asta genială să ia căţeii de la căţea şi să-i abandoneze în stradă. Îi acord circumstanţe atenuante, poate e căţeaua bolnavă sau poate nu-i acceptă sau... cine ştie. Orişicât, sunt foaaaaarte drăgălaşi, aşa că dacă îi vreţi sau dacă ştiţi pe cineva care îi vrea, daţi-mi un semn la numărul 0742.127.835. Dacă nu-i puteţi lua, poate aveţi un blog şi îi anunţaţi şi pe alţii.

Un zeu

Pentru toţi detractorii lui Bozică, am o veste: în Serbia şi în Croaţia, bozica înseamnă zeu:
Serbian -Noun - božica f: goddess.

Ok, zeiţă, ok, Bozi e castrat, dar e la fel de fioroooooooosss.


Quod erat demonstrandum. :D

Ia-mă acasă!

Ele e Căţe. Căţe căţelul. L-am găsit în timp ce căutam, împreună cu soră-mea, o altă fiinţă abandonată, o căţeluşă brac german. Luli a tot văzut-o prin Turnişor, pe lângă blocurile din vecinătatea ei şi urma să o fotografiem şi să vă rugăm s-o adoptaţi. Pe ea n-am găsit-o, dar l-am găsit pe Căţe.

Prima întâlnire cu Căţe a fost destul de dramatică. Printre blocuri, pe o alee, mai întâi a răsărit un alt prichindel. Negru, cu coada-n vânt, foarte jucăuş. În spatele lui, un băieţel, la vreo 4 ani, în maieu şi pantaloni scurţi, ducea în braţe o mogâldeaţă. Când a ajuns la intersecţia dintre alei, unde asfaltul se lăţeşte, a ridicat mogâldeaţa din braţe şi a aruncat-o greu, cu avânt, pe ciment. Ne-a stat inima în loc. Căţe nu se mai ridica de pe jos, deşi încerca din răsputeri. Eram la doar 7-8 metri de scenă, dar până am ajuns lângă căţel, ni s-au părut 7-8 veacuri.

Am ridicat căţelul şi îi simţeam inimioara în palme. Respira repede şi apăsat, probabil de frică. Băieţelul - acum observ că are şi cercel în ureche, ceea ce spune multe despre părinţii lui - se ţinea scai după noi: "Îmi dai căţelul, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi căţeeeeeeeeluuuuuuu". Până la urmă, l-am prostit. I-am spus: "Nu vezi că nu se poate ridica de jos? Căţelul ăsta e bolnav, îl ducem la doctor. Nu mai pune mâna pe el, că iei şi tu". A fugit :D (De obicei nu mi se întâmplă să pun copiii pe fugă, dar de data asta îl fugăream eu, dacă n-aveam altă soluţie)

Era 10 seara şi l-am sunat pe doctorul veterinar la care merg cu Lucky şi cu Bozi, dr. Gheoca. Super doctor. Nici nu mă aşteptam să-mi răspundă la ora aia. Dar mi-a răspuns şi m-a invitat şi cu căţelul la cabinet. Am ajuns, l-am pus pe masa doctorului, explicându-i cum l-am găsit şi dându-ne cu presupusul că probabil are picioruşul rupt. Doctorul vorbeşte cu el, îl mângâie, îi verifică toate lăbuţele, toate încheieturile, Căţe tace mâlc. Diagnosticul: n-are nimic rupt, e rahitic. Carevasăzică foarte foarte foaaaaarte prost hrănit. Ne dă un medicament şi ne sfătuieşte să-l hrănim bine, că-şi revine. Nu ne-a taxat cu niciun ban.

După 3 zile, Căţe se joacă în iarbă, merge singur (mai şontâc, dar merge) şi dă frumos din coadă când primeşte mâncare de la Luli. Din păcate, Luli nu-l poate ţine, aşa că vă rugăm frumos, dacă vă doriţi un căţel, salvaţi-l pe ăsta. N-aveţi cum să nu-l iubiţi.

Sunt sclava lui

Cam asta-i situaţia. Zgârie, muşcă, doarme când şi cât are el chef. Sunt nevoită să-i deschid uşile şi geamurile la comandă, altfel sparge toate paharele pe care le găseşte pe masă.

Se spune despre pisici că unt insensibile. Cică o pisică nu se ataşează de oamenii care au grijă de ea, ci de casa care o adăposteşte de vânt şi ploaie. Ei, aş!

Mă bucur ca un copil când are el chef de joacă şi ne hârjonim fix până când îi piere lui cheful. Când am eu chef de joc, pot să-mi pun pofta-n cui până îi vine şi lui. Dacă îi e frig, doarme în pat, dacă îi e cald, doarme pe jos, niciodată din considerentul că doarme acolo unde sunt şi eu. Dimineaţa bombăne ca o băbuţă ofticată dacă l-am lăsat să aştepte prea mult la uşă. După ce îi fac baie, nu mai vorbeşte cel puţin 3 zile cu mine. Prin "a vorbi cu mine" înţeleg "nu-mi aruncă nici măcar o cu privire, îl doare în fund dacă îi dau cea mai scumpă şi cea mai fină mâncare cu putinţă şi trece pe lângă mine ca şi când n-aş exista".

Bătăile cu vecinii sunt la ordinea zilei, dar de obicei le câştigă fără daune majore. Lipseşte cel puţin 3 zile pe lună de acasă, iar eu plâng de fiecare dată ca şi când l-am pierdut definitiv. După 2 zile în care nu l-am văzut prin zonă, cedez nervos şi plec să-l caut. O dată l-am recuperat dintr-o pivniţă din vecini, altădată de pe acoperişul unei case, ispravă foarte periculoasă, pentru că riscam să-mi pierd şi soţul, care s-a urcat, fără niciun sistem de siguranţă, pe o balustradă şi pe acoperiş, ca să-l recupereze pe Bozi şi să nu mai plâng ca o toantă. De foarte multe ori l-am recuperat din curte de la Consiliul Judeţean, unde toţi portarii mă cunosc şi îmi zâmbesc cu indulgenţă, ca şi când nu aş avea chiar toate doagele din dotările iniţiale.

Acesta este Bozi, stăpânul meu şi-al casei.

PS: Când plecăm în concediu şi lipsim o săptămână-două de acasă, la întoarcere, nu se dezlipesşte de noi vreo 2 zile. Şi toarce. Toarce când vorbeşti cu el şoptit. Cică pisicile sunt singurele feline care mai torc chiar şi când sunt mature. Torsul este un semnal de dependenţă al puiului faţă de mama sa. Când o pisică toarce, îţi spune, de fapt, că te iubeşte.

Acolo as vrea sa fie tara mea

As fi vrut sa ma pricep mai bine la partea tehnologica si sa reusesc sa incarc ca lumea un fisier audio, ca sa auziti cum suna muzica in tara mea. In cealalta tara a mea. In cea in care fug de mici, bere, dreptul nostru sa ne placa blondele, adi minune candideaza la primaria nu stiu cui... stiti voi. Daca m-ar fi facut mama altceva decat sunt, as fi vrut sa ma faca biolog marin.

Ia, ascultati, daca merge:
Download balena.mp3
E cantecul unei balene.

Mai am:
Download delfin.mp3
E povestea unui delfin.

Daca nu le-ati putut asculta, sunt AICI toate - sunetul marii. Site-ul unei fundatii care studiaza sunetele delfinilor are alte cateva mostre de muzica din Delfinia.

10 lucruri despre delfini, prietenii mei din cealalta tara:

1. Evolutionistii spun ca delfinii si balenele au fost, la un momentdat, mamifere terestre cu 4 picioare si ca au un stramos comun cu hipopotamul. Din motive necunoscute, delfinii si balenele s-ar fi retras in mari si oceane acum 50 de milioane de ani. O descoperire din 2006 a intarit aceasta teorie - cercetatorii japonezi au descoperit (unii folosesc termenul de au capturat) un delfin care are o pereche in plus de aripioare, despre care se crede ca sunt reminiscentele picioarelor de care se foloseau pe vremea cand cutreierau pamantul.

2. Delfineasca, limba delfinilor, exista sau nu? Este o disputa care dureaza de cateva decenii. Unii cercetatori spun ca delfinii nu leaga fraze si deci nu se poate spune ca vorbesc o limba. Altii incearca sa demonstreze, cu ajutorul decodoarelor, formulelor matematice si tehnologiei de ultima ora ca delfinii comunica intre ei, se autodefinesc, isi dau nume distincte si transmit informatii abstracte. Delfinii fluiera, icnesc, tipa si tiuie, dar daca leaga si propozitii cu ajutorul acestor sunete, este deocamdata un mister.

3. Dialecte - delfinii din Australia "vorbesc" altfel decat cei de langa coastele Statelor Unite. Cercetatorii au descoperit variatii observabile chiar si de catre un necunoscator intre sunetele pe care le emit delfinii din aceeasi specie, dar care traiesc in zone diferite.

4. Creierul unui delfin este, fiind un cetaceu, destul de diferit de cel al mamiferelor terestre. Totusi, se aseamana foarte mult cu cel uman - este organizat tot in 2 emisfere, circumvolutiuinile sunt dispuse relativ similar si ocupa aproape la fel de mult spatiu comparativ cu greutatea corporala ca in cazul unui om.

5. Delfinii nu dorm niciodata cu ambele emisfere. Se pare ca acest lucru se datoreaza modului voluntar in care respira - chiar si atunci cand dorm, delfinii nu respira in mod automat, ci voluntar. Ca rezultat, delfinii nu pot fi anesteziati, pentru ca asta ar insemna sa moara asfixiati.

6. Delfinii isi creeaza propriile "Aquaparcuri" - jocurile delfinilor sunt complexe. de fapt, delfinii se numara printre foarte putinele animale care concep episoade ludice organizate. Delfinii isi petrec mult timp din viata jucandu-se (spre deosebire de majoritatea animalelor, care isi aloca timpul supravieturii), motiv pentru care se simt foarte bine in compania oamenilor si in cadrul show-urilor acvatice (bineinteles, daca li se ofera toate conditiile de confort - bazine vaste, mancare suficienta, apa curata, perioade de relaxare etc.). In salbaticie, delfinii isi creeaza propriile "inele din bule de aer", prin care se straduiesc sa treaca inainte ca ele sa se destrame. Mai exact, grupuri de cativa delfini inoata unul langa altul in viteza sau doar cate unul in zig-zag, in curbe, in opturi sau in spirale, iar golul de aer care se formeaza in spatele si in lateralul corpului lor, din cauza vitezei, lasa in urma diferite forme. Delfinii se joaca incercand sa treaca prin ele, pe rand, inainte ca acestea sa se destrame. Delfinii se distreaza nespus si sarind in valurile create de ambarcatiunile umane.

7. Delfinii sunt altruisti. Se cunosc nu doar numeroase, ci foarte numeroase cazuri in care delfinii au salvat vieti omenesti (invers, mai rar - ba dimpotriva). AICI cazul unui turist atacat de rechini si salvat de trei delfini. Delfinii s-au interpus intre omul ranit si rechini si au inceput sa inoate in cercuri in jurul lui, batand violent din coada si din inotatoare si creand astfel o bariera intre om si atacatori. Cel mai recent caz mediatizat de altruism delfinesc dateaza chiar din martie 2008. In Noua Zeelanda, o balena si puiul ei s-au ratacit aproape de coasta. Biologii si localnicii au incercat din rasputeri sa le ghideze in larg, dar ele pareau foarte dezorientate. Dupa mai multe zile de incercari esuate, in care femela si puiul ei au devenit din ce in ce mai epuizati si mai infometati, cercetatorii au luat in calcul varianta eutanasierii. Din senin, a aparut un delfin pe care localnicii il mai vazusera, care a ghidat balenele in larg.

8. Delfinii sunt foarte atasati de oameni. Cu siguranta stiti despre terapiile de vindecare in care copii grav bolnavi sunt lasati sa inoate alaturi de delfini. Terapiile dau rezultate spectaculoase, iar delfinii arata o rabdare incredibila fata de copii, pe care ii lasa sa se agate de ei, ii sprijina si nu se indeparteaza. Alt exemplu recent este al delfinilor din Gulfport, al caror centru de dresaj a fost distrus de uraganul Katrina. La cateva zile dupa uragan, delfinii au fost gasiti in golf, toti laolalta, asteptand sa fie gasiti de oameni.

9. Delfinii comunica fara dresaj. Au fost raportate zeci de cazuri in care delfinii ajuta micile comunitati de pescari - delfinii aduna bancurile de pesti si le imping catre barcile pescarilor. Cand pestii s-au apropiat suficient, delfinii se intorc pe spate, semnalizandu-i pescarului ca isi poate intinde plasa. Nimeni nu i-a dresat sa faca asta. Gestul a fost raportat inca din 1860, dar in comunitatile traditionale de pescari, legendele spun ca delfinii sunt de fapt ajutoare trimise de primii pescari ai omenirii (sau de protectorii ancestrali ai pescarilor).

10. Mai multe organizatii pentru protectia animalelor au recomandat boicotarea produselor din ton, pentru ca pescarii omoara de cele mai multe ori si delfini, alaturi de ton. Delfinii inoata alaturi de bancurile de ton si se prind de foarte multe ori in plasele pescarilor.

Epopeea lui Lucky

Epopeea lui Lucky - O cititi in ultimele posturi, chiar daca nu e in rime :)
Se termina cu bine, pentru ca l-am gasit. Niste oameni inimosi l-au gasit in muzeul satului, l-au luat si l-au adapostit in curtea lor din Daia. M-au sunat dupa 3 zile, cand au vazut unul dintre zecile de afise pe care le-am lipit prin Sibiu (domnule agent constatator, diseara intreprind o actiune de curatare a stalpilor de pe domeniul public, promit).
In doar o saptamana, Lucky a fost luptator (are amprentele luptelor pe corp), a traversat paduri, a vizitat muzee, a fost la tara, a aparut la televizor, s-a vorbit despre el la radio si a avut fotografii in tot orasul. Sunt mandra ca am un caine celebru.

PS: In filmul de animatie Disney, Lucky este al 101-lea dalmatian, ala mic si tantalau, care doboara conserve cand toti se ascund si linistea se sparge, care nu prinde dubita si este saltat de altii, care nu vede la televizor pentru ca nu mai are loc... Il stiti, nu?

Moralele:
1. Nu ai voie sa renunti.
2. Dalmatienii nu-s asa tantalai cum se spune, ca dovada ca merg la muzeu :)

007 pentru Lucky

In ultimele zile, am fost cersetor, anarhist si tulburator al linistii publice. Am oprit zeci de oameni pe strada si le-am implorat mila, rugandu-i sa ma anunte daca il vad pe Lucky. Am lipit zeci de afise pe stalpi, dar am scapat neamendata de agentul constatator aparent fioros, care a sfarsit prin a ma consola si mi-a marturisit ca si-a pierdut si el o labradorita. Am strigat cat m-au tinut plamanii, in cartiere, dupa miezul noptii, dupa Lucky si am fluierat ciobaneste, fara sa-mi pese ca locatarii - si mai ales copiii - dorm.
Nu l-am gasit pe Lucky, dar am descoperit o empatie speciala cu posesorii de animale, veterinarii si adolescentii. Cu exceptia unui responsabil de la Sala Transilvania care mi-a vorbit pe un ton autoritar - folosesc o exprimare blanda - cand mi-am lipit afisul pe geam, mai toti m-au privit cu compasiune. Am primit telefoane de la oameni pe care nu-i cunosc, din Valea Aurie si Vasile Aaron, care au crezut ca l-au vazut pe Lucky. Am primit o fotografie de la Ţeposu, care mergea catre scoala si a vazut un dalmatian, Ultra4ever a depistat si el un patat cand iesea de la antrenament, iar un pustan de generala s-a postat langa masina noastra, pe care sunt lipite afise cu Lucky si a asteptat pana a venit Alin ca sa-i spuna ca a vazut un dalmatian singur langa liceul Lazar. Alina a lipit afise in Terezian si - sper ca - l-a convins si pe Calin sa lipeasca in Strand, iar prietenii si colegii mei si-au lipit afise pe masini.
Intr-o zi o sa-mi vina o idee despre cum le-as putea multumi tuturor, mai mult decat cu un Multumesc grait.