Cine câştigă războiul sexelor?

Nu cred în războiul sexelor. Pentru că nu cred că femeile şi-au construit vreodată o armată suficient de puternică.

Yuca's a ridicat vechea problemă - Sunt bărbaţii mai inteligenţi decât femeile? Care ar fi, altfel, explicaţia pentru multitudinea de vârfuri în artă, politică etc., majoritatea de genul masculin?

Nici în superioritatea inteligenţei bărbaţilor nu cred.

Lumea, aşa cum o cunoaştem azi, e construită de bărbaţi, după chipul şi asemănarea lor. Ca să aibă succes în lumea bărbaţilor, femeia s-a “masculinizat” - a trebuit să poarte pantaloni înainte să aibă drept de vot. Chiar şi azi, bărbaţi inteligenţi, cu un statut social mult peste medie, au pretenţia ca femeia “lor” să îi aştepte acasă cu masa pusă şi mâncarea aburindă. Criteriile lor, lumea lor.

Dacă toţi locuitorii planetei ar fi judecaţi după inteligenţa emoţională şi nu după aia raţională, noi am fi mai deştepte. Dar cum e invers, noi apărem într-o lumină patetică.

E la fel de complicat pentru o femeie să devină apreciată într-o lume a bărbaţilor cum e pentru un musulman să ajungă sus în ierahia occidentală, să spunem. Va trebui să renunţe la toate obişnuinţele sale, să devină “unul de-al lor”, pentru că va fi judecat după criteriile occidentale.

Aşa şi cu femeile - sunt judecate după criteriile bărbaţilor. Culmea este că ei sunt minoritari. Mă aştept la o revoluţie :D

Foto: Los Angeles Times.

E criză. De la ce ne abţinem?

Treaba asta cu criza devine mai mult sau mai puţin o normativă de viaţă, existenţă şi conduită. E criză, deci nu mai mânca la restaurant. E criză, deci du-te la baie cu lumina stinsă. E criză, deci acceptă orice compromis, orice umilinţă la locul tău de muncă, eventual lucrează doar pe bonuri de masă şi angajează-te (în scris) să nu-ţi mai iei concediu câte zile oi avea, că altfel îţi pierzi jobul şi altul nici nu mai pupi. Desigur, pentru că criză.

Să luăm două speţe:

1. Mazăre organizează şi anul acesta, la Mamaia, Formula Ţ cu ambarcaţiuni de super-lux. Invitaţi, toţi prinţii deşertului care au găsit în fundul curţii (încă un) robinet cu petrol. Bugetul de stat alocă pentru treaba asta peste 2 milioane de lei. Să renunţe la show că e criză au ba?

2. Un nene, ungur la origine, dar ajuns bine de tot la Microsoft, a dat 35 de milioane de dolari, pe toată criza mondială, ca să călătorească pentru a doua oară în spaţiu. Cicălit de nevastă că iar a ajuns prea târziu acasă, a promis că nu mai face. Să renunţe la show că e criză au ba?

Ei bine, am răspunsuri diferite la cele două speţe.

În primul rând, Mazăre e un mafiot fără scrupule, fără căpătâi şi fără simţ al penibilului şi-l chişcă pe el în coadă că şomerii din Constanţa nu au niciun program de protecţie socială în aceste vremuri tulburi. Să decontăm milioane de lei pentru 5-6 mufloni cu bărci după care cocalarilor cu siguranţă că le curg balele i se pare "turism". Prietenul său, Ministrul Mediului, Nemirschi, îl aprobă supus. Dezmăţ pe banii statului.

Speţa 2 e mult mai simplă. Sunt banii omului, face ce vrea cu ei. E nevoie de un caracter extrem de altruist (şi Freud zice că asta nu-i sănătos) ca, în această perioadă de criză, un miliardar în dolari să scoată bani din cont ca să le dea săracilor. Dar e o perioadă excelentă să vizitezi stelele!

Puştanii şi beutura, fumurile ş-alte viţii

Se spune că liceenii români fumează, beau şi se droghează mai puţin decât suraţii lor europeni. Pe mine mă dor şalele de la cât mă îndoiesc de informaţia asta.

Elevii din România, cu vârste sub 16 ani, beau, fumează şi iau substanţe halucinogene destul de mult pentru vârsta lor, dar mai puţin decât colegii de pe continent şi în scădere faţă de alţi ani, potrivit unui raport internaţional.
(...)
În România acţiunea a fost coordonată de Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar, Agenţia Naţională Antidrog care a desfăşurat etapa de colectare a datelor în teren şi a realizat jumătate din baza de date electronică. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a asigurat statistici pentru constituirea bazei de eşantionaj, a contactat şcolile incluse în pretestare, primul şi al doilea pas de eşantionare.

(Mediafax)

Aaaaaaa, păi spuneţi aşa. Studiul iaşte internaţional, însă datele sunt colectate de autorităţile române. Şi, potrivit unei vorbe din bătrâni, prost nu-i ăla care minte, ci ăla care-l crede (puteţi parafraza şi adapta în funcţie de context, tot potrivit unei practici româneşti).

Când statul român o să colecteze, centralizeze şi prezinte concluziile reale ale unui raport defavorabil, pe cerul patriei vor zbura porci. Pentru că astăzi n-am văzut niciunul, am un argument extrem de solid să nu iau în considerare datele prezentate.

În cel mai bun caz, liceenii români beau şi fumează mai puţin decât europenii pentru că ăia care-s beţi muci încă de dimineaţă nu mai ajung la şcoală. Şi nu sunt deloc în cantitate neglijabilă.

--------------

Îmi fac un propriu off topic: Titlul ştirii este "Elevii români beau, fumează sau se droghează mai puţin decât elevii europeni". Futu-i mama ei de conjuncţie disjunctivă. Voi ăştia care scrieţi pe la gazete, ce-aţi băut în timpul orelor de gramatică din liceu? Să recapitulăm din clasa a V-a: sau este sinonim cu ori şi disjunge părţile de proproziţie între ele, carevasăzică le desparte, le diferenţiază, le pune pe căprării, spre deosebire de conjuncţia copulativă ŞI, care adună părţile la un loc, carevasăzică le bagă în aceeaşi oală. Entiendes, amigos?

Femeie, calmez-toi!

Monitorizez de ceva timp toleranţa şoferiţelor la trecerile de pietoni. Cu strângere de inimă vă anunţ rezultatele finale: tinde către zero.

Mi-a fost nu ştiu cum să-mi fac gaşca de minune şi să dau publicităţii aceste rezultate, dar testul meu a avut punctul culminant astăzi, în jurul amiezii. Încercam să traversez strada Mitropoliei, chiar la Muzeul de Istorie. Cât să aibă trecerea aia de pietoni, fără locul de parcare înglobat? Trei metri? Cam aşa. Pun pasul. Vine o maşină. La volan, o şoferiţă. Nici gând să încetinească. Încă una. Aşijderea. Încă una. Trasă la indigo. La a patra deja fierbeam de draci - cum pustiul mamii lor s-au nimerit patru şoferiţe la rând, una mai de-sensibilizată decât ailaltă?! După principiul că unde-s patru, urmează şi a cincea, îmi iau inima-n dinţi şi dau să traversez. Fie ce-o fi. Maşina încetineşte uşor, frânează pe nesimţitelea, eu trec pâş-pâş, nu mă claxonează nimeni şi ajung teafără pe trotuarul opus. Arunc o privire: la volan, un bărbat. Ptiu, drace!

Nu e prima oară când observ nesimţirea şoferiţelor la volan. Tot astăzi, dincolo de podul Cibin, la intersecţia cu strada Lungă, una se pusese de-a latul străzii, în virtutea semnului de drum cu prioritate. Păi bine, fato, şi bunul simţ? Ăsta n-are prioritate?

S-or imbeciliza femeile?

Eu am altă teorie: femeile nu au atenţie distributivă. Că n-au. Nu-i în dotările-standard. Ca atare, cum drumul în sine necesită foarte multă atenţie, trecerea de pietoni vine ca un apendice care poate fi şi trebuie ignorat, pentru că deturnează simţurile de la obiectivul principal: şoseaua. Tot aşa şi cu drumul cu prioritate. Păi dacă e cu prioritate, mă bag. N-am timp să analizez situaţia, că dacă vine altul şi n-are loc de mine, că poate încurc circulaţia, că poate n-am loc în coloană şi-mi las hurdughia de-a latul. Nu, domle. Scrie acolo alb cu galben, că-i cu prioritate? Ce vrei mai mult?

Aveţi răbdare cu ele, finuţele şi delicatele. Îşi vor dezvolta restul reflexelor în timp.

Fascinaţia morbidului

Poporul ăsta a dezvoltat o atare fascinaţie a morţii, mioritică, cosmică, încât societatea modernă o reflectă în câştiguri. Televiziunile se întrec în a avea cadre cât mai bune de la înmormântări, iar asta le aduce un rating frumuşel şi de aici câştigurile aferente.

Astăzi, toate televiziunile s-au bulucit la înmormântarea lui Ion Dolănescu. Nu cad în păcatul ipocriziei, nu-l numesc "marele artist al muzicii populare româneşti", pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată Dolănescu. Desigur, nu reprezint un criteriu, alţii pot să-l plângă cu foc, dar deja dezvoltăm tehnici ale spectacolului morţii. Orice boală, orice înmormântare devine subiect de presă şi de dans în public, cu coroane, omagii şi discursuri funebre. Că devine subiect de presă e una, dar că toată lumea benoclează ochii la scenele groteşti e deja simptomatic.

Cred că moartea îşi freacă palmele de bucurie, în ţara ei veştedă, când vede ce uşor se câştigă meciurile cu viaţa, în România.

Sorsa foto: Cotidianul.ro

Tu l-ai abandona?

Zeci de mii de părinţi români şi-au lăsat copiii în ţară, în grija bunicilor şi au plecat să muncească în străinătate. Unii dintre ei n-aveau ce să le dea de mâncare, alţii aveau, dar îşi doreau un frigider nou. Acum, zeci de mii de copii din şcolile româneşti au grave probleme de comportament şi de adaptare. Fie că au impresia că li se cuvine totul, graţie portmoneelor umplute de părinţii lor înstrăinaţi, fie că se simt abandonaţi şi se refulează violent, multe dintre şcoli au ajuns ringuri de luptă. Iar în ring se aplică regulile din junglă.

Am auzit multe poveşti din şcolile sărace, unde copiii nu mai sunt copii, unde sufletele s-au abrutizat. Vina, dacă se poate vorbi de o vină şi nu de un destin, este a părinţilor lor. Şi dacă societatea nu i-a pregătit suficient? Dacă sistemul n-a ştiut să prevadă consecinţele, n-a ştiut să le arate calea? Ar fi plecat părinţii români în pribegie dacă înseşi condiţiile din ţară - şi nu mă refer doar la cele materiale - nu i-ar fi împins acolo? Ar fi plecat dacă ar fi putut obţine un tractor cu care să-şi are ogorul (sunt gârlă de fonduri europene pentru asta), ar fi plecat dacă în şcolile din satul lor ar fi existat apă curentă, ar fi plecat dacă funcţionarii din Primăriile lor nu i-ar fi tratat ca pe nişte nimicuri care se îmbracă de la second hand?

Şi acesta este sindromul - generaţia second hand a născut generaţia hard hand. Aia care dă cu pumnul.

Moral sau imoral - 4 ani închisoare pentru o crimă

Povestea e lungă, dar rezumat, treburile stau cam aşa: vizavi de casa Lui Kimberly Cunningham (foto) locuieşte cumnatul ei, Coy, într-o rulotă, împreună cu fiul său. Beţiv şi scandalagiu, Coy le face zile negre lui Kim şi copiilor săi ani de-a rândul. Amanda este fiica lui Kim, terorizată de verişorul său, Cory. Într-o bună zi, însă, Amanda se trezeşte plângând din somn şi îi povesteşte mamei sale un lucru pe care-l ţinuse secret câţiva ani: pe când avea doar 9 ani, unchiul său, Coy, a violat-o. De două ori. Imaginaţi-vă ce simte o mamă într-o asemenea zi.

Kim s-a dus aţă la atelierul auto la care lucra Coy, cu pistolul în geantă. L-a chemat în parcare şi l-a întrebat de ce a făcut asta. Bărbatul a început să râdă sfidător, s-a întors pe călcâie şi a plecat spunând "Aşa, şi? Ce-ai de gând să faci?". Kim a scos pistolul din geantă şi a descărcat toate cele 5 gloanţe în corpul cumnatului său. L-a încărcat din nou şi i-a mai tras 3 gloanţe în moalele capului.

Asta s-a întâmplat în 2003, în Tennessee, SUA. Procesul a avut loc în 2007 şi a ţinut toată comunitatea cu sufletul la gură. În proces a fost chemată şi Amanda, care le-a povestit juraţilor cum a fost violată, la doar 9 ani, de unchiul său. Juraţii nu au fost în stare să se pună de acord şi procesul s-a reluat. Încă o dată mărturiile şi umilinţa publică. După deliberări îndelungate, Kim a primit doar 4 ani de închisoare pentru crima sa.

Moral sau imoral?

Ce-ar face justiţia din România? Este dreptatea apanajul conştiinţei populare - cum se întâmplă cu juraţii în America - sau este nevoie de reglementări stricte şi legi inflexibile - cum sunt cele româneşti? În sistemul nostru paralizat de proceduri, ce pedeapsă ar fi primit Kim? Şi ce ar fi meritat, de fapt?

Mă pun în pielea ei. Aş fi avut tăria să NU fac acelaşi lucru? Aş fi avut limpezimea să scriu citeţ o plângere la Poliţie? Aş fi avut încredere că asta va rezolva ceva?

Fiţi juraţi în procesul lui Kim - ce verdict aţi fi dat? Dar înainte de asta, cunoaşteţi-o mai bine. Un film realizat de ABC, aici.

Eu mă pronunţ: justiţia americană împarte mai multă dreptate decât cea românească. Pentru că dreptatea nu stă în litera legii, ci în conştiinţa oamenilor.

Prevăd deja contra-argumentul: cum ar fi să ne facem toţi dreptate? Hai să ne ucidem toţi vecinii pentru că au intrat cu gardul 5 centimetri peste curtea noastră. Nu mi-l serviţi, că o faceţi degeaba. O mamă care află că fiica sa a fost violată nu suportă termen de comparaţie valabil pe lumea asta.

Ţiriac să-şi ţină gura

"Tenisul românesc va fi în moarte clinică în următorii 10 ani", a spus recent Ion Ţiriac. Victor Hănescu i-a răspuns - şi bine i-a răspuns - "dl- Ţiriac mai bine ar face un teren de tenis în loc să dea declaraţii din astea".

Ilie Năstase şi Ion Ţiriac şi-au luat ieri tălpăşiţa din sală, după ce Hănescu pierduse avantajul de 2-0 la seturi în meciul cu Tursunov şi dădea semne că nu mai poate reveni. Halal susţinere! Să înveţe foştii mari tenismeni de la publicul din Sala Transilvania, care s-a ridicat în picioare şi a cântat - din nou - imnul naţional al României. Hănescu a pierdut meciul, dar toată sala a aplaudat spectacolul, la final.

Nu mă pricep la tenis nici câtă neghină sub unghie are dl. Ţiriac. Dar iacătă, îmi permit să-l contrazic. Tenisul românesc are viitor şi încă unul frumos. În meciul cu Rusia, care este totuşi cea mai importantă echipă de Cupa Davis din lume, România a arătat, mai ales în ultimele două zile, forţă, dorinţă de victorie şi profesionalism. Tecău este o constantă a meciurilor de dublu ale României, Marius Copil a jucat fără complexe la doar 18 ani şi a avut un formidabil succes, Hănescu s-a descurcat foarte bine în prima parte a meciului cu Tursunov şi, dacă îşi îmbunătăţeşte condiţia fizică, va reuşi meciuri excelente în 5 seturi de acum încolo, Crivoi are şi el o tehnică bună, dar trebuie să lase timiditatea la o parte. Cel mai important atu al echipei României este însă, în continuare, căpitanul Andrei Pavel. Cu inima lui mare îl va contrazice pe Ţiriac, n-am niciun dubiu. Iar Ţiriac, fără o schimbare în atitudine, va rămâne doar vânătorul miliardar de la Balc.

Copil este numele României

Copil. Marius Copil. Puştiul de 18 ani care a jucat pentru prima oară în viaţa lui pentru România, împotriva puterii nr. 1 în tenisul mondial: Rusia. Ce-a făcut Copil? A câştigat.

Meciul de azi de la dublu mi-a dat peste cap tot postul anterior. În teren au fost Horia Tecău şi Marius Copil, o echipă adevărată, deşi cei doi n-au mai jucat niciodată împreună. E simplu: echipa este a României, orice român poate şi trebuie să facă echipă cu celălalt. Aşa cum ruşii nu au ştiut să facă.

Dacă vorbesc în dodii, să-mi fie cu iertare. Am trăit un meci foarte frumos, în care am văzut exact ce nu am văzut ieri - determinare, foame de victorie, curaj, încredere, demnitate. Tecău şi Copil s-au susţinut reciproc pe tot parcursul meciului, Pavel a fost impasibil ca un sihastru cu barbă, publicul a fost un fenomen, iar rezultatul, pe măsură: 3-2 pentru România la seturi, după ce Rusia avea 2-0 şi meciul părea încheiat.

Încheiat pentru noi, ăştia de la etajul presei, cârtitori şi gaiţe cum bine ne şade. Nu şi pentru spectacori şi din fericire nu şi pentru jucători. Dintr-o inspiraţie de moment, o parte dintre spectatori, bănuiesc că dinspre partea galeriei CSU Sibiu, a început să intoneze imnul naţional al României. O strofă întreagă, nu o lălăială beţivă. Nouă, presologilor, ni s-a părut patetic, am mustăcit sfidător, iar cei cărora ni s-a ridicat părul pe mâini, am tăcut stânjeniţi. Jucătorii primeau indicaţii de la antrenori, era 6-5 în sfertul al treilea pentru Rusia, la serviciu urma Tecău. 15-0, 30-0, 40-0, România câştigă game-ul la zero şi intră în tie-break. Tursunov îşi face serviciul, Safin greşeşte, Tecău îşi face serviciul, Tursunov îşi face şi el serviciul, urmează Copil, jucătorul de 18 ani care poate duce speranţa mai departe sau poate pierde meciul aici, în mingile pe care le are în mână. Ce face Copil? Firesc, îşi câştigă servicul. România ia setul al treilea.

În setul al patrulea se merge cap la cap, fără break şi se intră din nou în tie-break. Cine are serviciul decisiv în tie-break? Copil. Ce face Copil? Serveşte foarte bine, arbitrul strigă OUT. România mai avea, pare-mi-se, 4 challenge-uri, era un moment foarte bun ca Marius să ceară un hawk-eye, sala este în picioare şi strigă "a fost bună". Ce face Copil? Se aşează cu încredere pentru serviciu, dă impecabil şi câştigă setul al patrulea.

Setul al cincilea. Safin îşi face muci serviciul, ai noştri nu ratează şansa şi îi iau break-ul. Este 5-4 în setul decisiv la game-uri, cine urmează la serviciu? Copil. Are 40-15, două mingi de meci. Ce face Copil? Îi serveşte lui Safin un as şi bifează punct pentru România în Cupa Davis, în faţa celei mai bine clasate echipe din lume.

Imediat după meci, reporterul TVR1 îl întreabă unde şi-a revenit,ce l-a descătuşat. Copil se întoarce cu mâna către suporterii îmbrăcaţi în galben: "I-am auzit pe băieţii ăia când au cântat imnul. Atunci am zis că vom câştiga". Ce a făcut Copil? A câştigat.

Foto: prosport.ro

-----------------

LATER EDIT: N-aş vrea ca acesta să fie un elogiu adus doar unuia dintre jucători. Dar cu Horia ne-am obişnuit, e în meci tot timpul, e determinat, dublul îi merge excelent. Despre Copil nu ştiam nimic, un puşti de 18 ani teleportat la Sibiu şi-atât. Un puşti care a intrat în teren cu pumnii strânşi. Fără teamă. Drept.

Un om care poate. Va face?

Poate unii dintre voi sunteţi familiarizaţi cu telenovela ascensiunii omului de afaceri sibian Aurel Muntean, acţionar la Împăratul Romanilor, în lumea tenisului românesc. Anul trecut, a susţinut aproape integral desfăşurarea meciurilor de Cupă Davis ale României cu Franţa, de la Sibiu. Anul acesta, în Federaţia Română de Tenis au fost alegeri pentru biroul ăl mare. Culmea, chiar înainte de Cupa Davis. Culmea, a candidat şi Muntean. Culmea, au început să apară suspiciuni cu privire la susţinerea în continuare a competiţiei, dacă el nu va fi ales. Nu a fost ales.

Anul acesta, Muntean mai susţine pe ici pe colo Cupa Davis. Imaginea de fundal din afişul de prezentare al meciurilor cu Rusia din Cupa Davis este cu hotelul Împăratul Romanilor. Deloc culmea.

Îmi imaginez că pentru orgoliul omului de afaceri, care poate fi un excelent manager, deşi nu a făcut tenis de mare performanţă, a fost o lovitură alegerea Ruxandrei Dragomir la FRT. Dar ce poate face un preşedinte de federaţie? Câteva lucruri bune, cam câte îl lasă împământenitele "grupuri de interese", pentru prezentul tenisului... şi cam atât.

Dar ce poate face un om de afaceri local pentru tenis? Îi poate construi viitorul.

Cu o investiţie destul de mare sau destul de mică, depinde dacă o comparăm cu profitul preconizat sau cu averea investitorului, Aurel Muntean ar putea intra în istoria tenisului sibian. O bază de copii şi juniori, un turneu internaţional pentru juniori, promovare în şcoli, burse sportive pentru copiii talentaţi, dar fără posibilităţi - doar câteva idei pentru o strategie pe termen lung. Fără să se mocirlească în birouri corupte, aşa cum sunt în orice federaţie de sport, mai ales din România.

E drept că nu ar avea rezonanţa sonoră a numelui de "preşedinte al Federaţiei" sau "principal finanţator al Cupei Davis". E o diferenţă subtilă pe linia dintre profund şi superficial.

Foto: oradesibiu.ro

Cupa Davis - senzaţie de deja-vu

Astăzi, la Cupa Davis, am trăit din nou o competiţie pe care am mai trăit-o şi altădată. Şi nu mă refer numai la meciurile de anul trecut, tot de la Sibiu, cu Franţa.

Sunt toate competiţiile pe care noi le-am început din postura de second best. Este sentimentul cu care intră românul în teren, mai puţin valoros decât adversarul său şi sperând doar să-l prindă pe celălalt într-o pasă proastă. Să-l fi durut capul de dimineaţă. Să se fi îmbătat azi-noapte. Să aibă crampe la stomac. Orice, numai să fie un avantaj în favoarea noastră. Pentru că noi nu ştim să gestionăm situaţiile de dezavantaj.

Am sperat mult de la Crivoi, după setul 1, pe care l-a pierdut la tie-brake cu Safin. Totuşi, un 7-6 pentru Safin în primul set putea fi deja trecut pe lista de avantaje. Dar nu şi noi, nu şi România. Noi am inventat zicala "capul plecat, sabia nu-l taie".

În al doilea meci, mi-a îngheţat sângele pe traseu când l-am văzut pe Iujnîi cum strânge pumnul după prima minge câştigată. Adică nu e numai în primii 15 tenismeni din lume, mai are şi voinţă şi foame de victorie. Hănescu n-a avut ce replică să-i dea.

România trebuie să-şi redefinească identitatea sportivă. Trebuie să-şi reamintească că forţa stă în echipă. Să se îmbrace în galben, să poarte demn tricolorul, să cânte imnul cu voce tare. Andrei Pavel poate face asta din echipa de tenis României, pentru că el a fost un jucător de moral, care s-a motivat întotdeauna mult mai bine sub culorile naţionalei. Dar fiecare sportiv în parte trebuie să stea mai întâi cu sine, definindu-se: mercenar sau purtător de stindard?

Foto: oradesibiu.ro

(Nici eu) Nu sunt perfect(ă)

...Nu că ar fi încercat cineva vreodată să sugereze asta. Nici măcar eu :))

* Cea mai agasantă non-calitate a mea - că doar nu i-oi spune defect - este că am impresia că ştiu cel mai bine ce ar trebui să facă alţii ca să le fie bine. Teoretizez, analizez, critic, cicălesc şi-mi bag nasul oriunde şi mai ales unde nu-mi fierbe oala. Am prinţipuri (unii le spun preconcepţii) şi am pretenţia ca nici alţii să nu se abată de la ele. Chiar azi i-am bătut obrazul unui domnişor pe care îl cunoşteam de aproximativ 17 minute, care mărturisea că merge cu maşina şi până la Alcomsibul de vizavi. I-am ţinut teoria ecologismului, a comodităţii şi a bunului simţ, abia amintindu-mi cum a zis că-l cheamă. Imaginaţi-vă deci ce-şi aud: bărbatu-meu, soră-mea, prietenul soră-mii, prietenii mei, prietenii prietenilor mei, vecinii, căţeii vecinilor şi pisica de pe acoperişul de vizavi.

* Nu pot să mă hotărăsc. Pentru mine, procesul decizional este chinuitor, de durată, cere nopţi nedormite, analize, liste cu plus şi minus (de la avantaje şi dezavantaje), discuţii interminabile cu soră-mea şi cu corinoasa, multe cafele, spălat des pe cap (îmi stric frezele de la cât îmi smotocesc părul), strâns din dinţi, ca în ultimul moment, ăla din care nu mai am scăpare, să iau o hotărâre pe baza inspiraţiei de moment, fără nicio legătură cu frământările anterioare. Norocul chior face ca, de obicei, să nu am nimic de regretat.

* Sunt capricioasă. Am dese schimbări de dispoziţie. Habar n-am dacă-i o chestie femeiască sau nu, dar "up and down" nu are la mine sensul propriu. Este o expresie fluctuantă, depinde de diferiţi factori, majoritatea necunoscuţi şi nedepistabili. Oricât v-aţi chinui să înţelegeţi, am stări exagerat de exuberante, exagerat de melancolice şi exagerat de iritante, una după alta, aproape fără nicio punte de legătură.

* O sun prea rar pe mama. Deşi ştie că o iubesc, uneori îmi reproşează asta :))

Etc. Că începe să nu-mi mai placă de mine :D

Aceasta a fost o provocare a Nusuntperfect.ro. Vă invit să-i daţi curs, că e bun câte un execiţiu de nosce te ipsum, din când în când.

Moral sau imoral? Despăgubiri pentru fumătorii morţi.

Ditai compania producătoare de ţigări, Philip Morris, a fost condamnată la plata unor despăgubiri de 8 milioane de dolari în favoarea văduvei unui american care a murit din cauza fumatului, de cancer pulmonar. Moral sau imoral?

Cel mai simplu este să spui you go girl! Mare victorie a societăţii civile împotriva gigantului industrial! Micul consumator câştigă împotriva marelui industriaş! Lumea înregistrează un nou eveniment istoric. Şi totuşi...

Medicii, broşurile de conştientizare, internetul, familia - toate puteau fi surse de informare pentru dependentul de nicotină. Ok, avea o problemă de dependenţă, dar există tratament, mult mai eficient decât cel pentru dependenţii de droguri. Doamna care a făcut o grămadă de bani pe spatele nefericitei întâmplări nu i-a spus soţului ei, în fiecare dimineaţă când îşi aprindea ţigara, că poate să moară din asta? Că poate să-i omoare şi pe cei din jur?

Din partea mea, să crape toate companiile producătoare de ţigări. De la cea mai mică la cea mai mare. Cel mai uşor ar putea crăpa dacă nu mai fumează nimeni. Dar nuuuuu, să recunoaştem, e trendy să stai în bar cu ţigara în colţul gurii şi să devii apoi un pionier în lupta împotriva marilor companii. Păi înseşi propria conştiinţă şi voinţa proprie sunt anulate de această decizie a justiţiei, după părerea mea, aberantă.

În 2006, Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese o acţiune similară. Cine avea nevoie de acest succes, acum?

Acum e momentul! Alcoolici din toate zările, uniţă-vă! Faceţi bani de pe urma distileriilor care vă vâră otrava pe gât! Mame din toată lumea, uniţi-vă! Obezitatea copiilor voştri costă bani frumoşi în procese împotriva fast-food-urilor! Femei din toate supermarketurile, uniţi-vă! Dependenţa de shopping duce la faliment, deci daţi în judecată toţi PR-iştii ăia tâmpiţi care vă îndeamnă să vă cheltuiţi şi ultimul bănuţ în magazine. Să începem revoluţia!

Alo, domnii de la ştiri!

Oltchim tocmai a învins Gyor-ul într-un meci din grupele Ligii Campionilor la handbal feminin şi este liderul grupei sale. CSU Sibiu tocmai a luat bătaie acasă de la BCMUS Piteşti, în Sala Transilvania, în Divizia A de baschet masculin.

Dar ce, cu cine şi cu cât e mai puţin important. Cine are ochi să vadă, vede altceva: în ambele cazuri, sălile de sport au fost pline-ochi. Peste 3.000 de oameni la Vâlcea, peste 2.000 de oameni la Sibiu.

Şi nu sunt cazuri izolate. Mergeţi la Cluj, la meciurile lui "U", la Târgu Mureş, la Reşiţa la handbal, la Constanţa, la Galaţi la volei... Domnii de la ştiri, mai ridicaţi-vă nasurile şi naşii din gunoiul fotbalului reprezentat de triste figuri agramate şi haideţi în sălile din România, unde se joacă adevăratul sport. Unde oamenii ştiu să dea "Bună ziua", ştiu să aplaude spectacolul şi nu-şi scuipă sportivii în cap doar pentru că au ratat la o fază. Haideţi printre noi, în tribune, să vedeţi câţi venim cu copiii la meciuri şi nu ne e teamă că vor înăţa aici cuvintele alea din patru litere care încep cu m... şi p... . Puneţi-le întrebări acestor antrenori, care ştiu să vă explice o schemă tactică şi nu dau - nici n-ar avea de unde - valize cu bani pentru adversari.

Domnii de la ştiri, mai daţi la televiziuni, ca să vadă fripturiştii de parlamentari, şi miile de oameni care aplaudă în picioare meciurile de handbal, de volei, de baschet. Mai sugeraţi-i redusului stat român să investească în aceste centre de copii şi juniori. În săli mai mari, că nu mai încăpem în ele.

S-a auzit, domnii de la ştiri?

Propun modificare dată Crăciun

Ninge la sfârşit de februarie ca-n Crăciunurile din copilăria mea. Pe considerentul încălzirii globale, care se poate demonstra ştiinţific, deci am probă la dosar, propun Bisericii creştine să mute data Crăciunului în funcţie de prognoza meteo. Şi dacă nici aşa nu ninge de Crăciun, măcar să avem pe cine trage la răspundere. Împuşcăm meteorologii.

Un pahar cu aer, vă rog

Nu fumez. Nu suport, nu-mi place, fumul mă sufocă. Îmi sugrumă gândurile. Când mă aflu într-un bar neaerisit, nu mai pot decât să înghit amar şi să dau din cap. Cuvintele îmi dispar din vocabular. Şi nu vreau, na, nu vreau să vorbesc. E suficient că-mi intră fumul pe nas şi-n ochi, nu vreau să-l mai las şi sub limbă.

Am zis că fac un lucru deştept parlamentarii cu noua lege anti-fumat. Lege deşteaptă în România?! Ei, aş! Oricât de abili ar fi ei, noi suntem mai şmecheri de atât. Aşa că, în loc să îngrădească fumatul în spaţiile publice, noua lege l-a eliberat.

În Sibiu, majoritatea barurilor şi cafenelelor din centru sunt mai mici de 100 de metri pătraţi. Ca atare, se încadrează în categoria legislativă "la alegere". Patronii lor au putut alege ca localul să rămână doar pentru fumători sau doar pentru nefumători, fără ca legea să le impună şi spaţii distincte pentru celelalte categorii... medicale, că sociale nu-s. Evident, toţi, dar toţi toţi toţi au ales să-şi dedice cafenelele fumătorilor.

Majoritatea prietenilor mei, pe care-i iubesc, dar nu le suport "fumurile", sunt încântaţi. Şi aşa n-aveam câştig de cauză înainte, când pledam să ne bem cafeaua în spaţiile pentru nefumători... Acum, războiul e ca şi pierdut. Am de ales: ori ciuciu prieteni, ori ciuciu sistem respirator. Dar fără sistem respirator am auzit că se poate trăi...

Râdem, glumim, dar noua lege e o porcărie. Nu protejează pe nimeni. Ba dimpotrivă, îi obligă şi pe nefumători să respire nicotină. Cu un termen total impropriu, să fumeze "pasiv". Ba cât se poate de activ şi cu efecte cât se poate de nocive.

Disciminez fumătorii? O, da. Declarativ. Pentru că, faptic, îmi discriminează ei mie plămânii, zi de zi.

Foto: Abdul Halim Ab Rahman

De ce îl plângem pe Cozma?

3.000 de sibieni s-au strâns să-l plângă pe Marian Cozma, aseară, la Sala Transilvania. Plângem un sportiv, ne revoltă nedreptatea, suntem solidari cu drama unei familii, am vrut să fim mai breji decât ungurii, ne manipulează televiziunile sau ne plac telenovelele?

Poate fiecare dintre cei 3.000 de sibieni care au fost aseară la Sala Transilvania a avut motivaţia lui. Nu-l condamn pe niciunul. Până la urmă, imaginea generală e de solidaritate, iar familia handbalistului avea nevoie de asta.

De ce nu ne solidarizăm cu fiecare tânăr ucis brutal? Pentru că nu suntem toţi egali. Este exact de cinic precum sună.

Marian Cozma a fost un handbalist din echipa naţională a României. Orice sportiv care joacă sub culorile naţionale merită mai mult respect decât noi, restul. Am pierdut cultura sportului şi riscăm să ne pierdem cu totul ca naţie. Valorile sportive originare, competiţia dreaptă, apărarea identităţii unei ţări/comunităţi, lupta fără sânge, modul sănătos de trai, spiritul de echipă, ataşamentul, toate sunt mocirlite de figuri infecte becaliene. Abia când moare un handbalist, ne amintim că există handbal. Câţi ştim că România tocmai s-a întors de la un Campionat Mondial şi că a ocupat locul 15? Câţi ştiam asta înainte de moartea lui Cozma?

Am pus o lumânare în faţa Sălii Transilvania, în memoria unui sportiv al României. N-am stat la circul cortegiului funerar.

Ce ne facem cu ţiganii?

Somnul raţiunii naşte monştri. Iar monştrii de etnie rromă care ne îngrozesc în ultimul timp sunt rodul somnului adânc al raţiunii noastre.

Mă îngrozesc comentariile de pe site-uri din aceste zile, după ce handbalistul Marian Cozma a fost ucis de un grup de rromi, în Ungaria. Sunt mulţi, foarte mulţi cei care cer răzbunare. "Să curăţăm răul, să stârpim ţiganii", spun alţii. Tatăl handbalistului înteţeşte ura asta cu declaraţii de genul "Să ne aliem împotriva răului". Cât de uşor şi de repede l-am înviat pe Hitler! Şi e un hitler mic în fiecare dintre noi.

Fotografia de mai sus (copyright Ana) este făcută în vară, la Spitalul Judeţean din Sibiu. Atunci, o ceată de rromi a tăbărât în curtea Urgenţelor, după ce doi tineri din clanuri diferite s-au luat la cuţite în Porumbacu. Ce caută scena asta în anul de graţie 2008, într-o ţară care face parte din cea mai prosperă Uniune de pe planetă? Ce caută scena cu Mailat, în acelaşi context? Cu Cozma, în ţara vecină? Cu zecile de hoţi, violatori şi asasini din toată Europa de care auzim la ştiri şi de care sunt pline şi închisorile noastre?

Cred că încercarea noastră firavă, superficială de incluziune socială a eşuat lamentabil. Am evitat să le spunem "infractori rromi" şi le-am spus "infractori români". Nu le-am făcut lor niciun serviciu, dar nouă ne-am făcut o nedreptate. Parţială. Pentru că faptele lor atârnă greu şi pe umerii noştri.

Statul român s-a apălat pe mâini de tot ce a însemnat integrarea rromilor. Bag sama că şi statul maghiar. Le-a dat câte un loc-două în şcoli şi în instituţii şi la revedere.

Noi, cetăţenii de rând, ne facem că nu-i vedem pe stradă. Ne bucurăm când se iscă scandaluri între ei şi sperăm că se vor extermina între ei, în lupte inter-clanuri. Ne învăţăm copiii să nu se joace la şcoală cu ţiganul din ultima bancă. Îi facem de râs în toate sketch-urile ieftine de televiziune, pentru că sunt o sursă nesecată de miştocăreli. N-au nicio şansă să se angajeze la privat şi dacă doamne fereşte se întâmplă asta, sunt primii care zboară atunci când din firmă dispare ceva. După ce zeci de ani i-am tratat cu aroganţa rasei superioare şi le-am spus "tu" chiar dacă ni s-au adresat cu "dumneavoastră", am găsit soluţia perfectă: să-i exterminăm!

Nu, nu mă înţelegeţi greşit. Nenorociţii care l-au ucis pe Cozma trebuie închişi pe viaţă. Nu se vor vindeca de boala asasinului. Dar noi ce facem mai departe?

Cele mai corupte sisteme din România

Trăim în România, deci dăm şpagă.

Ei bine, mi-am propus să exist în afara acestei axiome. Adică să n-o aplic. Până când am avut pe cineva drag în spital, în stare gravă. Aici a intrat în comă şi principiul. Dar şi-a revenit ulterior, odată cu victoria logicii: am dat şpagă degeaba.

Aşa că încerc un top subiectiv al celor mai corupte sisteme din România.

Locul 3. Administraţia publică. Cum naiba se face că, atunci când ai nevoie de un act din partea statului, niciodată nu se poate? Tot timpul există anumite circumstanţe care te descalifică şi te privează de dreptul de cetăţean primitor de acte. Ca prin minune, intervine un funcţionar milostiv care te izolează într-un ungher ascuns al instituţiei doar ca să-şi ofere voluntar, pentru o sumă modică, serviciile şi să te scape de acest surghiun.

Tot în această categorie intră şi inspectorii de la stat. Inspectorii sunt o specie aparte. Au "nasul" lor, îşi miros muşteriul de la o poştă, sunt organizaţi în caste, care stabilesc tarifele şi se menţin, chiar şi pe perioadă de criză, în limitele unui profit rezonabil. "Rezonabil" este evident scos din context. Spre exemplu, ştiu sigur că poţi scăpa de inspectorii de la Finanţe din Sibiu (care vin mereu în pereche) contra a 2.000 de lei. Dacă refuzi şi tu să "trăieşti în România, deci să dai şpagă", îţi vei pierde cel puţin o zi întreagă ca să stai la o masă dezordonată, plină de acte (actele tale), pe care inspectorii le fac vraişte, până găsesc ei o chichiţă legislativă cu care te pot arde. De preferat o amendă mai mare de 2.000 de lei, ca să-ţi doreşti să revii asupra propunerii iniţiale.

Locul 2. Învăţământul. Ştiţi "protocoalele" pentru profesorii de liceu care din filantropie vin să te supravegheze la Bac şi nu pentru că iau bani pe asta. Pentru că trebuie şi ei răsplătiţi cumva, există reguli clare şi tarifare - unii iau din banii strânşi de-ale gurii, pe care profesorii le iau după examen cu ei acasă (unii dintre ei), alţii pur şi simplu adună banii, iau o apă plată şi restul îi lasă ca din uitare pe catedră. Şi cine să se mai preocupe de un fleac precum copiatul?

Ei, dar ăsta este un mizilic pe lângă adevărata şpagă din învăţământ, cea universitară. Un examen trecut, 200 de euro, o licenţă luată, 500 de euro, o licenţă luată deşi n-ai fost la cursuri, 1.000-1.500 de euro, bucuria unui absolvent - nepreţuită.

Locul 1. Sănătatea. N-ai cum s-o baţi în topul ăsta, domnule. Păi dacă medicul cardiolog te cheamă în cabinet şi îţi cere plicul imediat după ce ţi-a scos persoana aia dragă din moarte clinică, în urma unui infarct, ce vrei mai mult de atât? El îi zice "recunoştinţă", tu îi zici "cinism". Ce mai contează, atâta timp cât vilele de vacanţă sunt ale lui, iar tu ai rămas cu garsoniera ta, strângând din pungă pentru următoarea vizită inopinată la salvatorul de vieţi, medicul român?

În încheierea topului, vreau să menţionez că acesta se referă la sisteme, nu la indivizi. Cunosc lucrători din fiecare sistem în parte care îşi fac meseria cu abnegaţie, respingând principial orice manifestare a şpăgii, fie ea venită sub forma unori roni sau împachetată în staniol de ciocolată. Exact cum am spus şi în postul anterior, în ei stau speranţele mele. Ei pot revoluţiona sistemul.

Salvarea vine din interior

Sistemul sanitar din România e atacat în ultimele zile de nişte kamikaze. De nişte medici iresponsabili şi pe deasupra proşti, care nu s-au "îngrijit" ca faptele lor de vitejie să nu ajungă în presă. Bătrâne moarte după ce au fost purtate cu orele între secţii de spital, gravide ucise de pastile banale de dilatare, copii morţi după complicaţii survenite în urma operaţiilor... parcă suntem în bancul ăla cu "Doctore, cum a decurs autopsia? Bine, pacientul încă mai mişca".

Ca în orice meserie, eroarea umană este inerentă şi în medicină. Mai tare doare însă indiferenţa medicilor, atitutinea detaşată cu care vin să îţi explice că oricum pacientul lor ar fi murit. Este inevitabil ca un medic să devină şi o oglindă stearpă, în care nu se mai reflectă nimic? Pentru sănătatea lor psihică şi finalmente chiar şi fizică, medicii trebuie să se detaşeze de cazurile lor. E până la urmă o chestiune de supravieţuire. Nu poţi ieşi întreg la cap dintr-o viaţă în care 70% din timp îţi este ocupat de durere, de iminenţa morţii.

Şi totuşi, de ce unii reuşesc?

Am un medic ortoped extraordinar. Dr. Mihai Roman. Îmi explică ce nu-i în regulă cu genunchiul meu, ce trebuie să fac, unde am greşit, are glume relaxante în meniu tocmai când suceşte mai rău de ligamente, mă încurajează, îmi vine să mă vindec numai de dragul lui. Pentru că îmi doresc ca vindecarea să fie rapidă, în aşa fel încât reuşita lui medicală să fie şi mai şi. Poate e încă tânăr şi sistemul nu l-a "cablat" încă. Şi totuşi, cred că nu. Cred că unii oameni se nasc să aline suferinţa şi aceia trebuie să devină medici.

În schimb, misiz Buni a venit acum 2 zile de la Urgenţe, de la Cardiologie, cu inima cât un purice. Deşi tocmai de aia se dusese acolo, că avea probleme cu inima. A dat peste un nenorocit de medic, dr. Raul Vulcu (m-am uitat pe parafă), care a întâmpinat-o brutal cu: "Cine dracu vă trimite pe toţi la Urgenţe? Toţi bătrânii şi toţi graşii!". Misiz Buni a ajuns înapoi acasă şocată: "Da' io nu-s grasă...". Nu, femeia chiar nu e grasă. E drept că-i bătrână, dar de când e asta o vină?!

Fac această paralelă pentru că cei doi medici fac parte din aceeaşi generaţie. Sunt tineri, în jur de 35-40 de ani. Primul suferă din cauza celui de-al doilea un blam social pe care nu-l merită. Pentru că i se comite o nedreptate, se va întoarce împotriva celor de la care crede că pleacă veninul - împotriva presei, probabil în final şi împotriva pacienţilor. Nu împotriva celor care sunt adevărata problemă - medicii slab pregătiţi, cu un caracter execrabil, care consideră că merită respectul pentru că au făcut o facultate complicată şi 7 ani de rezidenţiat, frustraţi că toată şcoala şi toate diplomele nu îi ajută să câştige decent, într-o ţară săracă şi cu contul, şi cu duhul.

Dacă medicii adevăraţi, cei care au intrat în spitale ca să salveze vieţi nu vor începe ei înşişi o revoluţie împotriva cioturilor, nimeni nu va putea curăţa sistemul. Solidaritatea de breaslă e bună numai atunci când oamenii dau valoare breslei.