miercuri, 8 iulie 2009

Test

Test, test, test

joi, 2 aprilie 2009

Da' cu becurile cum rămâne?

Gigi Becali în cătuşe! Nu mă interesează! Mi-i şi ruşine că am pus numele lui pe blog.

Pe mine mă interesează altă ştire de azi, dar fac parte dintr-o minoritate infinitezimală. Informaţia, pe care eu am găsit-o în Adevărul, are doar 193 de citiri şi ne spune că, din septembrie 2009, s-ar putea să nu mai găsim becuri clasice în magazinele din România. Producţia lor va fi interzisă, iar normativele UE spun că becurile cu filament trebuie eradicate până în 2012.

În Anglia, ştirea a iscat o controversă aprinsă. Ziare importante, ca Daily Mail, i-au dedicat pagini întregi pe print şi pe forumuri. Au fost dezbateri pro şi contra, legate de lumina rece a becurilor ecologice, de greutatea cu care se încălzesc (pe larg, aici). Pe lângă noi, ştirea trece ca boarea de vânt - n-o vezi şi parcă nu e. Pentru că noi stăm paralizaţi ca să aflăm care-i dom'le treaba cu Becali ăsta.

miercuri, 1 aprilie 2009

Spot anti-fumat interzis

Din nou, vest-europenii se trezesc dimineaţa mai catolici decât Papa. Englezii au interzis un spot anti-fumat - sau, mă rog, l-au mutat seara târziu. Ăsta-i spotul:



Să ne venim puţin în fire, că prea ne-am speriat, nu?

Cu siguranţă tot managementul CNA-ului englezesc fumează.

marți, 31 martie 2009

Cine câştigă războiul sexelor?

Nu cred în războiul sexelor. Pentru că nu cred că femeile şi-au construit vreodată o armată suficient de puternică.

Yuca's a ridicat vechea problemă - Sunt bărbaţii mai inteligenţi decât femeile? Care ar fi, altfel, explicaţia pentru multitudinea de vârfuri în artă, politică etc., majoritatea de genul masculin?

Nici în superioritatea inteligenţei bărbaţilor nu cred.

Lumea, aşa cum o cunoaştem azi, e construită de bărbaţi, după chipul şi asemănarea lor. Ca să aibă succes în lumea bărbaţilor, femeia s-a “masculinizat” - a trebuit să poarte pantaloni înainte să aibă drept de vot. Chiar şi azi, bărbaţi inteligenţi, cu un statut social mult peste medie, au pretenţia ca femeia “lor” să îi aştepte acasă cu masa pusă şi mâncarea aburindă. Criteriile lor, lumea lor.

Dacă toţi locuitorii planetei ar fi judecaţi după inteligenţa emoţională şi nu după aia raţională, noi am fi mai deştepte. Dar cum e invers, noi apărem într-o lumină patetică.

E la fel de complicat pentru o femeie să devină apreciată într-o lume a bărbaţilor cum e pentru un musulman să ajungă sus în ierahia occidentală, să spunem. Va trebui să renunţe la toate obişnuinţele sale, să devină “unul de-al lor”, pentru că va fi judecat după criteriile occidentale.

Aşa şi cu femeile - sunt judecate după criteriile bărbaţilor. Culmea este că ei sunt minoritari. Mă aştept la o revoluţie :D

Foto: Los Angeles Times.

luni, 30 martie 2009

E criză. De la ce ne abţinem?

Treaba asta cu criza devine mai mult sau mai puţin o normativă de viaţă, existenţă şi conduită. E criză, deci nu mai mânca la restaurant. E criză, deci du-te la baie cu lumina stinsă. E criză, deci acceptă orice compromis, orice umilinţă la locul tău de muncă, eventual lucrează doar pe bonuri de masă şi angajează-te (în scris) să nu-ţi mai iei concediu câte zile oi avea, că altfel îţi pierzi jobul şi altul nici nu mai pupi. Desigur, pentru că criză.

Să luăm două speţe:

1. Mazăre organizează şi anul acesta, la Mamaia, Formula Ţ cu ambarcaţiuni de super-lux. Invitaţi, toţi prinţii deşertului care au găsit în fundul curţii (încă un) robinet cu petrol. Bugetul de stat alocă pentru treaba asta peste 2 milioane de lei. Să renunţe la show că e criză au ba?

2. Un nene, ungur la origine, dar ajuns bine de tot la Microsoft, a dat 35 de milioane de dolari, pe toată criza mondială, ca să călătorească pentru a doua oară în spaţiu. Cicălit de nevastă că iar a ajuns prea târziu acasă, a promis că nu mai face. Să renunţe la show că e criză au ba?

Ei bine, am răspunsuri diferite la cele două speţe.

În primul rând, Mazăre e un mafiot fără scrupule, fără căpătâi şi fără simţ al penibilului şi-l chişcă pe el în coadă că şomerii din Constanţa nu au niciun program de protecţie socială în aceste vremuri tulburi. Să decontăm milioane de lei pentru 5-6 mufloni cu bărci după care cocalarilor cu siguranţă că le curg balele i se pare "turism". Prietenul său, Ministrul Mediului, Nemirschi, îl aprobă supus. Dezmăţ pe banii statului.

Speţa 2 e mult mai simplă. Sunt banii omului, face ce vrea cu ei. E nevoie de un caracter extrem de altruist (şi Freud zice că asta nu-i sănătos) ca, în această perioadă de criză, un miliardar în dolari să scoată bani din cont ca să le dea săracilor. Dar e o perioadă excelentă să vizitezi stelele!

sâmbătă, 28 martie 2009

Hai România, pe întuneric!

De la 20.30 până la 21.30, diseară, e Ora Pământului. Ştiu că mai e şi meciul România-Serbia, dar un pic de respect pentru planetă nu strică.

Aşadar, ca să împăcăm şi capra şi varza, am putea să ne adunăm ciorchine, cât mai mulţi, în faţa unui singur televizor, iar toate celelalte lumini să fie stinse. Seminţele se pot ronţăi şi în întuneric.

Vă reamintesc că Primăria Sibiu, prin largul concurs al domnului primar Johannis, NU participă la Ora Pământului, deci nu va stinge nimic. Cică nu avem "condiţiile tehnice" necesare. Ca să remediem această nedreptate, mai bine am stinge noi. A nu se interpreta acest mesaj drept unul de îndemn la vandalizare. Nu aruncaţi cu pietre în felinarele Primăriei, că n-am făcut nicio economie, din moment ce ele vor trebui înlocuite :)

Carevasăzică, diseară Hai România, dar pe întuneric!

joi, 26 martie 2009

Puştanii şi beutura, fumurile ş-alte viţii

Se spune că liceenii români fumează, beau şi se droghează mai puţin decât suraţii lor europeni. Pe mine mă dor şalele de la cât mă îndoiesc de informaţia asta.

Elevii din România, cu vârste sub 16 ani, beau, fumează şi iau substanţe halucinogene destul de mult pentru vârsta lor, dar mai puţin decât colegii de pe continent şi în scădere faţă de alţi ani, potrivit unui raport internaţional.
(...)

În România acţiunea a fost coordonată de Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar, Agenţia Naţională Antidrog care a desfăşurat etapa de colectare a datelor în teren şi a realizat jumătate din baza de date electronică. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a asigurat statistici pentru constituirea bazei de eşantionaj, a contactat şcolile incluse în pretestare, primul şi al doilea pas de eşantionare.

Aaaaaaa, păi spuneţi aşa. Studiul iaşte internaţional, însă datele sunt colectate de autorităţile române. Şi, potrivit unei vorbe din bătrâni, prost nu-i ăla care minte, ci ăla care-l crede (puteţi parafraza şi adapta în funcţie de context, tot potrivit unei practici româneşti).

Când statul român o să colecteze, centralizeze şi prezinte concluziile reale ale unui raport defavorabil, pe cerul patriei vor zbura porci. Pentru că astăzi n-am văzut niciunul, am un argument extrem de solid să nu iau în considerare datele prezentate.

În cel mai bun caz, liceenii români beau şi fumează mai puţin decât europenii pentru că ăia care-s beţi muci încă de dimineaţă nu mai ajung la şcoală. Şi nu sunt deloc în cantitate neglijabilă.

--------------

Îmi fac un propriu off topic: Titlul ştirii este "Elevii români beau, fumează sau se droghează mai puţin decât elevii europeni". Futu-i mama ei de conjuncţie disjunctivă. Voi ăştia care scrieţi pe la gazete, ce-aţi băut în timpul orelor de gramatică din liceu? Să recapitulăm din clasa a V-a: sau este sinonim cu ori şi disjunge părţile de proproziţie între ele, carevasăzică le desparte, le diferenţiază, le pune pe căprării, spre deosebire de conjuncţia copulativă ŞI, care adună părţile la un loc, carevasăzică le bagă în aceeaşi oală. Entiendes, amigos?

miercuri, 25 martie 2009

Femeie, calmez-toi!

Monitorizez de ceva timp toleranţa şoferiţelor la trecerile de pietoni. Cu strângere de inimă vă anunţ rezultatele finale: tinde către zero.

Mi-a fost nu ştiu cum să-mi fac gaşca de minune şi să dau publicităţii aceste rezultate, dar testul meu a avut punctul culminant astăzi, în jurul amiezii. Încercam să traversez strada Mitropoliei, chiar la Muzeul de Istorie. Cât să aibă trecerea aia de pietoni, fără locul de parcare înglobat? Trei metri? Cam aşa. Pun pasul. Vine o maşină. La volan, o şoferiţă. Nici gând să încetinească. Încă una. Aşijderea. Încă una. Trasă la indigo. La a patra deja fierbeam de draci - cum pustiul mamii lor s-au nimerit patru şoferiţe la rând, una mai de-sensibilizată decât ailaltă?! După principiul că unde-s patru, urmează şi a cincea, îmi iau inima-n dinţi şi dau să traversez. Fie ce-o fi. Maşina încetineşte uşor, frânează pe nesimţitelea, eu trec pâş-pâş, nu mă claxonează nimeni şi ajung teafără pe trotuarul opus. Arunc o privire: la volan, un bărbat. Ptiu, drace!

Nu e prima oară când observ nesimţirea şoferiţelor la volan. Tot astăzi, dincolo de podul Cibin, la intersecţia cu strada Lungă, una se pusese de-a latul străzii, în virtutea semnului de drum cu prioritate. Păi bine, fato, şi bunul simţ? Ăsta n-are prioritate?

S-or imbeciliza femeile?

Eu am altă teorie: femeile nu au atenţie distributivă. Că n-au. Nu-i în dotările-standard. Ca atare, cum drumul în sine necesită foarte multă atenţie, trecerea de pietoni vine ca un apendice care poate fi şi trebuie ignorat, pentru că deturnează simţurile de la obiectivul principal: şoseaua. Tot aşa şi cu drumul cu prioritate. Păi dacă e cu prioritate, mă bag. N-am timp să analizez situaţia, că dacă vine altul şi n-are loc de mine, că poate încurc circulaţia, că poate n-am loc în coloană şi-mi las hurdughia de-a latul. Nu, domle. Scrie acolo alb cu galben, că-i cu prioritate? Ce vrei mai mult?

Aveţi răbdare cu ele, finuţele şi delicatele. Îşi vor dezvolta restul reflexelor în timp.

marți, 24 martie 2009

Mâncare de criză pentru mai-marii lumii

Liderii puterilor mondiale (G20), care se vor reuni în Marea Britanie, vor avea un meniu de criză, pregătit de cel mai celebru bucătar al momentului, Jamie Oliver.

Premierul Gordon Brown l-a invitat pe starul emisiunilor culinare din Marea Britanie, Jamie Oliver, să conceapă meniul liderilor politici care vor participa la Summitul G20 de la Londra, astfel încât acesta să reflecte actuala criză economică.


Iniţiativa vine după mai multe gafe comise de liderii mondiali, care s-au înfruptat precum romanii cei bulimici, în timpul ultimelor summituri.

E clar că liderii mondiali au bani de mai mult de-un sandviş, au un job bunicel, probabil nu vor fi concediaţi prea curând, îşi votează singuri salariile şi deci prezintă un risc minim de a deveni victimele crizei. Să mănânce deci ce le pofteşte glanda sau să se înscrie în trendul alimentar minimalist din această perioadă?

O masă bogată ar însemna o sfidare fără margini din partea lor. Deşi noi ştim că, ajunşi acasă, vor da iama în caviar, măcar la summit, unde-i atâta presă, să arate respectul faţă de amărâţii lumii. Mie mi-e ruşine să înfulec dintr-un sandviş atunci când trec pe lângă un cerşetor. În proporţii mondiale, globalizatoare, ar trebui să simtă şi ei acelaşi lucru.

În plus, alegerea lui Jamie Oliver e foarte inspirată. Oliver e britanicul ăla cu accent ciudat care a militat ani la rând pentru interzicerea mâncărurilor procesate în şcolile din Anglia. Celebrul lui restaurant, Fifteen, poartă numele ăsta pentru că Jamie a selecţionat 15 persoane defavorizate, inclusiv foşti puşcăriaşi şi le-a arătat cum se lucrează în domeniul horeca. Oliver este unul dintre cei mai acerbi contestatari ai mâncărurilor procesate din supermarketuri (deşi a făcut o avere din reclamele pentru un lanţ de supermarketuri). O scenă grotescă, dar relevantă - Oliver a adus un miel viu şi conştient în emisiunea lui, l-a omorât şi l-a tranşat live, tot în scop militant pentru mâncarea naturală.

Partea bună este că se va vorbi despre mâncare ieftină, naturală, despre fermieri şi roşii proaspete.

---------------------

Blogul lui Jami Oliver, aici.

E săptămâna puiului la Jamie Oliver. Cât de sănătos e să mănânci pui, reţete şi discuţii, aici.

luni, 23 martie 2009

Cum logica bate tot

Până şi în gimnastică, logica triumfă. De ce nu mai are lotul masculin rezultate în ultima perioadă?

Răzvan Şelariu: Este vorba despre fostul secund Aurelian Georgescu. Nu mi se pare normal ca un antrenor să intre în sală sub influenţa băuturilor alcoolice şi să-ţi ceară ţie, ca sportiv, să-l asculţi. Aproape în permanenţă duhnea de la o poştă a băutură. Când vedeam că apare aşa, nu mai aveam nici un chef de antrenamente. Îţi strica toată buna dispoziţie.


Nici mie nu mi se pare normal. Nu mi se pare normal mai ales că un astfel de om a fost tolerat ani de-a rândul în fruntea unui lot naţional, adicătelea pe o poziţie de care depindea - şi încă mai depinde - imaginea României într-un anume domeniu. Nu ştia nimeni? Ştia, dar fuseseră colegi de facultate? Avea o nevastă şi cinci copii acasă şi nu puteau să-l dea afară?

Până când ţara asta n-o să înţeleagă, de la mic la mare, că începând de la gospodărie şi până la afaceri de stat, totul se guvernează pe competenţe, nu sărim pârleazul.

duminică, 22 martie 2009

Fascinaţia morbidului

Poporul ăsta a dezvoltat o atare fascinaţie a morţii, mioritică, cosmică, încât societatea modernă o reflectă în câştiguri. Televiziunile se întrec în a avea cadre cât mai bune de la înmormântări, iar asta le aduce un rating frumuşel şi de aici câştigurile aferente.

Astăzi, toate televiziunile s-au bulucit la înmormântarea lui Ion Dolănescu. Nu cad în păcatul ipocriziei, nu-l numesc "marele artist al muzicii populare româneşti", pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată Dolănescu. Desigur, nu reprezint un criteriu, alţii pot să-l plângă cu foc, dar deja dezvoltăm tehnici ale spectacolului morţii. Orice boală, orice înmormântare devine subiect de presă şi de dans în public, cu coroane, omagii şi discursuri funebre. Că devine subiect de presă e una, dar că toată lumea benoclează ochii la scenele groteşti e deja simptomatic.

Cred că moartea îşi freacă palmele de bucurie, în ţara ei veştedă, când vede ce uşor se câştigă meciurile cu viaţa, în România.

Sorsa foto: Cotidianul.ro

Tu l-ai abandona?

Zeci de mii de părinţi români şi-au lăsat copiii în ţară, în grija bunicilor şi au plecat să muncească în străinătate. Unii dintre ei n-aveau ce să le dea de mâncare, alţii aveau, dar îşi doreau un frigider nou. Acum, zeci de mii de copii din şcolile româneşti au grave probleme de comportament şi de adaptare. Fie că au impresia că li se cuvine totul, graţie portmoneelor umplute de părinţii lor înstrăinaţi, fie că se simt abandonaţi şi se refulează violent, multe dintre şcoli au ajuns ringuri de luptă. Iar în ring se aplică regulile din junglă.

Am auzit multe poveşti din şcolile sărace, unde copiii nu mai sunt copii, unde sufletele s-au abrutizat. Vina, dacă se poate vorbi de o vină şi nu de un destin, este a părinţilor lor. Şi dacă societatea nu i-a pregătit suficient? Dacă sistemul n-a ştiut să prevadă consecinţele, n-a ştiut să le arate calea? Ar fi plecat părinţii români în pribegie dacă înseşi condiţiile din ţară - şi nu mă refer doar la cele materiale - nu i-ar fi împins acolo? Ar fi plecat dacă ar fi putut obţine un tractor cu care să-şi are ogorul (sunt gârlă de fonduri europene pentru asta), ar fi plecat dacă în şcolile din satul lor ar fi existat apă curentă, ar fi plecat dacă funcţionarii din Primăriile lor nu i-ar fi tratat ca pe nişte nimicuri care se îmbracă de la second hand?

Şi acesta este sindromul - generaţia second hand a născut generaţia hard hand. Aia care dă cu pumnul.

sâmbătă, 21 martie 2009

Italienii şi imnul României

Niciodată nu m-am gândit la conflictul dintre italieni şi români din perspectivă istorică. Profund istorică. De la Râm încoace...

Azi am găsit un videoclip pe muzica BUG Mafia, cu un mesaj pentru italieni, părtinitor şi subiectiv. Dacă aveţi răbdare până la capăt, veţi găsi aici şi Sibiul, dar şi o strofă din imnul naţional al României:


Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

vineri, 20 martie 2009

Responsabilitatea Petrom

Am nominalizat Petromul pentru topul responsabilităţii sociale 2008. Petrom a obţinut în acest an locul al doilea în top, un clasament realizat pe baza opţiunilor bloggerilor (locul 1 - Vodafone). Cred că eu am făcut alegerea corectă şi, cu riscul de a-i face companiei un mic plus de imagine, îi mai pun o bulină albă pe panou.

Astăzi am avut surpriza să primesc un mail din partea echipei de CSR a Petrom - şi încă unul personalizat. Subiectul este "Mulţumiri din partea echipei CSR Petrom", iar mesajul, spicuit, este următorul:

Iti multumim pentru nominalizarea Petrom in top 3 al celor mai responsabile companii din Romania in 2008 in cadrul studiului realizat de responsabilitatesociala.ro in luna februarie.

Ne bucura, totodata faptul ca actiunile de plantare initiate de Realitatea TV in cadrul campaniei Romania prinde Radacini (prgramul Cod Verde) sunt apreciate, intrucat Petrom este sustinatorul principal al acestei campanii si anul acesta.

(...) In ceea ce priveste angajamentul nostru legat de protectia mediului inconjurator acesta este unul firesc, avand in vedere business-ul nostru. Continuam campania de educare si responsabilizare cu privire la consumul rational de resurse (Resurse pentru Viitor) intr-un format nou - stay tunned.

Responsabilizarea soferilor, de care aminteai tu, a fost anul trecut subiect de campanie de educare a Petrom-ului - o serie de spot-uri TV care promovau comportamentul responsabil in trafic (nu blochez intersectia etc.) si aminteau de pericolele generate de viteza excesiva. Poate iti aduci aminte mesajul "Pentru ca Romania va creste prin bun simt si responsabilitate".


Mailul este ceva mai lung, dar nu am vrut să vă plictisesc. Gestul contează, dar şi mesajul. Ambele m-au surprins plăcut şi mi-am amintit cine este liderul echipei de CSR de la Petrom - Mona Nicolici, o doamnă pe care o respect şi care de curând mi-a mai demonstrat o dată bunul său simţ, prin răspunsul pe care i l-a dat lui Dragoş Bucurenci aici.

Deşi consider în continuare că statul român a făcut o tâmpenie când s-a vândut pe sine din Petrom la OMV (pachetul majoritar de 51%, deşi OMV, cea mai puternică organizaţie petrolieră din Europa Centrală, nu mai deţine la niciuna dintre companiile sale peste 50%), trebuie să recunosc că atitudinea gigantului s-a schimbat major din 2004 încoace.



miercuri, 18 martie 2009

Domnişoară... ăăăăăă, mă scuzaţi că v-am jignit

Am mai povestit despre părerea mea referitoare la feminism/atitudini sexiste şi la exagerările la care se ajunge.

Un asemenea nivel a atins dictatura PC (political corectness) în UE, încât îşi bagă nasul şi în vocabular.
Folosirea cuvintelor "Doamnă" şi "Domnişoară" a fost interzisă de liderii Uniunii Europene, pentru că nu sunt considerate politically correct.
Birocraţii de la Bruxelles au decis că aceste cuvinte sunt sexiste şi au emis noi reguli în încercarea lor de a crea un limbaj "neutru de gen".
Noile reguli avertizează politicienii europeni să evite să se refere la starea civilă a unei femei.
Cuvintele Madame şi Mademoiselle, Frau şi Fraulein, Senora şi Senorita au fost şi ele interzise.


Sunt delicioşi funcţionarii ăştia europeni. Câţiva dintre zecile de mii care există, sătui de emis rapoarte despre alte rapoarte care la rândul lor centralizează nişte rapoarte, s-au pus cu pixul pe dicţionar şi au început să taie: statesmen (recomandat a se încloui cu political leaders), sportsmen (înlocuit cu athletes), man-made (înclocuit cu artificial) şi policemen (înlocuit cu police officers). Na, fetelor, ne simţim răzbunate?

luni, 16 martie 2009

Promovare egal umilizare

Promoterul român îşi gândeşte campaniile pentru publicul mereu dispus să primească ceva. Pe teoria că un român se va buluci oriunde se dă ceva gratis. Şi promoterul, român fiind şi el, deşi (se face că) munceşte pentru o multinaţională, are impresia că fuga după chilipiruri este o chestiune specific carpato-danubiano-pontică, hai cel mult balcanică. Când colo, în SUA mor oameni călcaţi în picioare când se dă startul reducerilor.

Dar să trecem peste partizanatul provincialist şi să vorbim concret, pe speţă. Promoţia Carrefour, cumperi de 200 de lei şi primeşti un cupon de 20 de lei. Matematiceşte vorbind, beneficiezi de o reducere de 10 la sută, deşi cuponul ţi se înmânează ulterior. Să zicem că rentează.

Azi am fost la Carrefour, în scopul predefinit de a-mi achiziţiona una bucată bicicletă de cameră, în sens terapeutic şi recuperator. Dacă tot am intrat în magazin, am luat una alta, fără să-mi stea capul la promoţia lor, fireşte. Dar la casă am plăcuta surpriză să aflu că beneficiez de cadou. Urmează - evident - condiţiile: "Mergeţi dumneavoastră la Serviciul Clienţi să vă ridicaţi bonul". Foarte bine, merg. În primul rând că e criză şi în al doilea rând pentru că am învăţat de la confraţii noştri mai vestici că atunci când beneficiezi de un drept, trebuie să te şi prevalezi de el.

Încheiată fiind lupta cu propria-mi conştiinţă şi cu mutrele lui Alin, mă îndrept către Biroul Clienţi. La birou, coadă. Fie, stăm şi la coadă. Nu pentru 20 de lei, pentru drept. În faţa mea, lumea scoate buletinul, pesemne ştiu ei despre ce-i vorba. Îl scot şi eu, deşi absurdul situaţiei începe să mă debusoleze. Adicătelea, la ce-ţi trebuie identitate, dacă eu nu primesc cuponul ăla pe gratis, ci în contul unui bon de 200 de lei?! Ce contează cum mă cheamă, câţi ani am şi când mi-am făcut buletinul?

Ajung faţă în faţă cu onor foncţionarul. Ciufut, ca toţi asemenea lui. Ţipă după clienta care tocmai plecase: "Pixuuuuuuulll!!!". Domnişoara nu-l avea, pentru că foncţionarul uitase că-l pusese sub tejghea. Îl găseşte, dar nu-şi cere scuze şi nici nu schiţează vreun gest de regret. Eu zâmbesc larg, dau Bună seara, înmânez bonul şi buletinul - că aşa am învăţat eu de la mămica mea. El, în continuare ciufut. Îmi face copie xerox după buletin, pe care mă pune să dau cu subsemnatul că am luat cuponul de 20 de lei. Perplex ar fi un cuvânt bun pentru starea mea din secunda dată.

Foncţionarul se mai uită o dată peste buletin şi zice aşa, de după ecusonul lui de persoană temporar importantă în viaţa mea: "Dvs. aţi mai fost azi o dată, nu?". Blocată total, mă apăr ca un suspect acuzat de o crimă pe care nu a comis-o: "Nu, n-am mai fost" (Şi dacă eram, ce? Şi dacă mai cumpărasem de alţi 200 de lei, ce? Nu era minunat pentru Carrefour să fi avut mii de clienţi ca mine, cea bănuită?). Foncţionarul de colo: "Nici buletinul dvs. n-a mai fost pe-aici?". Pe mine, aici m-a părăsit logica, dar am mai găsit puterea să-i spun că "Nici atât".

Da, mi-am luat cuponul, cu umilinţa aferentă. Carrefour se pronunţă franţuzeşte, dar se poartă profund româneşte.

duminică, 15 martie 2009

Fetelor, cu încredere, în stâlp!

Am condus cu regularitate patru maşini - Dacia lu' tata, un Tico de serviciu, vechiul Forduleţ şi actualul Pejo. Cu toate, dar cu absolut toate, am dat în gard/stâlp/altă maşină în parcare.

Mai întâi cu Dacia. Era prima dată când mă lăsa tata s-o bag în curte. Schimbătorul de viteze se plimba prin cutie precum făcăleţul în mămăligă, iar la pedale nu prea ajungeam, că scaunul şoferului se blocase într-o anume setare şi de acolo nu mai pleca. Aşa că eram nevoită să stau doar cu o jumătate de bucuţă priponită în el, în aşa fel încât să ating cu vârful pantofilor ambreiajul. Ce să mai povestim de servodirecţie, termen tehnic despre care, la vremea aceea, nu aveam cunoştinţă. Am dărâmat pubela din curte, accident care nu s-a lăsat cu urmări grave, nu s-au înregistrat victime omeneşti, iar pagubele materiale constând într-o zgâritură amărâtă pe fundul Daciei au fost acoperite de zâmbetul meu larg şi luminos la coborârea din maşină: "M-am descurcat?".

În altă zi, era iarnă, ţin minte ca astăzi, plecam de la studioul TV după ce o zi întreagă ne chinuisem la montat emisiunea pentru copii pe care o filmasem la nu mai ştiu care grădiniţă. Mă sui în Ticoul de serviciu, mă asigur că nu vine nicio maşină din nicicare dintre sensuri şi dau încrezătoare cu spatele. Mă opresc brusc şi forţat. Într-un stâlp. Pe mine nu m-au învăţat la şcoala de şoferi că trebuie să te asiguri şi să nu vină vreun stâlp.

Altădată mă grăbeam să ajung la programarea de la cosmetică, unde tot timpul întârziu. Parcarea plină, găsesc un loc înghesuit, stau pe gânduri, mă gândesc că Ford Focusu e cam lat pentru jumătatea aia de locşor, dar ce se şi poate întâmpla? Omul e dator să încerce. Intru eu uşor, maşina mai că torcea de la cât de frumos o ţineam eu într-a-ntâia, când aud pe uşa din dreapta spate: scâââârrrrrrţţţţţţţţţ. Tocmai rădeam Dacia 1300 din dreapta. Focusu roşu, Dacia albastră. Ne procopsisem fiecare dintre noi cu un simbol stelist. Din Dacie coboară, drăcia dracului, un poliţist în uniformă. De la Rutieră, cum altfel? Foarte calm, vine către mine ţinând un obiect în mână. Nu era contondent. Nu era nici carnetul cu procese verbale. Era o cârpă. Cu care se apucă şi-mi şterge mie zgârietura. Zice: "Nu se duce!". No shit! Zic: "Păi haideţi să mergem la poliţie" - imaginaţi-vă cum vine să-i spui asta unui poliţist. Zice: "Eh, a mea şi-aşa-i o rablă. Mergeţi dvs. la biroul tamponări şi spuneţi că v-aţi găsit-o zgâriată în parcare". Păi dacă organul de stat zice să faci un lucru, îl faci, dom'le. Nu te joci cu autorităţile.

A patra şi ultima păţanie - deci puteţi să-mi daţi liniştiţi maşinile pe mână, că mi-am făcut norma - s-a petrecut într-o frumoasă seară de vară, când plecam cu Pejoul dintr-o vizită, foarte distrată (şi nu, nu băusem nimic). Îmi învăţasem lecţia, mă uit în spate după stâlpi. Nu venea niciunul. Dau cu spatele şi iar mă opresc brusc în ceva. Mă uit în spate, nimic. Mai dau o dată. Iar buf. Măi să fie! Mă dau jos - un stâlpişor. Cam la juma de metru înălţime, plantat pe trotuar ca să menţină drept un fost pomişor. Stâlpişorul a scăpat nevătămat. Pejoul, evident, s-a procopsit cu o zgârietură.

Date fiind circumstanţele, având totodată şi bănuiala că nu sunt singura în această situaţie, fetelor, am o veste bună: s-a inventat vopseaua regenerabilă! Lăudată fie ştiinţa!

Oamenii de ştiinţă americani pregătesc intens un „înveliş” de poliuretan pentru caroserii care poate „vindeca” zgârieturile în mai puţin de o oră dacă este expus la razele solare, relatează „The Times”.
(Gândul)

sâmbătă, 14 martie 2009

Şi creşte!

În secunda în care scriu, populaţia mondială a ajuns la 6.753.328.512 oameni. Şi creşte!

Astăzi s-au născut 335.057 copii şi au murit doar 146.426 de pământeni. Până în secunda în care am scris.

Doar anul acesta, până în această secundă, s-au produs deja 10.377.063 maşini.

Au apărut anul acesta, în afară de cele care sunt pe rotativă şi ies după ce am terminat eu de scris, 104.527.343 de ziare.

Emisiile de dioxid de carbon ajunseseră în secunda în care am apucat să scriu la 4.458.188.456 de tone metrice.

Doar anul acesta, până acum, s-au produs 1.048.249.763 tone de alimente. Sunt - şi numărul lor creşte! - 1.333.618.325 de oameni care nu au acces la apă potabilă.

Statisticile - şi nu doar astea - sunt disponibile, real time, pe site-ul Worldometers. Datele statistice sunt adunate în cadrul unui proiect de mare amploare şi, spun ei, de mare acurateţe. Cifrele te pot speria - eşti doar una dintre unităţile din coada lor, care se schimbă de mai multe ori pe secundă.

miercuri, 11 martie 2009

Aveţi un cort mai mare?

Nu-i criză? Think again:

Pijamale în Piaţa Mică

Romantic peisaj pentru turiştii care vizitează centrul istoric al Sibiului. Dar ce zic eu turişti, chiar şi pentru nativi ca mine, care se întâmplă ca în treacătul lor efemer să îşi ridice ochii din pavaj, către arhitectura surprinzătoare din Piaţa Mică. Acolo, în văzul lumii, deasupra unui des frecventat local, locuiesc două perechi de pijamale. Una albastru ciel şi una roz cu dungi. Adesea, mai ales la orele târzii ale dimineţii, până înainte de prânz, ele se odihnesc suav în dunga ferestrei. Par leşinate după o noapte lungă de caznă.


Şi aici revenim la disputa: este centrul istoric al locatarilor şi ca atare se pot manifesta liber şi oricum sau este oglinda oraşului şi atunci trebuie curăţat, spilcuit, parfumat şi dat spre folosinţă ochiului estetic?

marți, 10 martie 2009

Moral sau imoral - 4 ani închisoare pentru o crimă

Povestea e lungă, dar rezumat, treburile stau cam aşa: vizavi de casa Lui Kimberly Cunningham (foto) locuieşte cumnatul ei, Coy, într-o rulotă, împreună cu fiul său. Beţiv şi scandalagiu, Coy le face zile negre lui Kim şi copiilor săi ani de-a rândul. Amanda este fiica lui Kim, terorizată de verişorul său, Cory. Într-o bună zi, însă, Amanda se trezeşte plângând din somn şi îi povesteşte mamei sale un lucru pe care-l ţinuse secret câţiva ani: pe când avea doar 9 ani, unchiul său, Coy, a violat-o. De două ori. Imaginaţi-vă ce simte o mamă într-o asemenea zi.

Kim s-a dus aţă la atelierul auto la care lucra Coy, cu pistolul în geantă. L-a chemat în parcare şi l-a întrebat de ce a făcut asta. Bărbatul a început să râdă sfidător, s-a întors pe călcâie şi a plecat spunând "Aşa, şi? Ce-ai de gând să faci?". Kim a scos pistolul din geantă şi a descărcat toate cele 5 gloanţe în corpul cumnatului său. L-a încărcat din nou şi i-a mai tras 3 gloanţe în moalele capului.

Asta s-a întâmplat în 2003, în Tennessee, SUA. Procesul a avut loc în 2007 şi a ţinut toată comunitatea cu sufletul la gură. În proces a fost chemată şi Amanda, care le-a povestit juraţilor cum a fost violată, la doar 9 ani, de unchiul său. Juraţii nu au fost în stare să se pună de acord şi procesul s-a reluat. Încă o dată mărturiile şi umilinţa publică. După deliberări îndelungate, Kim a primit doar 4 ani de închisoare pentru crima sa.

Moral sau imoral?

Ce-ar face justiţia din România? Este dreptatea apanajul conştiinţei populare - cum se întâmplă cu juraţii în America - sau este nevoie de reglementări stricte şi legi inflexibile - cum sunt cele româneşti? În sistemul nostru paralizat de proceduri, ce pedeapsă ar fi primit Kim? Şi ce ar fi meritat, de fapt?

Mă pun în pielea ei. Aş fi avut tăria să NU fac acelaşi lucru? Aş fi avut limpezimea să scriu citeţ o plângere la Poliţie? Aş fi avut încredere că asta va rezolva ceva?

Fiţi juraţi în procesul lui Kim - ce verdict aţi fi dat? Dar înainte de asta, cunoaşteţi-o mai bine. Un film realizat de ABC, aici.

Eu mă pronunţ: justiţia americană împarte mai multă dreptate decât cea românească. Pentru că dreptatea nu stă în litera legii, ci în conştiinţa oamenilor.

Prevăd deja contra-argumentul: cum ar fi să ne facem toţi dreptate? Hai să ne ucidem toţi vecinii pentru că au intrat cu gardul 5 centimetri peste curtea noastră. Nu mi-l serviţi, că o faceţi degeaba. O mamă care află că fiica sa a fost violată nu suportă termen de comparaţie valabil pe lumea asta.

luni, 9 martie 2009

Ţiriac să-şi ţină gura

"Tenisul românesc va fi în moarte clinică în următorii 10 ani", a spus recent Ion Ţiriac. Victor Hănescu i-a răspuns - şi bine i-a răspuns - "dl- Ţiriac mai bine ar face un teren de tenis în loc să dea declaraţii din astea".

Ilie Năstase şi Ion Ţiriac şi-au luat ieri tălpăşiţa din sală, după ce Hănescu pierduse avantajul de 2-0 la seturi în meciul cu Tursunov şi dădea semne că nu mai poate reveni. Halal susţinere! Să înveţe foştii mari tenismeni de la publicul din Sala Transilvania, care s-a ridicat în picioare şi a cântat - din nou - imnul naţional al României. Hănescu a pierdut meciul, dar toată sala a aplaudat spectacolul, la final.

Nu mă pricep la tenis nici câtă neghină sub unghie are dl. Ţiriac. Dar iacătă, îmi permit să-l contrazic. Tenisul românesc are viitor şi încă unul frumos. În meciul cu Rusia, care este totuşi cea mai importantă echipă de Cupa Davis din lume, România a arătat, mai ales în ultimele două zile, forţă, dorinţă de victorie şi profesionalism. Tecău este o constantă a meciurilor de dublu ale României, Marius Copil a jucat fără complexe la doar 18 ani şi a avut un formidabil succes, Hănescu s-a descurcat foarte bine în prima parte a meciului cu Tursunov şi, dacă îşi îmbunătăţeşte condiţia fizică, va reuşi meciuri excelente în 5 seturi de acum încolo, Crivoi are şi el o tehnică bună, dar trebuie să lase timiditatea la o parte. Cel mai important atu al echipei României este însă, în continuare, căpitanul Andrei Pavel. Cu inima lui mare îl va contrazice pe Ţiriac, n-am niciun dubiu. Iar Ţiriac, fără o schimbare în atitudine, va rămâne doar vânătorul miliardar de la Balc.

duminică, 8 martie 2009

Peştele cu capul transparent

Nu-i nevoie să descoperim alte planete ca să ne minunăm de ciudăţenia formelor pe care le creează viaţa. În adâncul oceanelor, încă mai sunt creaturi pe care le descoperim cu mirare. Evoluţia lor pare c-a luat-o pe alt traseu. Unul dintre aceste specimene este peştele cu capul transparent:



E transparent, dar nu numai atât. Ochii nu sunt ăia care par a fi, ci chestiile alea verzi din creştetul capului, de sub membrana transparentă.

sâmbătă, 7 martie 2009

Copil este numele României

Copil. Marius Copil. Puştiul de 18 ani care a jucat pentru prima oară în viaţa lui pentru România, împotriva puterii nr. 1 în tenisul mondial: Rusia. Ce-a făcut Copil? A câştigat.

Meciul de azi de la dublu mi-a dat peste cap tot postul anterior. În teren au fost Horia Tecău şi Marius Copil, o echipă adevărată, deşi cei doi n-au mai jucat niciodată împreună. E simplu: echipa este a României, orice român poate şi trebuie să facă echipă cu celălalt. Aşa cum ruşii nu au ştiut să facă.

Dacă vorbesc în dodii, să-mi fie cu iertare. Am trăit un meci foarte frumos, în care am văzut exact ce nu am văzut ieri - determinare, foame de victorie, curaj, încredere, demnitate. Tecău şi Copil s-au susţinut reciproc pe tot parcursul meciului, Pavel a fost impasibil ca un sihastru cu barbă, publicul a fost un fenomen, iar rezultatul, pe măsură: 3-2 pentru România la seturi, după ce Rusia avea 2-0 şi meciul părea încheiat.

Încheiat pentru noi, ăştia de la etajul presei, cârtitori şi gaiţe cum bine ne şade. Nu şi pentru spectacori şi din fericire nu şi pentru jucători. Dintr-o inspiraţie de moment, o parte dintre spectatori, bănuiesc că dinspre partea galeriei CSU Sibiu, a început să intoneze imnul naţional al României. O strofă întreagă, nu o lălăială beţivă. Nouă, presologilor, ni s-a părut patetic, am mustăcit sfidător, iar cei cărora ni s-a ridicat părul pe mâini, am tăcut stânjeniţi. Jucătorii primeau indicaţii de la antrenori, era 6-5 în sfertul al treilea pentru Rusia, la serviciu urma Tecău. 15-0, 30-0, 40-0, România câştigă game-ul la zero şi intră în tie-break. Tursunov îşi face serviciul, Safin greşeşte, Tecău îşi face serviciul, Tursunov îşi face şi el serviciul, urmează Copil, jucătorul de 18 ani care poate duce speranţa mai departe sau poate pierde meciul aici, în mingile pe care le are în mână. Ce face Copil? Firesc, îşi câştigă servicul. România ia setul al treilea.

În setul al patrulea se merge cap la cap, fără break şi se intră din nou în tie-break. Cine are serviciul decisiv în tie-break? Copil. Ce face Copil? Serveşte foarte bine, arbitrul strigă OUT. România mai avea, pare-mi-se, 4 challenge-uri, era un moment foarte bun ca Marius să ceară un hawk-eye, sala este în picioare şi strigă "a fost bună". Ce face Copil? Se aşează cu încredere pentru serviciu, dă impecabil şi câştigă setul al patrulea.

Setul al cincilea. Safin îşi face muci serviciul, ai noştri nu ratează şansa şi îi iau break-ul. Este 5-4 în setul decisiv la game-uri, cine urmează la serviciu? Copil. Are 40-15, două mingi de meci. Ce face Copil? Îi serveşte lui Safin un as şi bifează punct pentru România în Cupa Davis, în faţa celei mai bine clasate echipe din lume.

Imediat după meci, reporterul TVR1 îl întreabă unde şi-a revenit,ce l-a descătuşat. Copil se întoarce cu mâna către suporterii îmbrăcaţi în galben: "I-am auzit pe băieţii ăia când au cântat imnul. Atunci am zis că vom câştiga". Ce a făcut Copil? A câştigat.

Foto: prosport.ro

-----------------

LATER EDIT: N-aş vrea ca acesta să fie un elogiu adus doar unuia dintre jucători. Dar cu Horia ne-am obişnuit, e în meci tot timpul, e determinat, dublul îi merge excelent. Despre Copil nu ştiam nimic, un puşti de 18 ani teleportat la Sibiu şi-atât. Un puşti care a intrat în teren cu pumnii strânşi. Fără teamă. Drept.

Un om care poate. Va face?

Poate unii dintre voi sunteţi familiarizaţi cu telenovela ascensiunii omului de afaceri sibian Aurel Muntean, acţionar la Împăratul Romanilor, în lumea tenisului românesc. Anul trecut, a susţinut aproape integral desfăşurarea meciurilor de Cupă Davis ale României cu Franţa, de la Sibiu. Anul acesta, în Federaţia Română de Tenis au fost alegeri pentru biroul ăl mare. Culmea, chiar înainte de Cupa Davis. Culmea, a candidat şi Muntean. Culmea, au început să apară suspiciuni cu privire la susţinerea în continuare a competiţiei, dacă el nu va fi ales. Nu a fost ales.

Anul acesta, Muntean mai susţine pe ici pe colo Cupa Davis. Imaginea de fundal din afişul de prezentare al meciurilor cu Rusia din Cupa Davis este cu hotelul Împăratul Romanilor. Deloc culmea.

Îmi imaginez că pentru orgoliul omului de afaceri, care poate fi un excelent manager, deşi nu a făcut tenis de mare performanţă, a fost o lovitură alegerea Ruxandrei Dragomir la FRT. Dar ce poate face un preşedinte de federaţie? Câteva lucruri bune, cam câte îl lasă împământenitele "grupuri de interese", pentru prezentul tenisului... şi cam atât.

Dar ce poate face un om de afaceri local pentru tenis? Îi poate construi viitorul.

Cu o investiţie destul de mare sau destul de mică, depinde dacă o comparăm cu profitul preconizat sau cu averea investitorului, Aurel Muntean ar putea intra în istoria tenisului sibian. O bază de copii şi juniori, un turneu internaţional pentru juniori, promovare în şcoli, burse sportive pentru copiii talentaţi, dar fără posibilităţi - doar câteva idei pentru o strategie pe termen lung. Fără să se mocirlească în birouri corupte, aşa cum sunt în orice federaţie de sport, mai ales din România.

E drept că nu ar avea rezonanţa sonoră a numelui de "preşedinte al Federaţiei" sau "principal finanţator al Cupei Davis". E o diferenţă subtilă pe linia dintre profund şi superficial.

Foto: oradesibiu.ro

vineri, 6 martie 2009

Cupa Davis - senzaţie de deja-vu

Astăzi, la Cupa Davis, am trăit din nou o competiţie pe care am mai trăit-o şi altădată. Şi nu mă refer numai la meciurile de anul trecut, tot de la Sibiu, cu Franţa.

Sunt toate competiţiile pe care noi le-am început din postura de second best. Este sentimentul cu care intră românul în teren, mai puţin valoros decât adversarul său şi sperând doar să-l prindă pe celălalt într-o pasă proastă. Să-l fi durut capul de dimineaţă. Să se fi îmbătat azi-noapte. Să aibă crampe la stomac. Orice, numai să fie un avantaj în favoarea noastră. Pentru că noi nu ştim să gestionăm situaţiile de dezavantaj.

Am sperat mult de la Crivoi, după setul 1, pe care l-a pierdut la tie-brake cu Safin. Totuşi, un 7-6 pentru Safin în primul set putea fi deja trecut pe lista de avantaje. Dar nu şi noi, nu şi România. Noi am inventat zicala "capul plecat, sabia nu-l taie".

În al doilea meci, mi-a îngheţat sângele pe traseu când l-am văzut pe Iujnîi cum strânge pumnul după prima minge câştigată. Adică nu e numai în primii 15 tenismeni din lume, mai are şi voinţă şi foame de victorie. Hănescu n-a avut ce replică să-i dea.

România trebuie să-şi redefinească identitatea sportivă. Trebuie să-şi reamintească că forţa stă în echipă. Să se îmbrace în galben, să poarte demn tricolorul, să cânte imnul cu voce tare. Andrei Pavel poate face asta din echipa de tenis României, pentru că el a fost un jucător de moral, care s-a motivat întotdeauna mult mai bine sub culorile naţionalei. Dar fiecare sportiv în parte trebuie să stea mai întâi cu sine, definindu-se: mercenar sau purtător de stindard?

Foto: oradesibiu.ro

joi, 5 martie 2009

Surprize spitaliceşti

Am 28 de ani, ce să fi căutat în spital, la viaţa mea? Pe bunicul, după ce a fost internat, apoi pe tata şi nici să nu mai aud de saloane. Polisano rulz, atâta timp cât ai neoie să fii consultat la timp, într-un mediu curat, civilizat, de oameni care-ţi vorbesc articulat. Da, dar cu recuperarea ce să faci? Du-te, Adelo, la Fizioterapie, la stat.

La Fizioterapie te întâmpină uşa din imagine. Când stai să aştepţi consultul medical întru eliberarea foii de tratament, te aşezi pe scaunul capitonat chiar de vizavi de uşă. Stai şi contemplezi această privelişte încântătoare - atâta gri, atâta mizerie, atât mai scârţâie uşa aia, nu se închide ca lumea, e curent, e frig, doctorii sunt ursuzi, perdelele nespălate, cimentul miroase a clor... un tablou bacovian din care speri să scapi iute. Şi nu scapi, desigur, pentru că medicul de la stat are tot timpul altceva mai urgent de îndeplinit: telefoane de la ăla micu, comanda la infirmieră după un pachet de Marlboro lights, pilele intră în faţă etc.

Nu mai înşir toată polologhia cu actele necesare. Sunt multe, absurde şi greu de adunat, ca în orice sistem birocratic respectabil.

Nimic surprinzător. E doar un alt spital din România zilelor noastre.

Până când intri în camerele de terapie. Şi dai de doamne drăguţe, zâmbitoare, amabile, calme, care explică cu răbdare, te întreabă dacă eşti ok şi cum ţi-a fost ieri, după terapie. Domnii de la masaj şi de la kinetoterapie sunt puşi pe şotii, dar foarte serioşi când vine vorba de genunchi rupţi, mâini cu entorsă, afecţiuni la spate, comoţii cerebrale cu semiparalizii şi şolduri luxate. Nu ştiu dacă au fost învăţaţi că 50% din terapie o face zâmbetul sau doar aşa s-au născut, dar pentru mine e o încântare să descopăr în sistemul ăsta puturos oameni care muncesc cu drag, deşi muncesc pe bani puţini.

Sunt mulţi doctori în spitalele din ţară care nu merită nici măcar o firimitură pe care i-ai arunca-o unui câine. Mulţi asistenţi preocupaţi exclusiv de transferul plicului către buzunarul lor. Ca să poţi respira în ţara asta, trebuie să-i descoperi şi pe ceilalţi, care nu apar la televizor, pentru că nu-i anchetează nimeni.

Nu m-aş fi gândit că voi merge cu plăcere la spital.

În asta vreau să-mi duc copiii la grădiniţă

Da, sigur că este o maşină. Disponibilă pe piaţă din 2009.

Este modelul 2 din Aptera, pentru că prima versiune poate fi deja cumpărată. Poate fi rezervată şi versiunea a doua, cu o comandă online pe site-ul lor şi cu o garanţie de 500 de euro.

E idealul - de până acum - al maşinii ecologice. versiunea 1 consumă mai puţin de 1% benzină la sura de kilometri. Evident, este un hibrid, deci depinde de energia electrică. Versiunea a doua e integral electrică şi are o independenţă de 190 de kilometri. Ăsta e principalul dezavantaj al maşinilor electrice, că nu poţi face drumuri lungi cu ele, dar sunt convinsă că impedimentul va dispărea în următorii 5-7 ani. Maşina e construită din compuşi reciclabili, suportă o paletă largă de tatuaje cu lăbuţe de pisică şi/sau floricele, iar constructorii se laudă că e foarte sigură.

În afară de asta, e cool, arată ca o navetă din Enterprise şi poartă numele unui oraş antic grecesc, considerat un centru muzical al lumii elene. Smart and cool.

Site-ul Aptera e foarte funcţional şi foarte mişto realizat, vă poate explica mai bine.

Sau, pentru leneşi:

marți, 3 martie 2009

(Nici eu) Nu sunt perfect(ă)

...Nu că ar fi încercat cineva vreodată să sugereze asta. Nici măcar eu :))

* Cea mai agasantă non-calitate a mea - că doar nu i-oi spune defect - este că am impresia că ştiu cel mai bine ce ar trebui să facă alţii ca să le fie bine. Teoretizez, analizez, critic, cicălesc şi-mi bag nasul oriunde şi mai ales unde nu-mi fierbe oala. Am prinţipuri (unii le spun preconcepţii) şi am pretenţia ca nici alţii să nu se abată de la ele. Chiar azi i-am bătut obrazul unui domnişor pe care îl cunoşteam de aproximativ 17 minute, care mărturisea că merge cu maşina şi până la Alcomsibul de vizavi. I-am ţinut teoria ecologismului, a comodităţii şi a bunului simţ, abia amintindu-mi cum a zis că-l cheamă. Imaginaţi-vă deci ce-şi aud: bărbatu-meu, soră-mea, prietenul soră-mii, prietenii mei, prietenii prietenilor mei, vecinii, căţeii vecinilor şi pisica de pe acoperişul de vizavi.

* Nu pot să mă hotărăsc. Pentru mine, procesul decizional este chinuitor, de durată, cere nopţi nedormite, analize, liste cu plus şi minus (de la avantaje şi dezavantaje), discuţii interminabile cu soră-mea şi cu corinoasa, multe cafele, spălat des pe cap (îmi stric frezele de la cât îmi smotocesc părul), strâns din dinţi, ca în ultimul moment, ăla din care nu mai am scăpare, să iau o hotărâre pe baza inspiraţiei de moment, fără nicio legătură cu frământările anterioare. Norocul chior face ca, de obicei, să nu am nimic de regretat.

* Sunt capricioasă. Am dese schimbări de dispoziţie. Habar n-am dacă-i o chestie femeiască sau nu, dar "up and down" nu are la mine sensul propriu. Este o expresie fluctuantă, depinde de diferiţi factori, majoritatea necunoscuţi şi nedepistabili. Oricât v-aţi chinui să înţelegeţi, am stări exagerat de exuberante, exagerat de melancolice şi exagerat de iritante, una după alta, aproape fără nicio punte de legătură.

* O sun prea rar pe mama. Deşi ştie că o iubesc, uneori îmi reproşează asta :))

Etc. Că începe să nu-mi mai placă de mine :D

Aceasta a fost o provocare a Nusuntperfect.ro. Vă invit să-i daţi curs, că e bun câte un execiţiu de nosce te ipsum, din când în când.

joi, 26 februarie 2009

Moral sau imoral? Despăgubiri pentru fumătorii morţi.

Ditai compania producătoare de ţigări, Philip Morris, a fost condamnată la plata unor despăgubiri de 8 milioane de dolari în favoarea văduvei unui american care a murit din cauza fumatului, de cancer pulmonar. Moral sau imoral?

Cel mai simplu este să spui you go girl! Mare victorie a societăţii civile împotriva gigantului industrial! Micul consumator câştigă împotriva marelui industriaş! Lumea înregistrează un nou eveniment istoric. Şi totuşi...

Medicii, broşurile de conştientizare, internetul, familia - toate puteau fi surse de informare pentru dependentul de nicotină. Ok, avea o problemă de dependenţă, dar există tratament, mult mai eficient decât cel pentru dependenţii de droguri. Doamna care a făcut o grămadă de bani pe spatele nefericitei întâmplări nu i-a spus soţului ei, în fiecare dimineaţă când îşi aprindea ţigara, că poate să moară din asta? Că poate să-i omoare şi pe cei din jur?

Din partea mea, să crape toate companiile producătoare de ţigări. De la cea mai mică la cea mai mare. Cel mai uşor ar putea crăpa dacă nu mai fumează nimeni. Dar nuuuuu, să recunoaştem, e trendy să stai în bar cu ţigara în colţul gurii şi să devii apoi un pionier în lupta împotriva marilor companii. Păi înseşi propria conştiinţă şi voinţa proprie sunt anulate de această decizie a justiţiei, după părerea mea, aberantă.

În 2006, Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese o acţiune similară. Cine avea nevoie de acest succes, acum?

Acum e momentul! Alcoolici din toate zările, uniţă-vă! Faceţi bani de pe urma distileriilor care vă vâră otrava pe gât! Mame din toată lumea, uniţi-vă! Obezitatea copiilor voştri costă bani frumoşi în procese împotriva fast-food-urilor! Femei din toate supermarketurile, uniţi-vă! Dependenţa de shopping duce la faliment, deci daţi în judecată toţi PR-iştii ăia tâmpiţi care vă îndeamnă să vă cheltuiţi şi ultimul bănuţ în magazine. Să începem revoluţia!

miercuri, 25 februarie 2009

Accidentele vieţii mele

Mă lamentam cu Brylu asupra stării mele precare de sănătate, cauzată de o bubuitură pe pârtia de schi, când am avut o revelaţie: de fapt, nimic nu-i nou. De fapt, m-a urmărit toată viaţa. Stătea în spatele meu. Îmi dădea câte un bobârnac. Cealaltă Ade. Aia bleagă.

Prima mea amintire datează de la vârsta de 10 luni. Dacă-i poţi spune "vârstă". Puţină lume crede că memoria poate stoca informaţii atât de timpurii. Dar poate. Nu învăţasem încă să merg şi mă plimbam prin casa bunicilor în premergător. Lângă sobă era o laviţă pe care se odihnea bunicul în serile de iarnă. Văd şi acum colţul verde al laviţei, puţin scorojit, la acelaşi nivel cu fruntea mea. În ziua aia, mă fascina. Într-atât încât am pornit-o în goană, abia aşteptând să dau cu capul în el. Şi am dat.

Pe când aveam vreo 3 anişori, stăteam în bucătărie la ai mei, cu o ceaşcă de cacao fierbinte în faţă. Ce-o fi fost sau n-o fi fost în capul meu, în orice caz, n-am fost un moment atentă, timp în care Ade aia bleagă a preluat controlul şi mi-a vărsat toată beutura pe burtică. Am avut arsuri de gradul Ţ (denumirea medicală nu mi-o amintesc), am purtat luni de zile un pansament cât o minge. Aşa m-am dus şi la mare în anul ăla, mă recunoşteau toţi pe plajă. Şi acum păstrez semnul acelor vremuri.

Eeeeeeh, n-a trecut mult timp până când am învăţat să mă caţăr pe bara de bătut covoare. În tot atât de puţin timp, am căzut fix în bot, ocazie cu care mi-am spart buza şi credeam că o să arăt ca o iepuroaică pentru tot restul vieţii mele. Dacă arăt sau nu, să se exprime alţii.

Bineînţeles că nu a fost nevoie de sporturi extreme ca s-o păţesc din nou. La vreo 6 anişori aşa, mă jucam cu copiii în faţa blocului (ceea ce mi se întâmpla rar, că eram tocilară şi antisocială de pe atunci), când m-am împiedicat din cer senin şi am căzut cu genunchiul fix într-un ciob de sticlă de bere la juma de litru. S-a căscat prin aceste procedeu, în genunchiul meu, un hău de câţiva centimetri. Sângele ţâşnea precum scuipatul unei balene, prin cocoaşă. Mama insista să mergem la doctor să-mi pună "copci". Pentru mine, "copci" părea o chestie îngrozitoare, dureroasă, inchizitorie. Mama repeta: "Dacă nu mergem să-ţi pună copci, vei rămâne cu semn toată viaţa. Nu-i frumos, pentru o domnişoară". Ei, lasă-mă, nu-i frumos... Oi găsi eu unul care să mă ia de nevastă şi fără copci. (Între timp, am găsit).

Dar ca să mă menţin atât de în formă precum mă vedeţi şi astăzi, am început devreme cu exerciţiile la coardă. Devreme am ajuns şi la ortoped, pentru că n-a fost nevoie să sar de mai mult de 3-4 ori ca să calc strâmb. Diagnostic: entorsă la gleznă.

Foarte tare mi-a plăcut să mă dau cu patinele. Şi acum îmi mai place. Am învăţat destul de repede, dar am căpătat prea curând încredere în calităţile mele şi mi-am dat drumul la vale, de pe deluşorul din Parcul Tineretului, până jos, când nasul meu s-a întâlnit cu zăpada bătătorită. Toată iarna aia, capătul de jos al pârtiei a fost marcat de o bulină roşie, de la nasul meu.

Bicileta? Sigur, îmi place foarte tare. Am învăţat de mică să o manverez. Dar pe vremea aia, şi bicicleta era mică. După mult timp în care nu mai pusesem mâna pe ghidon, pe la vreo 10 ani aşa, mă sui într-un Pegas de două ori cât mine. Viteză. Aoooleu, atenţie, oameni! Viraj brusc. Frână pe asfalt. Cu cotul. Semnul? Îl port până azi.

Sigur că da, ştiu şi să înot. M-aş bălăci zi lumină. În mare, în lacuri de munte, în bazine olimpice, înot (aproape) oricum şi oriunde. De aici era să mi se tragă şi sfârşitul, acum 6 ani. Pe litoralul românesc, la Eforie Nord. Sau Sud. Una dintre ele. M-am trezit luată de un curent de suprafaţă, până în larg, unde valurile ar fi fost ideale pentru surf, dar eu nu mai aveam timp să respir. Şi nu-mi luasem branhiile cu mine în ziua aia. Am ţipat preţ de 2-3 minute, până când am abandonat lupta şi am început să vizitez algele de pe fundul mării. Peşti morţi n-am văzut. Pentru că am ajuns astăzi să vă împărtăşesc această experienţă, înseamnă că cineva m-a salvat. Nu-mi amintesc nici cum arată şi nu cred că mi-a spus vreodată cum îl cheamă. Dar cu această ocazie, îi mulţumesc.

De săniuş până în zidul blocului de vizavi nu vă mai povestesc, că n-am semn. Iar ruptura de ligamente de la schi începe să-mi treacă. Ce mai încercăm?

Foto: webstockpro.

luni, 23 februarie 2009

Junk-made

Nu, nu-i un soi de "junk food". Ba dimpotrivă.

Ştiţi cântecul cu Lăptăriiaaaa lui Enaaache. Acolo şi doar acolo, în 1 martie, se organizează Junk Made, adică o expoziţie de chestii şi chestiuţe odată aruncate şi momentan renăscute în mărţişoare.

Ca să se asorteze, va avea loc şi o prezentare de modă, cu rochii una şi una, fabricate din hârtii de ziare şi ambalaje de hârtie folosite (şi pentru cârcotaşi, "folosite" nu e sinonim cu "murdare").

sâmbătă, 21 februarie 2009

Alo, domnii de la ştiri!

Oltchim tocmai a învins Gyor-ul într-un meci din grupele Ligii Campionilor la handbal feminin şi este liderul grupei sale. CSU Sibiu tocmai a luat bătaie acasă de la BCMUS Piteşti, în Sala Transilvania, în Divizia A de baschet masculin.

Dar ce, cu cine şi cu cât e mai puţin important. Cine are ochi să vadă, vede altceva: în ambele cazuri, sălile de sport au fost pline-ochi. Peste 3.000 de oameni la Vâlcea, peste 2.000 de oameni la Sibiu.

Şi nu sunt cazuri izolate. Mergeţi la Cluj, la meciurile lui "U", la Târgu Mureş, la Reşiţa la handbal, la Constanţa, la Galaţi la volei... Domnii de la ştiri, mai ridicaţi-vă nasurile şi naşii din gunoiul fotbalului reprezentat de triste figuri agramate şi haideţi în sălile din România, unde se joacă adevăratul sport. Unde oamenii ştiu să dea "Bună ziua", ştiu să aplaude spectacolul şi nu-şi scuipă sportivii în cap doar pentru că au ratat la o fază. Haideţi printre noi, în tribune, să vedeţi câţi venim cu copiii la meciuri şi nu ne e teamă că vor înăţa aici cuvintele alea din patru litere care încep cu m... şi p... . Puneţi-le întrebări acestor antrenori, care ştiu să vă explice o schemă tactică şi nu dau - nici n-ar avea de unde - valize cu bani pentru adversari.

Domnii de la ştiri, mai daţi la televiziuni, ca să vadă fripturiştii de parlamentari, şi miile de oameni care aplaudă în picioare meciurile de handbal, de volei, de baschet. Mai sugeraţi-i redusului stat român să investească în aceste centre de copii şi juniori. În săli mai mari, că nu mai încăpem în ele.

S-a auzit, domnii de la ştiri?

Propun modificare dată Crăciun

Ninge la sfârşit de februarie ca-n Crăciunurile din copilăria mea. Pe considerentul încălzirii globale, care se poate demonstra ştiinţific, deci am probă la dosar, propun Bisericii creştine să mute data Crăciunului în funcţie de prognoza meteo. Şi dacă nici aşa nu ninge de Crăciun, măcar să avem pe cine trage la răspundere. Împuşcăm meteorologii.

vineri, 20 februarie 2009

N-am făcut-o eu!

Pe cuvânt că n-am făcut-o eu! Spun asta pentru că ştiu că sunt principalul suspect pe lista poliţilştilor care lucrează la cazul de mai jos:

La Arad, un TIR care transporta ciocolată a fost furat cu totul, de pe şoseaua de centură.
(Realitatea TV)


E drept că, la o percheziţie de rutină, am pus-o, vor găsi o cantitate echivalentă cu jumătate din TIR-ul ăla la mine prin dulapuri, genţi, noptieră etc. Chiar un TIR, totuşi, nu mi-a încăput. Repet, nu că aş fi făcut-o eu!

marți, 17 februarie 2009

Dau cu leapşa psihologică

Când mă bucuram că m-a scăpat Brylu de ea, hop se trezeşte Oancea să dea cu leapşa după mine. N-am încotro:

SUNT: un marţian căzut de pe planeta-mamă.
AŞ VREA: să trăim toţi într-o Românie "nemţească", fără nesimţiţi, fără cocalari, fără prinţese.
PĂSTREZ: multe nimicuri din locurile pe unde m-au purtat paşii.
MI-AŞ FI DORIT: să spun mai des "te iubesc".
NU ÎMI PLACE: fumul de ţigară :D
MĂ TEM: că mă lasă fraţii mei marţieni pe planeta asta pentru totdeauna.
AUD: poezie şi acolo unde nu vorbeşte nimeni.
ÎMI PARE RĂU: că nu mai am bunici la ţară.
ÎMI PLAC: căţeii, pisicile, purceluşii, urşii, focile, pinguinii, delfinii (mai ales delfinii), valurile, norii, ploaia, marea, muntele, iarba, de soţul meu, o iubesc pe soră-mea, prietenii, mesele în familie lărgită, muzica, ciocolata, multă multă ciocolată, vacanţele, oraşele vechi, trenurile, avioanele, hainele din in, cărţile, oamenii buni, baschetul, negrii care ştiu să facă masaj :D, imnul României, roşu, galben şi albastru, mâncarea chinezească, zăpada, maşinile cu scaun reglabil, freziile, colindele, spiriduşii (am şi adoptat unul), montagne-rousse-urile, libertatea de exprimare, tinerii deştepţi, bibliotecile şi punem un etc., că nu mă mai pot opri.
NU SUNT: un schior prea bun :D
DANSEZ: rar şi de obicei singură în casă.
NICIODATĂ: nu spun "niciodată".
RAR: îmi amintesc aniversările la timp (de asta am multe remindere).
PLÂNG: la filme, la concerte, la melodii frumoase, chiar şi la o reclamă bună, dacă sunt în pasa potrivită.
NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: foarte înţelegătoare :)
NU ÎMI PLACE DE MINE: când mă isterizez fără motiv (pentru că, da, există şi motive bune să te isterizezi).
SUNT CONFUZ: când mă întreabă cineva cât fac 2 plus 2.
AM NEVOIE: de prăjiturile lu' mama
AR TREBUI: să îl ascult pe Oancea când zice să nu mai băgăm în seamă lepşele bloggeristice.

Şi totuşi, here you go: Claudia, Dreamwind, Laura (ca-ntre fete :)).

Un pahar cu aer, vă rog

Nu fumez. Nu suport, nu-mi place, fumul mă sufocă. Îmi sugrumă gândurile. Când mă aflu într-un bar neaerisit, nu mai pot decât să înghit amar şi să dau din cap. Cuvintele îmi dispar din vocabular. Şi nu vreau, na, nu vreau să vorbesc. E suficient că-mi intră fumul pe nas şi-n ochi, nu vreau să-l mai las şi sub limbă.

Am zis că fac un lucru deştept parlamentarii cu noua lege anti-fumat. Lege deşteaptă în România?! Ei, aş! Oricât de abili ar fi ei, noi suntem mai şmecheri de atât. Aşa că, în loc să îngrădească fumatul în spaţiile publice, noua lege l-a eliberat.

În Sibiu, majoritatea barurilor şi cafenelelor din centru sunt mai mici de 100 de metri pătraţi. Ca atare, se încadrează în categoria legislativă "la alegere". Patronii lor au putut alege ca localul să rămână doar pentru fumători sau doar pentru nefumători, fără ca legea să le impună şi spaţii distincte pentru celelalte categorii... medicale, că sociale nu-s. Evident, toţi, dar toţi toţi toţi au ales să-şi dedice cafenelele fumătorilor.

Majoritatea prietenilor mei, pe care-i iubesc, dar nu le suport "fumurile", sunt încântaţi. Şi aşa n-aveam câştig de cauză înainte, când pledam să ne bem cafeaua în spaţiile pentru nefumători... Acum, războiul e ca şi pierdut. Am de ales: ori ciuciu prieteni, ori ciuciu sistem respirator. Dar fără sistem respirator am auzit că se poate trăi...

Râdem, glumim, dar noua lege e o porcărie. Nu protejează pe nimeni. Ba dimpotrivă, îi obligă şi pe nefumători să respire nicotină. Cu un termen total impropriu, să fumeze "pasiv". Ba cât se poate de activ şi cu efecte cât se poate de nocive.

Disciminez fumătorii? O, da. Declarativ. Pentru că, faptic, îmi discriminează ei mie plămânii, zi de zi.

Foto: Abdul Halim Ab Rahman

luni, 16 februarie 2009

Locul 31 în lume

Am în continuare impresia că cei mai buni sportivi români sunt sportivele.

Oltchim joacă în grupele Ligii Campionilor la handbal, iar Rulmentul s-a calificat sâmbătă în optimile Cupei EHF.

Astăzi aflu din Adevarul că Monica Niculescu a ajuns pe locul 31 WTA la dublu. Cel mai bine clasat tenismen român este Victor Hănescu, actualmente locul 39 ATP la simplu.

Festivalul Clătitelor

În week-end, pe o vreme de stat la gura sobei, cu mâzgă, burniţă, frig, sute de oameni erau în centrul Prejmerului (judeţul Braşov), la Festivalul Clătitelor - Fasching 2009. Clătitele, ecologice, cu gem din pivniţă, ouă de casă şi lapte proaspăt muls, bune de lins degetele după ele. Achitat 10 lei, păpat 4 clătituţe. Am prins şi caravana nebunilor, gălăgioasă şi de un umor grotesc, dar altfel distractivă:









Potrivit dordeduca.ro, în timpul periplului prin sat, tinerii obişnuiesc să fure în căruţa cu coviltir câte o fată, pe care părinţii trebuie să o răscumpere. Bătrânii povestesc despre rostul caravanei, care reface într-un mod original călătoria saşilor din landurile germane spre Transilvania, la începutul Evului Mediu. Ziua se încheie cu parada măştilor şi petrecerea Balului Mascat, care durează până în zori.

duminică, 15 februarie 2009

Irişi pentru Minculescu

Zăpăcita a lăsat mesajul ăsta la un post anterior, dar cred că merită să-i acordăm atenţia cuvenită:

Toţi fanii Iris se întâlnesc, cu braţele pline de flori de iris, marţi, 2 martie, la ora 19:00, în faţa Teatrului Naţional, cu ocazia concertului de Mărţişor care va avea loc atunci. Vom umple scena de flori de iris şi-l vom primi pe Cristi aşa cum merită un mare artist.
Sunt asteptaţi toţi cei care vor să participe la acest gest frumos.


Sursa foto: EVZ.

UPDATE: Iris anulează concertul din 2 martie, pentru că solistul trupei trebuie să se pregătească pentru operaţia de transplant (Mediafax).

vineri, 13 februarie 2009

Placebo, dacă am două picioare, vin!

Surioară, ratarăm Stingu... Ce zici de Placebo?

Surioara mea e mare fan Sziget. Festivalul. Hippioţii. Corturile. Duşurile comune. Şi muzica bună. În aceste condiţii, nu ştiu dacă o pot convinge să mergem în iunie la Bucureşti, la Placebo.

În 2006 era prea emo să te duci la concert la ei. În 2009 şi-au întrecut condiţia şi iacătă că îmi plac la fel de mult.

PLACEBO este trupa care in cei peste 15 ani de cariera au reusit o serie de performante notabile printre care:

• au vândut peste 10 milioane de albume în toată lumea
• au susţinut peste 900 de concerte
• au concertat în 59 de ţări
• au fost cap de afiş la peste 50 de festivaluri din toată lumea
• au fost votaţi Best LIVE Act de către Kerrang! Magazine
• au câştigat Best LIVE Act în Mexic
• au avut colaborări cu legendarii David Bowie, Robert Smith (The Cure) si Michael Stipe (REM)
• au avut albume în Top 10 în peste 30 de ţări

(MTV România)

Mie-mi place cel mai tare ce declară Molko, solistul trupei, despre noul album, care va fi lansat la apă în 2009: "va fi un album mult mai pozitiv, mult mai optimist" :))) Nu că-i drăguţ?

Florinel
, ai legătura.

Sursa foto: placeboworld.co.uk

joi, 12 februarie 2009

Minculescu, în spital

Am fost la "n" concerte Iris. Poanta-clişeu, invariabil, este: "Mai trăieşte Minculescu?".

Nu-i chiar cel mai sănătos trăitor al planetei. De ciroza lui se ştie, ficatul lui Minculescu se vede din profil ca o minge de fotbal.

Azi aflu din Click că este internat într-un spital în Germania. Se pare că doar pentru analize. Deşi managerul trupei zice că nu-i nimic grav, câţi dintre noi se internează din senin pentru analize? În afară de mătuşă-mea, care-i ipohondră.

Eu îi doresc multă sănătate, deşi cumpătat nu cred c-a fost pe parcursul vieţii. Oricâte concerte Iris ai avea la activ, tot nu ajungi să bifezi suficiente.


miercuri, 11 februarie 2009

L-au demis pe Mihaiu

Cât de logică e vestea asta, în ţara în care trăim: guvernatorul Deltei, Liviu Mihaiu, a fost demis de noul Ministru al Mediului. O decizie evident pe criterii politice, pe care ministrul o recunoaşte ca atare. În locul lui, a pus un pedelist.

Liviu Mihaiu (foto comunicatemedia.ro) este preşedintele Asociaţiei "Salvaţi Delta". Şi-a dedicat mult timp acestui proiect, a investit cu siguranţă multe speranţe şi a consumat multă energie într-un sistem - al nostru, ăla de stat - care a fost şi a rămas duşmanul poporului, duşmanul lucrurilor cinstite, duşmanul ţării. Nu zic asta din cauza lui Mihaiu, ci pe baza unei experienţe personale care îmi dovedeşte zi de zi teorema.

Public scrisoarea deschisă trimisă astăzi de mai multe organizaţii civice astăzi, premierului Boc. Abia aştept să văd reacţia prim-ministrului. Ha. Ha.

Bucureşti, 11 februarie 2009

Scrisoare deschisă

Domnului Prim Ministru Emil Boc
Domnului Ministru al Mediului şi Dezvoltării Durabile Nicolae Nemirschi
Delta Dunării are nevoie de un ecologist
Conform unor ştiri apărute astăzi în presă, constatăm cu surprindere intenţia Guvernului de a schimba conducerea Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Organizaţiile neguvernamentale de mediu vă cer astfel, domnule Prim Ministru Emil Boc, păstrarea în funcţie a actualului guvernator, Liviu Mihaiu, aceasta fiind o garanţie a continuării proiectelor de ecologizare si conservare a Deltei Dunării.
Liviu Mihaiu s-a remarcat ca un apărător al Deltei Dunarii prin activitatea desfăşurată atât în cadrul Asociaţiei Salvaţi Dunărea şi Delta, cât şi ca jurnalist. În septembrie 2008 a fost numit în funcţia de Guvernator, al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Principalele rezultate ale acţiunilor întreprinse de acesta pentru protejarea Deltei Dunării au fost: interzicerea pescuitului speciilor de sturioni pe o perioadă de zece ani, interzicerea concesiunilor piscicole din Delta Dunării, deblocarea sumelor de bani necesare reconstrucţiei ecologice a Deltei, adoptarea Regulamentului cadru de urbanism şi arhitectură pentru localităţile din Deltă, campanii impotriva braconajului. Aceste activităţi şi rezultatele lor, precum şi neimplicarea politică au reprezentat motive importante pentru numirea lui în funcţia de Guvernator al Deltei Dunării.
Considerând că menţinerea în functie a activistului ecologist Liviu Mihaiu ar reprezenta o garanţie a continuării proiectelor de conservare şi ecologizare a Deltei Dunării, organizaţiile neguvernamentale de mediu semnatare ale acestei scrisori vă cer să îl menţineţi pe Liviu Mihaiu în funcţia de guvernator al Deltei Dunării, păstrând acest post apolitic şi contribuind astfel la salvarea de la distrugere a uneia dintre cele mai sensibile zone naturale din lume.
Organizaţiile semnatare sunt:
1. Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta, director Costel Popa
2. Fundaţia TERRA Mileniul III, director executiv Ioana Ciută
3. Fundaţia Eco Pontica, preşedinte Florin Palade
4. Asociaţia Kogayon, preşedinte Florin Stoican
5. Greenpeace Romania, team leader Crisanta Lungu
6. Asociaţia Otus pentru Protecţia Naturii, preşedinte Szabo Jozsef
7. WWF Programul Dunăre Carpaţi România, manager program Luminiţa Tănasie
8. Societatea Ornitologică Română, director Dan Hulea
9. ARIN, director executiv Codruţa Nedelcu
10. Mare Nostrum, director executiv Mihaela Cândea
11. Asociaţia pentru Conservarea Ariilor Protejate Bio-Cultural (Mişcarea Salvaţi Vama Veche), preşedinte Mircea Toma
12. Centrul de Resurse pentru participare publică, director Oana Bahnaru Preda
13. Asociaţia Rangerilor din România
14. UNESCO ProNatura
15. Asociaţia EcoAssist, preşedinte Liana Buzea
16. Asociaţia MaiMultVerde, preşedinte Dragoş Bucurenci
17. Consiliul reprezentativ al Coaliţiei Natura 2000 (care cuprinde 54 ONG-uri de mediu din România)
18. Milvus Grup
19. Asociaţia Salvaţi Bucureştiul, preşedinte Nicuşor Dan
20. Agent Green, director Gabriel Păun
21. ”Bate şaua să priceapă iapa”, preşedinte George Culda

De ce îl plângem pe Cozma?

3.000 de sibieni s-au strâns să-l plângă pe Marian Cozma, aseară, la Sala Transilvania. Plângem un sportiv, ne revoltă nedreptatea, suntem solidari cu drama unei familii, am vrut să fim mai breji decât ungurii, ne manipulează televiziunile sau ne plac telenovelele?

Poate fiecare dintre cei 3.000 de sibieni care au fost aseară la Sala Transilvania a avut motivaţia lui. Nu-l condamn pe niciunul. Până la urmă, imaginea generală e de solidaritate, iar familia handbalistului avea nevoie de asta.

De ce nu ne solidarizăm cu fiecare tânăr ucis brutal? Pentru că nu suntem toţi egali. Este exact de cinic precum sună.

Marian Cozma a fost un handbalist din echipa naţională a României. Orice sportiv care joacă sub culorile naţionale merită mai mult respect decât noi, restul. Am pierdut cultura sportului şi riscăm să ne pierdem cu totul ca naţie. Valorile sportive originare, competiţia dreaptă, apărarea identităţii unei ţări/comunităţi, lupta fără sânge, modul sănătos de trai, spiritul de echipă, ataşamentul, toate sunt mocirlite de figuri infecte becaliene. Abia când moare un handbalist, ne amintim că există handbal. Câţi ştim că România tocmai s-a întors de la un Campionat Mondial şi că a ocupat locul 15? Câţi ştiam asta înainte de moartea lui Cozma?

Am pus o lumânare în faţa Sălii Transilvania, în memoria unui sportiv al României. N-am stat la circul cortegiului funerar.