Propun modificare dată Crăciun

Ninge la sfârşit de februarie ca-n Crăciunurile din copilăria mea. Pe considerentul încălzirii globale, care se poate demonstra ştiinţific, deci am probă la dosar, propun Bisericii creştine să mute data Crăciunului în funcţie de prognoza meteo. Şi dacă nici aşa nu ninge de Crăciun, măcar să avem pe cine trage la răspundere. Împuşcăm meteorologii.

Irişi pentru Minculescu

Zăpăcita a lăsat mesajul ăsta la un post anterior, dar cred că merită să-i acordăm atenţia cuvenită:

Toţi fanii Iris se întâlnesc, cu braţele pline de flori de iris, marţi, 2 martie, la ora 19:00, în faţa Teatrului Naţional, cu ocazia concertului de Mărţişor care va avea loc atunci. Vom umple scena de flori de iris şi-l vom primi pe Cristi aşa cum merită un mare artist.
Sunt asteptaţi toţi cei care vor să participe la acest gest frumos.

Sursa foto: EVZ.

UPDATE: Iris anulează concertul din 2 martie, pentru că solistul trupei trebuie să se pregătească pentru operaţia de transplant (Mediafax).

Placebo, dacă am două picioare, vin!

Surioară, ratarăm Stingu... Ce zici de Placebo?

Surioara mea e mare fan Sziget. Festivalul. Hippioţii. Corturile. Duşurile comune. Şi muzica bună. În aceste condiţii, nu ştiu dacă o pot convinge să mergem în iunie la Bucureşti, la Placebo.

În 2006 era prea emo să te duci la concert la ei. În 2009 şi-au întrecut condiţia şi iacătă că îmi plac la fel de mult.

PLACEBO este trupa care in cei peste 15 ani de cariera au reusit o serie de performante notabile printre care:

• au vândut peste 10 milioane de albume în toată lumea
• au susţinut peste 900 de concerte
• au concertat în 59 de ţări
• au fost cap de afiş la peste 50 de festivaluri din toată lumea
• au fost votaţi Best LIVE Act de către Kerrang! Magazine
• au câştigat Best LIVE Act în Mexic
• au avut colaborări cu legendarii David Bowie, Robert Smith (The Cure) si Michael Stipe (REM)
• au avut albume în Top 10 în peste 30 de ţări

(MTV România)

Mie-mi place cel mai tare ce declară Molko, solistul trupei, despre noul album, care va fi lansat la apă în 2009: "va fi un album mult mai pozitiv, mult mai optimist" :))) Nu că-i drăguţ?

Florinel, ai legătura.

Sursa foto: placeboworld.co.uk

Minculescu, în spital

Am fost la "n" concerte Iris. Poanta-clişeu, invariabil, este: "Mai trăieşte Minculescu?".

Nu-i chiar cel mai sănătos trăitor al planetei. De ciroza lui se ştie, ficatul lui Minculescu se vede din profil ca o minge de fotbal.

Azi aflu din Click că este internat într-un spital în Germania. Se pare că doar pentru analize. Deşi managerul trupei zice că nu-i nimic grav, câţi dintre noi se internează din senin pentru analize? În afară de mătuşă-mea, care-i ipohondră.

Eu îi doresc multă sănătate, deşi cumpătat nu cred c-a fost pe parcursul vieţii. Oricâte concerte Iris ai avea la activ, tot nu ajungi să bifezi suficiente.

Muzică, show sau amândouă?

Da, am fost duminică la concertul Johann Strauss Ensemble din Viena. Pentru că se poartă, pentru că e de fiţe, pentru că merge toată "lumea bună" şi pentru că instituţia la care lucrează Ghimi a fost principalul organizator, aşa că am avut invitaţie moca, altfel nu aş fi dat 200 de lei pentru un bilet.

Asta cu "nu aş fi dat" o zic acum, după concert, înainte probabil aş fi făcut o nefăcută.

Ansamblul are o mare calitate. Aceea că poate să aducă muzica clasică la urechile oricărui neavenit, fără să-i zgârie creierul, ba chiar aducându-i mult zâmbet pe buze. Pentru că ansamblul a făcut un show după toate regulile spectacolului - le-a împărţit ciocolată (drept, cu chipul lui Mozart) copiilor din sală, a "ornat" unele piese cu artificii gen fluierici de la Târgul de Crăciun, a stimulat publicul să cânte şi să aplaude (uuuuuu, ce blasfemie, ar spune melomanii) şi l-a ridicat la final în picioare până şi pe primarul Klaus Johannis.

Dar dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, au fost şi două scene, greu mascate, pe care n-o să le vedeţi probabil niciodată la Filarmonica de Stat din Sibiu, spre exemplu.

Scena 1. Pe finalul ultimei părţi a primei jumătăţi din spectacol, contrabasul scârţâia. Dar scârţâia atât de supărător, că până şi eu, un neica nimeni fără şcoală de muzică, aveam tentaţia să-mi acopăr urechile. Iniţial, în incultura mea, am crezut că venerabilul domn care îl mânuia e obosit (înlocuiţi voi termenul dacă nu sună corect) şi nu apasă ca lumea pe coarde, pentru că sunetul era similar aceluia care-mi iese mie când zdrăngănesc chitara şi nu ţin bine nota. După pauză, am observat că instrumentistul îşi schimbase arcuşul (înainte de pauză era alb, după pauză devenise vişiniu - sau în orice caz, o nuanţă închisă, eu eram în colţul taman opus al sălii.)

Scena 2. În partea a doua a spectacolului, unuia dintre violonişti îi scapă arcuşul pe jos. Pur şi simplu. Undeva în mijlocul scenei, aproape de prima vioară. Imaginaţi-vă scena, cu domnul aplecat pe podea, pipăind după arcuş. De dat la Bitte Lachen! Deşi nimeni n-a râs. Eu recunosc că am mustăcit puţin.

În rest, frumos show :D

Fotografia este a lui Ovi şi găsiţi o galerie excepţională pe matiu.ro.

Candidatul porc, candidatul Vama

Probabil o să devin foarte antipatică cu următoarea afirmaţie, dar îmi asum riscul: nu-mi place Tudor Chirilă. Nu mă înţelegeţi greşit, am toate albumele Vama Veche şi dau volumul la maxim când "se dă la radio" mai ales Calul din Marlboro. Dar pe Tudor Chirilă nu pot să-l sufăr. Mi se trage de acum vreo 6 ani, când a venit la Sibiu, în fostul club Veneţia, cu un concert de promovare a albumului "Am să mă întorc bărbat". Aşa bărbat cum îl ştim, a întârziat 2 ore (nu exagerez, 2 ore!), a venit beat muci, a mai băut vreo 5 pahare de whiskey până la final, iar ultimele melodii, câteva cover-uri, le-a fredonat mai degrabă decât le-a cântat, pentru că nu-şi mai putea aminti versurile. Desigur, artistul era foarte amuzat de prestaţia proprie. Mie mi s-a părut jenant.

Ei bine, acest Tudor Chirilă, după cum bine ştiţi, a avut divergenţele lui cu foştii colegi din Vama Veche. Treaba lor, nu mă bag, nu mă interesează, au mai murit trupe din pricina asta, nu-i un caz singular şi nici nu fac îngerii gaură-n cer de supărare. Însă noua Vama face o muzică... îndoielnică, cel puţin pentru gusturile mele. Noua melodie, "Tata taie porcu", lansată în premieră la Mămăruţă:




Observaţi vă rog şi outfitul vag cocalicios al lui Chirilă.

Muzica nu-mi place. Dacă vreau să ascult mişto-uri muzicale pe seama realităţilor societăţii româneşti, pun un cd cu Timpuri Noi. Sunt muuuuult mai buni la treaba asta, cu mult mai multă experienţă, mult mai subtili.



Dacă vreau un mişto muzical nu chiar aşa de isteţ şi nu chiar aşa de subtil, ascult Fără Zahăr. Sunt muuuult mai haioşi la treaba asta şi mai au şi accentul ăla de-mi vine să-i pup, mânca-i-ar mama.



Buuuuun. Ca să ia ceva spuză pe seama ei din treaba asta care se cheamă campanie electorală şi umple toate spaţiile de emisie la televiziuni, Vama a inventat un personaj (am aflat de la Paula). Candidatul porc. De data asta, deşi le înţeleg motivele şi ele chiar nu ţin de muzică, ci de vânzări, bani, profit, marketingul mi s-a părut isteţ. A venit Chirilă cu un porc la o conferinţă de presă aranjată şi a ieşit următoarea treabă:



Mai multe despre candidatul porc găiţi pe vamamusic.ro.

Concerte în februarie. Ce să aleg?

Eu şi muzica mea lălăită... În februarie sunt 3 concerte la Bucureşti. N-aş vrea să ratez niciunul, dar nu pot merge la toate. Să le luăm în ordine cronologică:

10 februarie - Sting. Sting e Sting. Legendă.



18 februarie - Vonda Shepard. Ally McBeal. Liceu. Nopţi pierdute cu Laura. La telefon a doua zi: "Ai cu ce să-mi pui un sandviş? Fă rost de cincii mii, că pun şi io, ne luăm un suc pe terasă La Turn. Tuuuuuu, iar am plâns la Ally McBeal". Vonda.



21 februarie - James Blunt. Ior biutifăăăăăăăăăăăăăl. Ştiţi că Goodbye My Lover a devenit cea mai cerută melodie din lume... la înmormântări? :D Give him a break, a luptat în armata britanică. Şi ţi se face pielea găinii când cântă. Şi mai cântă şi de ziua mea...

Special Guest: VIVA COLDPLAY!

- relatare specială de la Budapesta de Iulia Mohanu -


Cred că i-am descoperit pe Coldplay încă din liceu, dar au devenit trupa mea de suflet abia de vreo 3 ani, de când am încetat să mai fiu super rock :). Când a apărut albumul "X&Y", nu mă mai săturam să ascult "Speed of sound". Acum, de când a apărut "Viva la vida", nu mă mai satur de "Violet Hill".

Ultima zi de lucru dinaintea concertului de la Budapesta (marţi, 23 septembrie) a fost cea mai lungă din viaţa mea (noroc că era plecat şefu' şi nu m-a văzut cum făceam orice altceva în afară de ceea ce ar fi trebuit să fac).

Când am văzut pe blogul ăsta ideea cu "100 things to do in life", m-am gândit că printre priorităţile mele sunt multe concerte si multe locuri de vizitat. Şi de când am mai văzut şi Bucket List, încerc din răsputeri să nu mai ratez ocazii. Ei bine, am reuşit să văd Coldplay în concertul din Budapesta din 23 septembrie. Şi bine am făcut.


A meritat cu vârf şi îndesat să bat peste 1.000 de kilometri ca să fiu acolo, la un concert excelent pus la punct, printre mii de oameni cu eşarfe. Mă aşteptam la un concert mai de gagici, cu majoritatea pieselor lente şi câteva mai de sărit, un Chris Martin romantic, după care să leşine câteva domnişoare şi cam atât. Concertul a început în forţă cu "Violet Hill" şi a continuat cu "Clocks", plus un super joc de lumini, aşa, de încălzire. A continuat într-un ritm susţinut care m-a surprins - în sensul bun. Până şi piesele lente au fost interpretate foarte alert, iar beat-ul a continuat aproape 2 ore, cu vreo 2 excepţii.

Una dintre surprizele faine: Coldplay dispăruseră de tot de pe scenă. După minute în şir de beznă şi linişte, reflectoarele s-au fixat în spatele sălii. "Thought we'd give the guys in the front a break" - şi concertul a continuat, preţ de vreo 10 minute, pe un spaţiu de 3 metri pătraţi, printre alţi oameni cu eşarfe, poziţionaţi foarte departe de scenă.


În altă parte a concertului, alt moment Kodak: Chris Martin îşi dă cap în cap cu chitaristul, din greşeală. Îi bufneşte râsul în mijlocul melodiei :))

Contrar prejudecăţilor pe care le-ar putea crea piesele Coldplay, Chris Martin e chiar un tip cu mult umor. Două piese lente a cântat şi el în tot concertul, dar a considerat necesar ca, după fiecare dintre ele, să se reasigure: "Are you ok? Is everybody ok?" (Unii, printre care şi Cipi, i-ar fi răspuns "Pe mine mă cam dor picioarele", dar cumva nu cred că la asta se referea).


Momentul serii a fost însă unul de magie: pe Lovers in Japan, din înaltul sălii au început să zboare peste noi mii, zeci de mii de fluturi coloraţi din hârtie. O simfonie de verde, albastru, roz, galben, roşu şi mov.

La bis, tipii s-au cam încurcat. Frumos, spontan, genuin, aşa cum ţi-ai dori să fie un bis, membrii trupei au început să discute aprins cam ce piesă ar fi cea mai potrivită pentru acest moment.

Şi să nu uit ultimele 2 versuri din concert: look at the stars, look how they shine for you...


Dacă l-aţi vedea pe omul ăsta (a.k.a Chris) cum se chirceste la 90 de grade când cântă la pian, v-aţi mira că mai poate sta şi drept.

Am avut norocul să mai experimentez câteva concerte destul de mari, majoritatea în cadrul Sziget - Radiohead, Placebo şi Muse sunt în top. Au fost cel puţin pe măsura aşteptărilor. Îmi pare extrem de rău că am ratat Metallica sau chiar şi Cohen. Mi-a trecut prin cap într-o zi că mi-ar plăcea sa fac un copil, dar hei, până una-alta, îmi plac la nebunie concertele şi încă mai am multe de văzut. Pe lista priorităţilor mai intră Rammstein (Adielă, asta e...) şi U2.

Vă recomand deci cu căldura să bateţi fără remuşcări câţiva kilometri, când aveţi ocazia, pentru Coldplay sau Radiohead, măcar ca să vedeţi ce înseamnă o trupă care munceşte bine de tot pentru un concert.



VIVA LA VIDA! :)

Când plângi de frumos?

... Când cântă Leonard Cohen.

Dacă nu aţi fost la concertul de la Bucureşti, ar trebui să vă pară rău. Sunetul a fost probabil cel mai bun pe care l-am experimentat eu vreodată la vreun concert. A fost acel gen de sonorizare care lasă fiecare literă să curgă liber până la capăt, fiecare notă a instrumentelor solo se aude dintr-un colţ în celălalt, clar şi duios. A fost ca şi când Cohen, fetele de la backing vocals şi instrumentiştii mi-ar fi cântat numai mie, acasă, în sufragerie (nu am sufragerie, că stau în garsonieră, dar parcă nu i-aş fi băgat chiar în dormitor).

Din fericire, în stânga mea, Călin şi Alinuţa erau prea preocupaţi unul de celălalt şi mai ales de muzica lui Cohen, ca să mă bage şi pe mine în seamă. Dacă - Doamne fereşte - s-ar fi întors mai des către mine şi dacă n-ar fi fost nici noapte nici ploaie, ar fi văzut că îmi dau lacrimile după fiecare melodie. N-aveţi decât să consideraţi că e patetic. Atât de frumoasă e poezia lui Cohen, împreună cu vocea lui Cohen şi pe muzica lui Cohen: până la lacrimi.

Nici nu-mi venea să aplaud. Aşteptam să se termine ultimul "cling" al ultimului acord şi mă enervau toţi ăia care aplaudau înainte şi nu mai puteam sorbi paharul până la capăt. Apoi, mă opream din aplaudat la primul acord al următoarei melodii, ca să nu-l pierd măcar pe el.

Încă o dovadă că lucrurile mari se fac cu suflet.

Dacă l-aţi fi văzut pe Cohen, cum se apleacă în genunchi, la 74 de ani, să asculte mandolina din stânga lui... Cum strânge din sprâncene şi din buze şi cum toate ridurile îi apar ca brazdele primăvara, când ajunge la versul ăla, ăla în care şi-a concentrat jumătate din viaţă... Un om aproape de destinaţie, care a băut, s-a drogat, a avut femei frumoase, celebre şi neînţelese, s-a izolat ca să devină călugăr budist şi acum cântă pe scenă strângând între degete mătănii creştine. După aproape 3 ore de cântat din toţi porii, Cohen alerga pe scenă către culise. Alerga aşa, cum poate alerga un bărbat de 74 de ani, în costum şi cu pălărie. Doi puşti din dreapta mea râdeau, aproape părinteşte: "Parcă-i un copil bătrân".

So you think you can tell/Heaven from hell...

Nu ştiu ce Dumnezeu se întâmplă. E vreo reunire la poarta Raiului şi n-am primit noi comunicatul de presă?

Ştire Mediafax: "Richard Wright, clăparul trupei Pink Floyd şi membru fondator al acesteia, a murit luni, la vârsta de 65 de ani, învins de lupta cu cancerul, a declarat purtătorul său de cuvânt.

Wright, alături de Syd Barrett, Roger Waters şi Nick Mason, a fost unul dintre membri fondatori ai trupei Pink Floyd, în anii '60, pe când aceştia erau abia studenţi. Pink Floyd a devenit apoi unul dintre cele mai mari nume din istoria rockului".

Wish You Were Here şi High Hopes:

Am mâncat pe pâine muzica asta. Vers cu vers.

Eu vreau să-ţi spun că te ador

Sunt două motive pentru care îmi place Ştefan Iordache (Dumnezeu să-l odihnească!).

1. Victor Petrini, personajul preferat al adolescenţei mele. Tata mi-a pus "Cel mai iubit dintre pământeni" în mână, spunându-mi: "Eu am citit-o pe ascuns, sub plapumă. A fost o carte interzisă". Atât mi-a trebuit :)
Niciodată nu m-am bucurat de o crimă. Dar la asta, simţeam răzbunată toată românimea:



2. Vocea guturală, de Sean Connery, cu care îi şopteşte Sandei Ladoşi:

Maicăăăăăăăălllll

Ştiţi deja, s-a dat la toate ştirile: Michael Jackson face astăzi 50 de ani. Să trăiască, să fie sănătos.

În zilele noastre, nu mai poţi rosti cuvintele "Michael Jackson" fără ca cineva să se prăpădească de râs sau să te usture cu o ironie ieftină şi tabloidală. Ei bine, armaţi şi trageţi: îmi place Michael Jackson!

Nu, nu-i bine spus. De fapt, am crescut cu Michael Jackson. Am învăţat limba engleză încercând să traduc versurile lui Michael Jackson. Într-o vreme în care internetul în România era mai improbabil decât nava Enterprise, asta a însemnat foarte multă muncă. Mai ales pentru un copil. Stăteam cu urechea lipită de casetofonul cumpărat din târg, de la vechituri şi cu degetele lipte de butoanele Pause-Play. Am transcris sute de pagini în felul ăsta, iar apoi, urechiometric, căutam cuvintele în dicţionar, să văd ce înseamnă. Exasperat de zelul meu, tata, fan Pink Floyd şi Deep Purple (vă daţi seama ce conflict!) m-a ameninţat că îmi aruncă toate casetele cu Michael Jackson. Le-am ascuns. Apoi m-a ameninţat că îmi aruncă rabla aia de casetofon. Până să îşi pună gândul în faptă, tradusesem jumătate din discografia Michael Jackson şi mă cam plictisisem.

Acum, când ascult Michael Jackson, mă găsiţi cu un zâmbet tâmp pe faţă, îngânând din memorie cuvintele (cele mai multe versuri îmi revin de la primele acorduri). Dansez pe Michael Jackson, cânt tare şi zâmbesc. Muzica lui n-a făcut istorie doar pentru mine, ci pentru o lume întreagă.

Tâ-dâm-tâ-râ-râ-râm-ul cu care începe Thriller (pe Youtube, videoclipul are peste 21 de milioane de vizionări), dansul monştrilor, pantera neagră din Black or White, scena în care sparge geamul unei maşini pe care era inscipţionată zvastica, Michael mic care cântă de parcă s-a născut cu microfonul în mână, moonwalk-ul, Give Into Me cu Slash de la Guns'n Roses, duetul cu Paul McCartney pe The Girl is Mine, energia din fiecare acord, gaşca din Beat It (n-ai cum să nu dansezi pe scaunul de la birou când începe la radio), pălăria albă cu bandă neagră din Smooth Criminal, boxele cât un etaj ale lui McCauly Culkin din Black or White, faraonii din Remember the Time... Nu le mai înşir, că stau până mâine. Cu fiecare melodie, cu fiecare videoclip, Michael a spus o poveste care a devenit automat capitol în istoria muzicii.

AICI, canalul dedicat Michael Jackson pe Youtube.

Şi melodia pe care am adormit în multe seri:

Hallelujah

oCtv mi-a amintit de Hallelujah al lui Leonard Cohen. Cred că este una dintre piesele cu cele mai multe cover-uri din istorie. Deşi permite foarte puţine variaţiuni. Pentru că e Cohen, dacă n-ai înţeles cuvântul, nu ţi-a ieşit nici muzica. Foarte multe somităţi ale scenei, printre care Sheryl Crowe şi Bon Jovi, şi-au încercat vocea pe Hallelujah. Astăzi, cea mai vizionată versiune a piesei pe youtube, cu peste 3.800.000 de vizitatori, le aparţine unor norvegieni. Cică la ei sunt foarte cunoscuţi - Espen Lind, Askil Holm, Alejandro Fuentes, Kurt Nilsen. Nu pot să-i dau embed, că e disabled by request, dar aveţi linkul. Merită.

Următoarea cea mai vizionată variantă este cu ză mastăr Leonard Cohen. Nu excelează la cântat, ăv cors, dar tonul ăla îţi ridică porii în poziţia de drepţi.





Mie personal îmi place versiunea K.D. Lang. E fabuloasă.



Şi versiunea care a făcut din Hallelujah un şlagăr:

Cohen. E musai.

"Celebrul cântăreţ canadian Leonard Cohen concertează pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, pe 21 septembrie, în cadrul noului său turneu mondial.

Biletele pentru concert se vor pune în vânzare începând de joi, pe site-ul www.ticketpoint.ro, precum şi în reţeaua magazinelor Diverta din Bucureşti şi din ţară. Preţurile biletelor variază în funcţie de categorie: 79 de lei (în picioare, pe gazon), 119 de lei (tribuna 2), 149 de lei (tribuna 1), 249 de lei (zona Premium) şi 349 de lei (zona VIP - cu acces la bufet)". (de la Mediafax citire)

Două mostre. Preferatele mele. Toarnă-ţi o cafea aburindă, aşează-te comod în fotoliu şi dacă plouă afară, urmăreşte picătura aia care valsează către rama de jos a geamului. Dar nu pierde niciun cuvânt. Cohen e despre muzica poeziei.

Eurovision: Rusia câştigă, mie-mi place Serbia

Bineînţeles, nicio surpriză la Eurovision. Eu m-am uitat, conştiincioasă, la concurs, sperând într-o lume mai bună. N-avem. Câştigă nu cine merită, ci cine trebuie. Ca-n viaţă.

Melodia ruşilor este foarte slabă, iar eu, dacă aş fi fost Marton sau Pluşenko, mi-ar fi fost ruşine să mă prezint şi să susţin o asemenea melodie. Asta, bineînţeles, dacă n-aş fi ştiut de la început că mizez pe un as de pică.



Evident, majoritatea melodiilor au fost proaste şi foarte proaste. A noastră a fost în urmă cu vreo 20 de ani în materie de muzică. În schimb, mi-a plăcut melodia Serbiei. Eu sunt fan sârbi, la muzică şi la teatru. La politică şi la baschet, nu.




Am ascultat cu plăcere şi melodia israelienilor:

Top 3 horror Eurovision

În general, sunt o persoană constantă şi consecventă. Nu renunţ la un obicei decât dacă e absolut necesar. Dimineaţa îmi beau cafeaua la aceeaşi oră, tot timpul alături de un croissant dulce pe care îl mâzgălesc cu unt şi cu Nutella. Seara mănânc tot timpul un iaurt cu fructe. Duminica merg la mama. Îmi pun reminder pe telefon cu o jumătate de an înainte, ca să nu ratez Mondialele şi Europenele de Patinaj Artistic. În baie am 5 feluri de creme, pe care le folosesc mereu în aceeaşi ordine. Parfumurile le rulez tot într-o ordine prestabilită şi nu fac rabat decât dacă am o zi "rebelă". Vara plănuiesc 2 excursii cu prietenii: una la mare, alta la munte. De fiecare dată ne certăm pentru că eu vreau să intrăm la toate obiectivele turistice de pe traseu şi ei sunt obosiţi şi le e cald şi vor să ajungem naibii odată la destinaţie. Lui Bozică îi dau de mâncare - în afară de aia permanentă constând în boabe de ronţăit - de două ori pe zi, dimineaţa şi seara.

Tot aşa, în fiecare an mă uit la Eurovision. Şi de fiecare dată îmi zic că e o porcărie şi că data viitoare nu mă mai uit. Nu m-am putut abţine nici anul ăsta şi m-am uitat deja la prima semifinală, marţi seară, să văd dacă se califică Nico şi Vlad. Acum e deja dependenţă, voi fi nevoită să mă uit şi sâmbătă.

Mai mult de 2 ore mi-am chinuit simţul auditiv cu piesele din semifinală. Foarte puţine nu m-au deranjat şi una sau două mi-au plăcut oareşicât. Dar la trei am rămas cu gura căscată şi vreau să vi le arăt şi vouă. Sunt probabil cele mai proaste piese din istoria Terrei de după asteroidul care a căzut în Yucatan şi a dus la extincţia dinozaurilor. Poate ei să fi cântat mai prost. Dacă asta se poate numi "a cânta":

Top 3 horror Eurovision:

1. Estonia, Leto svet




2. Irlanda, Dustin the Turkey (adică Dustin Curcanul!!!) - Irlande Douze Pointe



3. Azerbaijan - Elnur - Day After Day



Dintre toate, asta din Azerbaijan s-a calificat şi în finală. Vă daţi seama că astea sunt melodii votate de publicul Eurovision din ţările respective ca fiind reprezentative pentru peisajul lor muzical?
Nu, zău, la anul chiar nu mă mai uit.

O voce si o chitara

Ia ascultati aici:





Foaaaaaaarte frumos, stiu. A, sunt mai multe voci? Nu si in original :) E melodia Carlei Bruni, da, frumoasa si mult luata peste picior sotie a presedintelui Frantei. Compusa de ea - muzica si versuri, in colaborare cu Leos Carax -, ca de altfel si restul melodiilor de pe albumul Quelqu'un m'a dit. Ia ascultati-o:






Marele ei defect e ca e sotia lui Sarkozy. Dar stati linistiti, ca isi repara ea greseala :)