marți, 16 decembrie 2008

Muzică, show sau amândouă?

Da, am fost duminică la concertul Johann Strauss Ensemble din Viena. Pentru că se poartă, pentru că e de fiţe, pentru că merge toată "lumea bună" şi pentru că instituţia la care lucrează Ghimi a fost principalul organizator, aşa că am avut invitaţie moca, altfel nu aş fi dat 200 de lei pentru un bilet.

Asta cu "nu aş fi dat" o zic acum, după concert, înainte probabil aş fi făcut o nefăcută.

Ansamblul are o mare calitate. Aceea că poate să aducă muzica clasică la urechile oricărui neavenit, fără să-i zgârie creierul, ba chiar aducându-i mult zâmbet pe buze. Pentru că ansamblul a făcut un show după toate regulile spectacolului - le-a împărţit ciocolată (drept, cu chipul lui Mozart) copiilor din sală, a "ornat" unele piese cu artificii gen fluierici de la Târgul de Crăciun, a stimulat publicul să cânte şi să aplaude (uuuuuu, ce blasfemie, ar spune melomanii) şi l-a ridicat la final în picioare până şi pe primarul Klaus Johannis.

Dar dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, au fost şi două scene, greu mascate, pe care n-o să le vedeţi probabil niciodată la Filarmonica de Stat din Sibiu, spre exemplu.

Scena 1. Pe finalul ultimei părţi a primei jumătăţi din spectacol, contrabasul scârţâia. Dar scârţâia atât de supărător, că până şi eu, un neica nimeni fără şcoală de muzică, aveam tentaţia să-mi acopăr urechile. Iniţial, în incultura mea, am crezut că venerabilul domn care îl mânuia e obosit (înlocuiţi voi termenul dacă nu sună corect) şi nu apasă ca lumea pe coarde, pentru că sunetul era similar aceluia care-mi iese mie când zdrăngănesc chitara şi nu ţin bine nota. După pauză, am observat că instrumentistul îşi schimbase arcuşul (înainte de pauză era alb, după pauză devenise vişiniu - sau în orice caz, o nuanţă închisă, eu eram în colţul taman opus al sălii.)

Scena 2. În partea a doua a spectacolului, unuia dintre violonişti îi scapă arcuşul pe jos. Pur şi simplu. Undeva în mijlocul scenei, aproape de prima vioară. Imaginaţi-vă scena, cu domnul aplecat pe podea, pipăind după arcuş. De dat la Bitte Lachen! Deşi nimeni n-a râs. Eu recunosc că am mustăcit puţin.

În rest, frumos show :D

Fotografia este a lui Ovi şi găsiţi o galerie excepţională pe matiu.ro.

3 comentarii:

dreamwind55 spunea...

Acum nu vreau sa comentez fitele prezente si nici parada modei. A fost mai mult un eveniment monden decat unul muzical.E nevoie si de asa ceva.
Spectacolul a fost ...spectacol. Progam usurel, cantabil accesibil si popular, perfect pentru atmosfera de dinainte de Craciun. Dirijorul...o bomboana. Marketing prima, dovada "ca cultura" fara ceva sclipici nu se vinde. Oricum, faza cu Australia a fost geniala. Asta a fost norocul protipendadei iesita pentru a fi vazuta. As fi vrut sa-i vad la un Bruckner.
Naivitatea publicului am observat-o insa la sfarsit. Standing ovation? Aude? Ca sa ne intelegem, nu am nimic cu interpretarea profesionala a ansamblului, a fost ok.
Atitudinea publicului a fost de "Spectacolul a fost frumos, ne-am distrat bine, hai sa ne ridicam in picioare sa vada domnii de la Viena ca suntem culti" Fiecare artist isi doreste asta. Ma intreb doar daca sculatul in picioare nu a fost ceva standard. Cred ca ar fi facut-o oricum ar fi fost concertul. Nu l-am vazut pana acum pe Herr J sculandu-se in picioare la concerte si mai si decat asta. A fost doar o noua etalare a snobismului, si nu o apreciere.
O seara placuta, nevertheless...

adela mohanu spunea...

Plăcută zic şi eu. Chiar am râs cu poftă la unele faze. Şi am ascultat cu plăcere altele. Dar entuziasmul de final, chiar prea de tot.

Gigel spunea...

Te invitam sa vizionezi Hamlet cu Felia Popii la Stanca. Dar sa fii cel putin la fel de...obiectiva, precum la Thalia. Sunt curios