sâmbătă, 31 ianuarie 2009

SB06BUX, de parcare regulamentară ai auzit?


Ştiu, e absurd să le ceri şoferilor să respecte prevederea legală cu "parcarea interzisă la mai puţin de 5 metri de colţul străzii", când nesimţirile la care se ajunge sunt mult mai mari de atât.

Şi totuşi, insist.

Când vrei să ieşi de pe Bastionului în Şaguna, îţi asumi un risc egal cu mâncatul la Big Mamma. Poate ajungi la spital, poate nu. Pentru că de fiecare dată este câte un nesimţit (la intersecţie mă refer) care să-şi lase maşina fix în colţul străzii. Nu-i suficient că ieşi în curbă, dar nici nu vezi nimic dincolo de primii 2 metri pe sensul din stânga. Şi mai ieşi un pic cu botul, ca să vezi ceva. Degeaba. Mai ieşi un pic. Şi încă un pic.

Dacă şoferii care vin de pe Şaguna au prezenţă de spirit, pun brusc frână, te claxonează şi ai scăpat. Dacă n-au prezenţă de spirit, ghinion.

Mulţumesc, SB06BUX, pentru efortul pe care l-ai făcut atunci când ai căutat sârguincios un loc de parcare legal. Le mulţumesc şi poliţiştilor care nu dau amenzi pentru amănunte din astea. Că doar legile sunt ca să le respecţi în spiritul, nu în litera lor.

vineri, 30 ianuarie 2009

Numai o mamă poate înţelege ce înseamnă să ai un copil autist

Alina m-a rugat să vă dau vestea despre Petrişor, băieţelul unor prieteni. Am acceptat cu tristeţe, dar cu tot dragul:

"Piticu" este un copilaş special. El are 6 anişori şi jumătate şi este autist. Îi place muzica, în special Gummy Bear. Atunci când aude aceste cântecele se opreşte şi începe să danseze legănându-se de pe un picior pe altul. Îi place să fie legănat cu un cearşaf şi să se prefacă avion. Îi place foarte mult balonul umflat, îl agită cu mânuţele şi începe să râdă. Îi place să fie gâdilat, devine foarte atent când i se şopteşte la ureche. Acestea sunt micile "plăceri" ale Piticului.

(...)

Numai o mamă înţelege cum e să trăiasca în permanenţă cu teama că poate mâine nu mai are banii necesari terapiei, că poate copilaşul nu va mai avea şansa să meargă la o şcoală normală ca toţii copii.

Cu ajutorul nostru al tuturor, Petrişor poate avea această şansă la o viaţă normală, la fel şi familia lui.


Întreaga poveste a lui Petrişor, pe site-ul pentrupetrisor.com.

E Nadal!

Rafael Nadal şi Fernando Verdasco (foto, australianopen.com) joacă de peste 4 ore şi jumătate semifinala de la Australian Open. Verdasco a luat primul set la tie-break, Nadal le-a câştigat pe următoarele două, cu 6-4 respectiv 7-6, iar în acest moment este 6-5 pentru Verdasco în setul al patrulea. Dacă Verdasco reuşeşte să ia setul, se trece în decisiv şi, cel mai probabil, meciul va dura peste 5 ore.

Este unul dintre cele mai îndârjite meciuri de tenis pe care le-am văzut. Are o calitate a jocului excelentă şi, deşi de obicei îmi canalizez simpatiile după primele mingi, acum, după 4 ore jumate, nu ştiu cu cine să ţin.

Dacă aveţi vreun televizor prin preajmă, daţi pe Eurosport. Meciul e incredibil.

Update 1: Verdasco câştigă imperial tie-break-ul (7-1). Se intră în decisiv.

Update 2: Se joacă de 4 ore şi 45 de minute. E 2-2 în setul decisiv. Serveşte Nadal.

Update 3: S-a trecut de 5 ore la Melbourne. Nadal are 4-3 în decisiv. Verdasco are avantaj în game-ul opt, pe serviciul lui.

Update 4: nadal câştigă meciul, pe serviciul lui Fernando, care a făcut 2 duble greşeli. Meciul a fost frumos din cauza/datorită lui Verdasco.

Nu cred că finala Federer-Nadal se va ridica la înălţimea acestei semifinale.

Ce bine că m-am dus în vinerea aia la schi, ca să-mi rup ligamentul, ca să-mi pună doftoru piciorul în ghips, ca să stau acasă şi să văd semifinala asta :D

joi, 29 ianuarie 2009

Fotografie dincolo de limite: Alaska

Ştiţi că există paparazzi de animale sălbatice? Da, nu i-a trebuit mult tehnologiei ca să avanseze, că au şi apărut. Sunt fotografii ăia care nu respectă limitele intime ale animalului, care îl hărţuiesc ore în şir pentru un close-up mai bun. E ca şi cum la mine în casă ar locui tot timpul un elefant. Dacă m-aş duce la baie, ar fi după mine. Dacă mă aşez la masă, se pune şi el pe scaun. Dacă îmi fac manichiura, îşi bagă trompa în lacul de unghii.

Nu despre paparazzi wildlife vreau să vă spune, ci despre adevăraţii fotografi wildlife. Cei pentru care viaţa este mai importantă decât fotografia.

Cu un fotograf wildlife, începi să discuţi despre fotografie, dar ajungi invariabil, fascinat, în faţa unor poveşti de viaţă. De viaţă sălbatică. Deşi sună dur, fotografii spun că nu ei sunt cei care trebuie să se protejeze în faţa naturii sălbatice. Natura este cea care trebuie protejată.

Din marea de fotografi wildlife, am ales trei - John Hyde, Barbara Jordan şi Tom Wolff Mussehl. Toţi au ceva în comun: Alaska. Şi pasiunea pentru fotografie.

Hyde trăieşte din fotografie wildlife de peste 30 de ani. Spune că s-a înscris la un curs opţional de foto când era în facultate şi doar pentru că dorea să cucerească o domnişoară care mergea şi ea la curs. „Am cucerit-o pe fata respectivă şi am ieşit împreună timp de un an. Ca să vezi, fotografie fac şi acum, peste mai bine de 30 de ani. Nostim, nu?", glumeşte Hyde, unul dintre cei mai apreciaţi fotografi wildlife din lume, la rândul lui profesor de fotografie.

Ce înseamnă să fii prost

în timp ce leii şi jaguarii din Africa au ajuns atât de obişnuiţi cu motoarele jeep-urilor de safari, încât să-i fotografiezi face parte din ritualul lor zilnic, în Alaska, treaba nu-i aşa de simplă. în Alaska trebuie să te lupţi cu vremea, cu geografia complicată, instabilă şi înşelătoare a ţinutului şi cu tine însuţi. Cu fotograful care vrea un close-up al puiului simpatic de urs polar, dar nu vede ursoaica la 20 de metri mai încolo. E prima lecţie pe care ţi-o spune un fotograf cu experienţă: „Dacă ţii neapărat să fotografiezi rechini agitaţi sau stai la un pas distanţă de lei care-şi urmăresc prada, eşti pur şi simplu prost. Şi, mai rău, nu arăţi niciun fel de respect pentru subiecţii tăi. Dacă un leu sau, în Alaska, un urs sau un elan omoară sau răneşte pe cineva, viaţa acelui animal e terminată. Dacă un fotograf face ceva care să determine o reacţie agresivă din partea unui subiect, atunci cel mai probabil a violat zona de confort a animalului sau poate, şi mai rău, l-a învăţat pe animalul acela să asocieze oamenii cu mâncarea. Cele mai multe atacuri ale urşilor din Alaska se întâmplă pentru că oamenii i-au determinat pe urşi să-i asocieze cu sursa de hrană. Dar dacă animalul atacă, atunci acel animal va fi categorisit de autorităţi drept „out of control" (foarte periculos, suspectat oricând de un nou atac), aşa că va fi omorât. De fapt, în această situaţie, nu animalul îşi pierde controlul, ci omul. Animalul este omorât pentru că se comportă normal", spune John Hyde.

Totuşi, în cei peste 30 de ani de fotografie wildlife, John spune că viaţa nu i-a fost niciodată ameninţată de un animal. Adevăratele pericole vin de la mediu. De la natura sălbatică, nu de la sălbăticii.

Restul articolului îl găsiţi pe badorgood.com. Site-ul de fotografie are un layout nou şi o siglă roşie, care pentru o perioadă din viaţa ei a fost roz :D

Avem nevoie de Cristi Brancu?

Pe Cristi Brancu l-am ascultat o vreme la Europa FM. La drum lung, era ideal. Voce bună, nu te deranjează la condus, nu râde isteric la propriile glume şi mă obişnuisem cu jingle-urile. Îmi dădeau o senzaţie de siguranţă - adică, oi fi eu în maşină, la 500 de kilometri de casă, dar asta nu rezultă şi din atmosferă.

Asta până să apară Radio Guerilla. Ueeeeeeiiiii smarter. Şi muzica difuzată, aşijderea.

Nu ştiu ce cristos căutam pe net şi am dat de blogul lui Brancu. Am sperat să regăsesc o părticică din sentimentul familiar de altădată. Şi am găsit următoarele: "Cine n-are (barbatie), n-are. Primul sot al Mihaelei e cam josnic", "Marutza in gura lupului", "Radulescu vs. Tatoiu, la tribunal. Dupa Agentul VIP.", "Noul vlastar Sucu va fi botezat in februarie" (vorba cântecului: Sucu? Who the **** is Sucu?). Eu, care am cu ştirile mondene cam cât are coada vacii cu ştampila primăriei, am fost surprinsă să aflu tot felul de veşti care nu mă interesează absolut deloc. Pe alţii, însă, da. Oamenii comentează, dezbat, despre bărbaţii Răduleascăi, despre vestimentaţia lui Dani (ăsta cică ar fi un puşti de la Antena 1, combinat cu ante-numita), despre casele Mioarei Roman (cred că fosta nevasta a lui Petre Roman) etţetera.

Carecumarveni, pe oameni îi interesează aceste aspecte. Şocantă ipoteză: chiar avem nevoie de Cristi Brancu?

Fără suflet - fără cuvinte

Nu pot să-mi explic asta, nu am nimic de zis, nu pot s-o raţionalizez:


În cartierul Vitrometan din Mediaş - a apărut pe Ghimpele de Sibiu.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Rasism, feminism, homofobie

Până unde merg limitele stabilite de political correctness? Când ai avea voie să faci poante pe seama chinezilor că au ochii mici, a femeilor că nu se pricep cu volanul şi a homosexualilor că... na, sunt homosexuali?

1. Feminism.

a) Am avut un şoc la Bruxelles. Toată lumea vorbea în conversaţiile uzuale generaliste cu el sau ea: He or she should not write, regarding his or her rights, speaking out his or her thoughts... De la un momentdat mă scotea din sărite că her e mereu pe locul al doilea. Deşi, înainte de experienţa de la Bruxelles, nu m-a deranjat niciodată că teoria pune un el impersonal în regulile generale, pentru că nu am conştientizat niciodată el-ul ca fiind masculin în context, ci neutru, în zilele alea îmi venea să ridic două degeţele şi să spun: can we talk about her or his rights? Sunt feministă, da, dar ce vină are gramatica?

b) Azi am râs de m-am prăpădit pe seama unui videoclip de la corinoasa cu isprăvile unor femei la volan. În rest, mă enervează poantele cu şoferiţe. Pentru că, subversiv, le reduce femeilor încrederea în capacităţile lor de condus (maşini) şi finalmente le va lua de două ori mai mult timp să parcheze o maşină decât unui bărbat. Din punct de vedere psihologic, axioma că femeile conduc prost e greşită. Greşită, dar teribil de comică.

2. Rasism.

a) Meciurile de baschet ale CSU Sibiu. Pliiiiin de negri pe teren. Deşi-s ai noştri, ferească Sfântul să greşească o pasă, că din cioroi şi maimuţe nu mi-i scoate grăsanul din spatele meu (iacătă, nici aici nu-s politically correct - de ce îl caracterizez după aspectul fizic?). Manifestările de genul ăsta sunt triviale, depăşite, profund rasiste. Nimic nostim. Şi nimic inteligent. Mult mai haios este să întrebi un chinez de ce-i aşa palid, nu cumva are hepatită?

b) Deontologia profesională îţi interzice să defineşti, într-un articol de presă, un om după etnia sa. Dacă un ţigan fură, trebuie să-i spui "român". Dacă un ţigan primeşte premiul Nobel, e român de etnie rromă. Ca să vezi că pădurea nu are numai uscături. Asta e politically correct?

3. Homofobie

Aici n-am prea multe de zis. Mă autosuspectez că sufăr de boala asta.

4. Concluzii

Ce-i political correctness asta? Atitudine corectă faţă de toate minorităţile, oricare ar fi criteriile care le clasează drept minorităţi.
Şi mai ce e political correctness asta? Autocenzurarea acelor porniri considerate discriminatorii, nedemne şi jignitoare.
Ce rezultă de aici? Reducerea drastică a listei de bancuri bune din patrimoniul universal. Umblatul cu băţul în cur şi codul deontologic în vârful degetului arătător. O ciorbă de falsităţi, considerate virtuţi.

Political correctness s-a inventat de unii cărora li s-a părut că bunul simţ e ofensator.

Ori îi omorâm, ori îi învăţăm să joace fotbal


Asta-i imaginea de pe msnbc.msn.com. Fotografia apare la categoria "Animal Tracks", alături de alte poze simpăticuţe cu pui de lei şi de leoparzi, căţei care cască a plictiseală, urşi polari care fac cu mâna... ce mai, a wonderful world. În prima fracţiune de secundă am văzut şi eu în poză nişte elefanţi. Apoi am citit explicaţia - nişte elefanţi din Sumatra, într-un parc naţional indonezian. Şi zdrang! una peste coada ochiului: în poză sunt, de fapt, nişte elefanţi cu picioarele în lanţuri.

De ce nu explică nimic msn-ul? Ce-i cu poza asta? Ce caută lanţurile într-un parc naţional, teoretic protejat de legi, unde tot teoretic n-ai voie nici să aşezi un muc de ţigară, darămite lanţuri la picioarele elefanţilor?

Povestea elefanţilor din Sumatra e simplă, logică şi tristă. Jungla lor a fost defrişată şi înlocuită cu plantaţii. Specia (cea mai mică specie de elefanţi asiatici) este acum pe cale de dispariţie. Conflictul dintre oameni şi elefanţi a ajuns până acolo încât oamenii îi otrăveau, pentru că le călcau plantaţiile. Apoi elefanţii au început să le calce colibele în picioare. Oamenii i-au vânat şi mai mult. Şi a venit soluţia salvatoare a statului indonezian: o rezervaţie undeva în Sumatra, unde nu există vegetaţie şi aia care există e înecată în mlaştină (rinocerii o duc bine acolo), în mijlocul căreia s-a înfiinţat un - fiţi atenţi - "Training centre". Elefanţii sunt domesticiţi (zic ei) şi învăţaţi să facă tot felul de giumbuşlucuri, spre marele amuzament al turiştilor, care vin în număr tot mai mare în Sumatra ca să facă safari pe elefanţi şi să se distreze când animalele "dau lăbuţa". Autorităţile consideră programul o mare realizare. Citez de pe indahnesia.com:

Since the program was started the imago of the park has changed drastically: from an unknown reserve in a popular place of visit, where 'safari-rides' can be made on elephants through open terrain of the park.


Lăudabil, nu crezi?

Într-o încercare de scuză stângace, ni se explică fugitiv că, dacă n-ar fi antrenaţi pentru entertainment, elefanţii ar fi probabil omorâţi de localnici. Nu că-i mai bine aşa?

Decât să-i omorâm, mai bine îi învăţăm să joace fotbal:

Poimâine vin nebunii

Am zis deja ce părere am eu despre snowmobile. Ideea e că poimâine vin.

Vineri, în Piaţa Mare, de la ora 20.00. Dacă nu aterizează în biroul primarului, vor ateriza în clopotniţa bisericii catolice. Undeva tot trebuie să se oprească :D

Comunicatul oficial zice că Sibiul este al doilea oraş din "această parte a Europei" (e o ruşine să fii din est?) care găzduieşte o asemenea demonstraţie, după Moscova. Păi da, ce mi-i Piaţa Roşie din Moscova, ce mi-i Piaţa Mare din Sibiu...

Io mă duc mâine. Ţup-ţup, în cârje. Dacă tot va fi sfârşitul centrului istoric al Sibiului ez ui nău it, măcar să fiu şi eu acolo :D

marți, 27 ianuarie 2009

Nesimţiţi de Tulcea

N-am coborât să-i spun ce părere am despre el, că-s momentan handicapată. Da o să mai trec eu prin Tulcea...

Pentru sibieni: ştiţi ieşirea de pe Bastionului, în Şaguna (pentru ne-sibieni, imaginaţi-vă o ieşire dintr-o stradă îngustă, cu sens unic, în drumul naţional). Are un refugiu pentru cei care o iau la stânga, în aşa fel încât să nu fie blocaţi acolo - fluxul pe DN e, desigur, continuu. Acolo am ieşit şi noi, pe la amiază, când e traficul mai greu. Eram a doua maşină în refugiu. În faţa noastră, un Logan albastru. Cum se face între şoferi, te uiţi în stânga, dai din cap, mă lăsaţi vă rog, sigur poftiţi, nicio problemă. Aşa o fi făcut şi loganistul, pentru că a pornit încet, şovăielnic, nu s-a băgat brusc şi forţat în faţa nimănui. Dăm şi noi să intrăm în flux. Dialogul vizual, apoi mulţumescul din avarii, tot tacâmul. Când se aude buuuufff! Nu, nu în bara noastră (de data asta).

Nesimţitul ăsta:


...cu răutatea tipică a şoferului pentru care condusul e o ring de box şi nu-i funny dacă ţi-a trecut ziua fără să cotonogeşti pe cineva, a aşteptat să intre Loganul, apoi a pornit şi a intrat ţintit unde era bara lui mai groasă, în farul omului. Aşa, ca să-i arate cine-i boss-ul pe deneu. Şi în faţa boşilor nu se bagă nimeni! Că ei e mai mari şi mai de la Tulcea, rea-ţi ai dreacu de ardeleni împuţiţi!

După refugiu, semafor. Prindem roşu. Sau roşii. Vreo două-trei. Timp suficient ca idiotul din dreapta şoferului să deschidă uşa maşinii în lehamite, să se uite la amărâtul din faţă cum îşi examionează maşina (nu păţise nimic, cred) şi să arunce în scârbă o pungă cu resturi, dacă tot se făcuse curent:


Atât de mult mi-aş fi dorit să am timp să mă duc aşa, ţop-ţop, în două cârje până la dumnealor şi să le spun doar atât: Cu respect vă aduc vestea că sunteţi doi boi.

Umor din ăla bun

Când am primit linkul ăsta, nu m-am putut opri din râs câteva minute. Umor din ăla bun, cum făceau Divertişii pe vremuri şi uneori le mai iese şi astăzi:



N-au nimerit-o foarte bine cu viziunea mesianică asupra politicii româneşti, dar soarta e de vină, nu psihologia personajelor :D

luni, 26 ianuarie 2009

A plecat şi ultimul român de la Melbourne

Mai era doar unul singur, în turul al 4-lea. Ar fi urmat sferturile de finală. Dar nu te poţi lupta cu karma.

Iulian Vespan a părăsit Australian Open-ul din 2009 ieri, odată cu eleva sa, Alisa Kleybanova. Alisa o bătuse foaaaarte frumos pe cea mai sexy jucătoare a planetei, Ana Ivanovic, în turul al treilea. Însă în faza următoare tenismena de numai 19 ani, un munte de (prea multă) carne, dar şi de ambiţie, nr. 31 mondial, a fost învinsă de Jelena Dokic, sârboaica naturalizată de australieni şi care a devenit, în numai câteva zile, vedeta turneului.

Dokic a fugit de acasă când era încă la şcoală, pentru că nu mai suporta bătăile tatălui ei. A ajuns în Australia, ca să facă tenis. Este nr. 168 mondial, dar a ajuns în sferturile turneului de la Melbourne. Singura australiancă rămasă în AO. Natural, publicul este al ei. Karma este cu ea.

Na, că eu am ţinut cu Kleybanova. Şi pentru că mă cheamă gică contra, dar şi pentru că rusoaica se încuraja pe teren cu "Haide!". Şi pentru că Iulian Vespan îi striga din tribune "Bravo!". Se auzea clar, pentru că nimeni nu aplauda mingile câştigate de ea. Şi a câştigat o grămadă, într-un meci epuizant, de 7-5, 5-7, 8-6.

Că am terminat acum chiar cu toţi românii de la Australian Open, inclusiv cu ăia din linia a doua, o să mă uit după Djocovic. Uite aşa, pentru un episod pe care l-a relatat şi Cristian Tudor Popescu:

Secvenţa numărul 3: sârbul Djokovici face eforturi mari să returneze serviciile-bombă şi să prindă voleurile bosniacului naturalizat american Amer Delici. Meci de mare frumuseţe, între doi jucători de forţă şi fineţe. Schimb lung de mingi, punct important, cu încărcătură nervoasă mare. Delici trimite o dreaptă năprasnică la linia de fund. Arbitrul de linie nu strigă out. Djokovici opreşte mingea şi ridică mâna: challenge, contestaţie. În vuietul mulţimii, mingea bosniacului îşi reface traiectoria computerizată peste teren şi aterizează... nici pe calculator nu se vede din prima unde! Abia la apropiere şi mărire a imaginii se deosebeşte jumătatea de milimetru dintre urmă şi linie: out, Djokovici a câştigat pariul pe muchie de cuţit. Delici strânge din fălci, îl doare rău. Şi atunci Djokovici, în loc să profite de momentul de dezamăgire al adversarului, în loc să servească repede ca să nu-i lase timp să uite mingea pierdută la milimetru, aşa cum spune tactica de manual, îi zâmbeşte prieteneşte bosniacului, ridică ambele mâini în sus a scuză şi pe urmă îşi arată ochii: ce să fac, dacă am ochi buni… Delici se destinde, zâmbeşte şi el, situaţia s-a egalizat psihic şi acum Djokovici poate servi.


Concluziile şi secvenţele 1 şi 2 din fabula lui CTP, aici.

Sursa foto: tenis.info.

Şocant, incredibil, dezastruos, impresionant, !

Am în urechea internă o cretă din aia veche, proastă, presărată cu fire de nisip. De fiecare dată când ăia de la tv scriu cu ea pe tabla auzului meu, scââââââââârţ face creta, de mi se ridică părul pe mâini şi încep să mă mănânce gingiile.

Al naibii subconştient, când mă apuc să scriu un articol, uneori mi se strecoară sub tastatură pe nescârţâite aceleaşi expresii. Ptiu, lua-v-ar gaia!

Încep o listă, completaţi şi voi cu scârţâielile pe care le uit eu:

  • Anul este neapărat de zile. Nimic nu s-a petrecut acum un an, ci musai acum un an de zile, ca şi când ar exista o sută de alte posibilităţi.
  • Când ceva nu merge bine în România - şi niciodată nimic nu merge bine în România -, facem inevitabil cumparaţia cu în orice ţară civilizată (o excludem astfel din categorie pe a noastră)
  • Când ceva nu merge bine în România - şi niciodată nimic nu merge bine în România -, ţara devine a tuturor posibilităţilor, în antagonie cu acceaşi expresie ştampilată metaforic pe SUA, atâta tot că în acest al doilea caz, vorbim de sensul propriu
  • Forţele de ordine întotdeauna descind la...
  • Cetăţenii sunt întotdeauna nevoiţi să scoată din buzunar sume...
  • Orice personaj care câştigă sau este ales într-o funcţie urmează să se instaleze confortbail în fotoliul de...
  • Nimic nu începe, totul debutează
  • În fiecare noapte de petrece câte o tragedie/un carnagiu pe şoselele din...
  • La fiecare zăpadă, autorităţile sunt luate pe nepregătite.
  • Urmăririle sunt musai ca-n filme.
  • Dacă nu e şocant, e incredibil, dacă nu e incredibil, e dezastruos, dacă nu e nici dezastruos, e impresionant, dacă nu e niciuna din ăstea, are semnul exclamării!
Mai aveţi?

PS: Un studiu, deşi riguros, dar foarte simpatic pe tema asta a apărut la Paralela 45 şi se cheamă Moda lingvistică 2007. O recenzie la fel de simpatică a cărţii, aici.

Caricaturi verzi



Caricaturile lui ŞAI, via Umbrelaverde.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Guverne ilegale - şi le doare-n dos

Fermentaţia politică rezultată în urma combinării stângii asumate a României (PSD) cu stânga deghizată a României (PDL) s-a extins către membrele sale periferice - aşa-zisele instituţii "independente" din administraţia locală, prefecturile. Ca principiu democratic, prefecturile sunt instituţiile de control guvernamental a legalităţii actelor emise de consiliile locale şi judeţene. Cei mai ocupaţi funcţionari dintr-o prefectură ar trebui să fie, teoretic, juriştii. Şi tot teoretic, şeful lor ar trebui să fie - permisă-mi fie exprimarea - cel mai independent dintre independenţi. În aşa fel încât, ori controlează un primar fdgr-ist, ori unul liberal, social-democrat sau democrat-liberal, puţin să-i pese de adeziunile lor de partid.

Potrivit legii, prefecţii în România sunt înalţi funcţionari publici, apolitici. Hahahahahahahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Ce simplu e să fii apolitic în ţara asta - îţi demisia de la partid şi gata. Tu n-ai făcut niciodată politică în viaţa ta. Nu te-ai războit niciodată cu adversari de la alte partide, nu ai niciun dinte împotriva nimănui, ai înalte calităţi morale şi nobila înzestrare a imparţialităţii şi ca atare te califici cum nu se poate mai bine pentru funcţia de prefect.

Pentru mine, abordarea pe care o are presa vizavi de acest subiect este halucinantă. La curent cu toată teoria, jurnaliştii asistă absenţi şi marginali la schimbările de prefecţi. Analiştii apar la toc-şou-uri şi ne îndeamnă să ne obişnuim cu ideea, e normal ca orice Guvern nou-instalat să schimbe prefecţii. Păi, tataie, şi teoria...? Cum rămâne cu teoria?

Sunt multe cazuri de foşti prefecţi (evident, la rândul lor numiţi politic, controlaţi politic, executanţi politici) care au dat Guvernul în judecată pentru că au fost înlocuiţi din funcţie. Culmea, în statul ăsta român, schizoid cum e el, au şi câştigat. Pentru că unii procurori şi unii judecători din ţara asta cunosc teoria şi o şi aplică. Este cazul lui Ion Ariton (apolitic, dar preşedintele PDL Sibiu), lui Cristian Marius Vladu (apolitic, dar candidat la funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara din partea PDL) şi al lui Orest Onofrei (fost subprefect, apolitici şi el, dar candidat din partea PDL Suceava la alegerile parlamentare). Asta ca să citez cele mai recente exemple.

Guvernul PDL (plus PSD) al României, adică oamenii care i-au dat la greu în judecată pe liberali pentru schimbările din funcţii, abia aşteaptă să facă exact acelaşi lucru pe care anterior l-au contestat. La Sibiu vine în fruntea Prefecturii Constantin Trihenea, apolitic şi dumnealui, dar consilier local din partea PDL şi candidat PDL la parlamentarele din noiembrie.

O ţară tristă, plină de umor.

vineri, 23 ianuarie 2009

Nebun, încă în viaţă

Zăpada e prietena noastră. Şi natura. Munţii, văile, dealurile, pădurile... Dar în acest decor, ce caută motoarele?

Îmi plac schiurile şi săniile. Nu-mi plac snowmobilele. Totuşi, băiatul ăsta merită văzut pe 30 ianuarie, în Piaţa Mare din Sibiu, că s-ar putea să nu mai conlocuim aceeaşi planetă foarte mult, la ce chestii se pretează:



Ross Mercer are şi un record mondial la săritura cu snowmobilul (nu ştiu dacă mai e în vigoare). Chestia e că vine peste o săptămână, în Piaţa Mare. Un tip cu care n-aş vrea să mă întâlnesc în intersecţie.

Te-ai distrat, cretinule?

Am văzut imaginea asta la Brylu şi m-a zdruncinat:


E la Bâlea Lac. Cum spune şi pleto-bărbosul, dacă ştiţi cam cine deţine o puşcă în zonă (adăugaţi la asta şi informaţia "şi NU deţine câini"), nu-i greu să vă gândiţi la identitatea autorului.

Să fim realişti, lumea nu-i perfectă. Am auzit şi eu de oameni care omoară câini - dar îi otrăvesc (sau încearcă să facă asta). Acum 15-16 ani, adoptasem un căţel de pe stradă şi a murit după nici 3 luni. Am bănuit că vecinii noştri (care nu suportau nici lătratul câinilor, nici cotcodăcitul găinilor şi probabil îi deranja şi huruitul crengilor de copaci atunci când bate vântul) l-au otrăvit. N-am ştiut niciodată sigur, dar mi s-a părut un gest - chiar şi prezumtiv - de natură patologică. Trebuie să fii bolnav să faci asta.

Dar să împuşti un câine?!

Ce te poate îndemna la gestul ăsta de brută ne-evoluată, care-i impulsul care traversează (minusculul) tău creier şi ajunge în braţ, în mână, în arătător şi de acolo în trăgaci? Cu ce ţi-a greşit animalul ăla într-atât încât să vrei să-l vezi nu numai mort, dar fulgerat, sângerând, cu secunda brusc curmată?

M-am gândit: o fi tras de la depărtare şi l-a nimerit după mai multe încercări eşuate? S-a dus lângă el ca să-l spulbere? Căţelul o fi dat din coadă, bucuros de întâlnire? O fi sărit în două lăbuţe, a joacă? Privirea lui lihnită o fi cerut ceva de-ale gurii? O fi înţeles, în ultima clipă, că omul nu este cel mai bun prieten al câinelui?

Şi tu, animal subdezvoltat care ai apăsat pe trăgaci, dormi bine noaptea? Ar fi cazul să afli că există dreptate în toate.

joi, 22 ianuarie 2009

Ce aş face dacă aş fi Ţiriac

Logic, terenuri de tenis. În orice caz nu aş arunca milioane de euro pentru ca o mână de bogătani ai planetei să se amuze împuşcând porci. Fie ei şi mistreţi (dublu sens - aveţi libertatea de a asocia adjectivul cu oricare dintre substantive).

Din păcate, nu sunt Ţiriac. Nici măcar pe-aproape. Dar mă scoate din sărite schedule-ul de la Australian Open. Lipsit de români.

Băieţii au egalat scorul fetelor - adică au dat-o cu toţii de gard. Nimeni nu s-a calificat după runda a doua, la simplu. Hănescu n-a făcut nimic nici la dublu, unde a concurat astăzi cu spaniolul Guiilermo Garcia-Lopez, împotriva cuplului Coelho-Sirianni. Hănescu şi Lopez aveau 4-3 în setul decisiv şi l-au pierdut în cele din urmă cu 6-4. Enervaaaaant!

Rămân totuşi la dublu cuplurile Edina Gallovits/Arantxa Santonja, Sorana Cârstea/Monica Niculescu şi Andrei Pavel/Horia Tecău (toţi au câştigat în runda 1).

Părinţii din ţara asta care au capul pe umeri şi înţeleg că e foarte important pentru un copil să-şi consume energia fizic, nu mental în faţa monitorului, ar trebui să considere printre opţiuni şi tenisul. Are o groază de avantaje - e elegant, nu presupune contact fizic cu un adversar, te dezvoltă foarte frumos - fie că eşti domn sau domnişoară -, e un sport inteligent, de anticipaţie, dar şi de îndemânare.

Pentru o carieră profesionistă, e o opţiune de o sută de ori mai bună decât fotbalul - nu depinzi de niciun patron manelar care s-ar putea să intre la închisoare la un momentdat pe motiv de blătuire, iar un jucător mediocru de tenis câştigă mai bine decât un fotbalist mediocru. În plus, tenismenul depinde numai şi numai de el. Fiecare lovitură înseamnă şi bani în plus (sau nu). Sportivul nu depinde de jocul nimănui în afară de al lui propriu şi poate decide unde şi când să joace sau când are nevoie şi chef de o vacanţă. Jucătorul de tenis e mai matur şi mai conştient de propria muncă, pentru că nu depinde de nimeni. Tenisul e cel mai liber sport care există.

Şi dacă aş fi Ţiriac, aş vrea să fiu asociat în memoria acestui popor cu tenisul. Iar pentru Ţiriac, în acest moment, tenisul pierde teren.

Sursa foto: tenisdecamp.ro.

marți, 20 ianuarie 2009

Fortăreaţa


Acesta este un post foto :)

Fotografia este realizată la cetatea din Prejmer, Braşov - cea mai veche şi mai bine păstrată biserică fortificată din estul Europei şi cea mai veche fortificaţie teutonă de pe teritoriul României. Prima atestare vine din anul 1240, dar se crede că a fost construită mult mai devreme.

La Prejmer e frumos mai ales vara, când aici se organizează Festivalul Clătitelor. Nu ştiu, n-am fost, dar îmi propun :)

De câte ori ai cântat imnul naţional?

E Ziua Inaugurării astăzi la Washington. Ziua despre care se spune că va face istorie, ziua în care al 44-lea preşedinte şi primul de culoare al Americii se va instala oficial la Casa Albă. Şi americanii ştiu atât de bine să facă un spectacol din istorie! Poate din cauza asta istoria îi şi iubeşte atât de tare.

Concertul inaugural de ieri, care a reunit cele mai mari nume de pe scenele muzicale, actoriceşti, sportive a fost un spectacol la care orice participant sau privitor s-a pomenit la un momentdat cu nodul în gât.

Cum cântă Beyonce asta "America the beautiful", zici că niciodată n-ar fi apărut aproape dezbrăcată şi îngăimând ceva lasciv:



Country, sigur că da, singurul folclor al americanilor, cu Bruce Springsteen, acelaşi Springsteen care îşi face muci naţia în Born in the USA - şi cât de elegant şi demn ţine ritmul preşedintele Barack Obama, cu "This land":



Şi "Higher ground" cu Usher, Stevie Wonder şi Shakira, imposibil să nu fi mândru de naţia asta, deşi blonda e, de fapt, columbiancă:



Obama are parte de un curent favorabil, pe care sper să-l poată gestiona în favoarea sa. Foarte puţini au grăit, firav, câte ceva care să umbrească ziua de 20 ianuarie. Unii au spus că s-au cheltuit milioane de dolari pentru festivităţi, în acest timp de criză, dar naţiei nu i-a păsat. Dacă ceva merită toţi banii pentru americani, atunci e nevoia de a pompa orgoliu în sentimentul lor de cel mai frumos şi mai puternic popor al lumii. Şi asta chiar face toţi banii!

Alţii au descoperit că, acum "n" generaţii, un strămoş alb al mamei lui Obama a deţinut sclavi. Au venit alţi cercetători, care au descoperit că strămoşii soţiei preşedintelui, Michelle, chiar au fost sclavi. Într-un acces de ironie gratuită, au apărut articole care au deturnat simbolistica evenimentului reamintind că "Obama moşteneşte Casa Albă, care a fost construită de sclavi". Eu zic că asta demonstrează cât de departe a ajuns America.

Americanii sunt puternici pentru că se simt puternici. În schimb, românilor le este jenă să-şi intoneze imnul naţional. Am în jurul meu atâtea exemple, la meciurile CSU Sibiu, de puşti care se hăhăie în timpul intonării imnului, pentru că li se pare mai sofisticat aşa. Să cânţi odată cu Veta Biriş de 1 decembrie? Vai, ar fi penibil! Şi ridicol să-ţi afişezi la fereastră drapelul roş-galben-albastru. Şi totuşi, în ciuda snobismului care consideră patriotismul patetic, am de spus aşa:



Tu de câte ori ai cântat imnul naţional?

luni, 19 ianuarie 2009

Să învăţăm limba română cu Monitorul de Sibiu

Nu fac decapitări în piaţa publică de obicei. Ştiu că munca în presă, ca orice altă muncă, presupune şi greşeli. Ele pot fi de două feluri - de informare sau de exprimare. Cel mai des, de exprimare. De obicei râd în barbă - las' c-or fi râs şi alţii de mine -, eventual dau un link către doi prieteni buni care apreciază (cu umor) spiritul critic şi cam atât.

Dar asta-i prea de tot...

Acordul subiectului cu predicatul se învaţă nu la şcoală, ci în primele luni de viaţă. Mama râde, mama şi tata râd. Mama îţi o portocală, mama şi tata îţi dau două palme după cap dacă mai spui prostii. Când le mai spui şi constant, mai faci şi machetă promoţională cu asta, nu-ţi mai dau (ei, mama şi tata, că e subiect multiplu) nici măcar bani de-un Red Bull.

Dar de ce spun Red Bull? Uite de asta:


Originalul, disponibil aici (dacă au modificat deja, cinste lor!).

2-0 pentru fete la Australian Open

Degeaba fac televiziunile rating pe seama lui Rădoi, N&D şi Coman. Adevăratul sport românesc se joacă altundeva. Şi se întâmplă ca, pe terenurile unde se joacă sport adevărat, fetele să fie regine.

La handbal, e bine ştiut. Uite că începe să fie aşa şi la tenis.

România are 9 tenismeni la Austrlaian Open. Victor Hănescu, Andrei Pavel, Horia Tecău şi Sorana Cîrstea nu au intrat încă în concurs. Victor Crivoi şi Victor Ioniţă (toţi Victorii din ţara asta fac tenis?) au pierdut încă din prima rundă a calificărilor.

Ioana Raluca Olaru a câştigat prima rundă a calificărilor (6-4, 7-5) cu franţuzoaica Olivia Sanchez, dar a pierdut în runda a doua (6-3, 6-4), cu reprezentanta gazdelor, Marija Mirkovic.

Edina Gallovits (foto wikipedia) a câştigat prima rundă a calificărilor (6-3, 2-6, 6-3) împotriva italiencei Maria Elena Camerin.

Monica Niculescu a câştigat prima rundă a calificărilor (6-4, 6-4) împotriva englezoaicei Katie O'Brien.

Trei dintre fetele noastre de la AO sunt în primele 100 de tenismene ale planetei, conform ratingului WTA - Gallovits pe 76, Niculescu pe 51 şi Cîrstea pe 37 (la 18 ani!). Olaru nu e nici ea departe - locul 131 WTA. Băieţii stau mult mai rău în ATP, singurul clasat în primii 100 fiiind Victor Hănescu, locul 44. Următorul este Crivoi, pe 128, apoi Ioniţă pe 275, iar Pavel şi Tecău s-au dus cât hăul la simplu - locurile 1.141, respectiv 1,287. Asta după ce, în 2004, Pavel era nr. 13 mondial.

Asta nu înseamnă că nu le ţin pumnii şi băieţilor, pe care sper să-i pot vedea şi la Sibiu, în Cupa Davis.

Bozi's back

Am zis, măi, am tot zis că nu îmi mai fac griji pentru motanul ăsta, nu mai stau nopţile ca să ascult fiecare foşnet, poate-o fi el şi nu mai fac tragedii din plecările lui inopinate.

Bozică îşi luase lumea-n cap de o săptămână. Afară era un ger năprasnic, weather channelu îmi arăta minus 17 grade Celsius, îmi venea să-i plâng de milă bietei mâţe. Cel puţin de trei ori pe zi ţopăiam în cârje în curte, derapând pe gheaţă şi în pericol să-mi defectez şi celelalte membre încă funcţionale, ca să urlu după el: "Boooziiii, psss-pssss-pssss". Bozi nimic. O zi, două, trei... şapte.

În a şaptea zi mă trezesc, ca în fiecare dimineaţă, cu Ştirile Pro TV. Neti Sandu îmi zice că azi va reveni cineva în viaţa mea. Nu îndrăznesc să mă gândesc la Bozi, după care oftam mai mult pe-ascuns, să nu mă mai bodogăne Ghimi ("ştii că vine, ce te tot lamentezi?"). Şi oricum nu cred în horoscoapele astea la microunde.

Trece ziua, iar în viaţa mea nu revenise decât Anuşka, temporar şi pentru scurt timp plecată în altă echipă de jurnalişti. Vine seara, iar oftez. E vreo 8-9, întuneric, un strat subţire de ompt proaspăt depus peste gheaţa din curte, dar mai strig totuşi o dată: "Boooziiii, psss-pssss-pssss". Şi nu mi ţi-l aud, urlând din toţi plămânii lui felini: MIAAAAAAAAAAU, MIAAAAAAAAAU, MIAAAAAAAAAAUUUU. Un mieunat gutural, răguşit, nervos, disperat, de parcă eşuase pe o insulă pustie şi acum prinsese pentru prima dată semnal la mobil. E Bozi, îl recunosc de la prima notă suavă a vocii sale. Mi se pare că-i pe un acoperiş, apoi pe altul, apoi în curtea vecină. De câte ori îl strig, îmi răspunde şi mai tare. Probabil l-au auzit şi verii lui din Braşov. Depistez semnalul: vine din curtea vecină, respectiv de la Consiliul Judeţean.

Curtea vecină are intrarea la o stradă distanţă, după colţ, să tot fie vreo 200 de metri până acolo. Graţie, mulţumită şi datorită handicapului, evit să mă deplasez şi o trimit pe misiz Buni. Misiz Buni (73 de ani) sună la uşa Consiliului Judeţean. Portarul, de treabă şi deja obişnuit cu mâţele hoinare, îi deschide, dar operaţiunea eşuează pentru că Bozi nu vrea să se lase prins de nimeni altcineva în afară de mine. Cu riscul unei accidentări (şi mai) imobilizatoare, mă încalţ (proces de luuuungă durată şi care necesită elemente ajutătoare precum lingura de lemn) şi o tai într-o răsuflare şi în trei picioare (două fiind ajutătoare şi purtând numele de "cârje"), la Consiliul Judeţean (Bună seara, domnule preşedinte Bottesch, n-am stricat nimic, n-am călcat pe gazon). Găsesc una bucată Bozi, pitit într-un gemuleţ de la pivniţă, dar apleacă-te dacă-ţi permite ghipsul... Nu-ţi permite. Aşa că mă trântesc direct în fund şi astfel îl extrag din văgăună, de unde îl transfer la misiz Buni în braţe şi aici se încheie aventura salvării mâţei. Care, recunoscătoare, n-a mai plecat. De două zile.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Eeeehhhh?

O iubesc pe tanti asta:

video

Mulţumesc, Cătălin, pentru videoclip.

Vreau să fiu Teodor Tulpan

După ce am văzut mai multe seturi de fotografii din aventurile lui Tulpan prin munţii planetei şi civilizaţiile omenirii, i-am spus lui Ghimi: dacă mă mai nasc o dată, vreau să fiu Teodor Tulpan!

Sunt şi mai mare fan Tulpan după ce am fost împachetată pe pârtie de un membru al Asociaţiei Salvatorilor Montani, din care face şi alpinistul parte, voluntar, ca şi ceilalţi colegi ai săi.

Aşa că vă transmit cu drag invitaţia din partea bibliotecii Astra:

Miercuri, 21 ianuarie, la orele 18, în foaierul Corpului B al Bibliotecii ASTRA va avea loc fotoproiecţia „Explore India 2008”. Alpinistul Teodor Tulpan va prezenta itinerariul său prin fascinanta Indie în imagini autentice din expediţia desfăşurată anul trecut. Cu această ocazie va fi lansat DVD-ul video Chemarea Muntelui, ce conţine un film documentar dedicat celor 12 expediţii ale alpinistului sibian. Filmul este realizat de Octavian Repede şi Camelia Crişan, tineri jurnalişti din Sibiu. Intrarea este gratuită.

Teodor Tulpan este membru voluntar al Asociaţiei Salvatorilor Montani Sibiu, unde activează ca salvamontist. Este instructor de salvamont, alpinism şi ski, iar periodic însoţeşte grupuri de turişti, având calificare de ghid turistic. Din 1996 până în prezent, pe lângă Vf. Everest (8.848 m), Tulpan a escaladat Munţii Pamir – Vf. Lenin (7.134 m), Munţii Caucaz – Vf. Ghermogenov (3.994 m), Vf. Elbrus (5.633 m), Vf. Ushba (4.710 m), Munţii Tien-Shan – Vf. Khan-Tengri (7.010 m), Munţii Anzi – Vf. Aconcagua (6.962 m), Munţii Himalaya – Vf. K2 (8.611 m), Vf. Huascaran (6.797 m), Vf. Kenya (5.200 m), Vf. Mont Blanc (4.807 m), Vf. Chopta (4.098 m) şi Vf. Orizaba (5.736 m).


Foto: Arhiva lui Teodor Tulpan, via Sibianulonline.ro.

Ziua 94. Salutări.

Au trecut 94 de zile de la Ziua 1. Ziua în care Zetta îşi căpăta dreptul la viaţă, alături de frăţiorii ei.


Apoi s-a făcut foarte frumoasă.


Acum vă transmite salutări de la Sita Buzăului:

vineri, 16 ianuarie 2009

Asteniile lui Tucă

Pentru că am prea mult timp liber de câteva zile, ce îmi trece prin cap? Ia să iau la mână cărţile pe care le-am citit şi cărora n-am apucat să le fac conspectul. Şi aşa am dat peste "Asteniile de buzunar" ale lui Marius Tucă.

Volumul a apărut în 2005. Eu mi l-am cumpărat în 2006. Mare prostie. După 3 ani după ce l-am citit, mi se pare o şi mai mare prostie. În 2006, Tucă încă mai avea show. Era mare oximoronul dintre jurnalistul persiflant şi astenicul din volum. Acum îl văd doar pe astenicul din volum. Ăla care scrie prost şi scurt. Mai bine, ce-i drept, decât să scrie prost şi mult. Texte care încap pe o jumătate de coală A4, fiecare îmbrăţişând o idee (fixă, ca toate ideile proaste), un soi de oftat de budoar al unei doamne cu aspiraţii înalte, înecate în obscuritate. Să vă exemplific:

Şi uite aşa îmi vine să mă urc într-un tren care să plece de la linia 26 a unui secol parcă fără de sfârşit. Un tren care să nu oprească în halte sau în gări, un tren care să caute capătul liniei până când va sucomba pe şine. (Ultimul tren)


Aproape un secol întreg a trecut şi a fost trăit pe îndelete cu toate războaiele lui, altul prea grăbit, pe nemestecate început, dar, vai! ne trăieşte el pe noi. (Alte vremuri)


O generaţie cu aripi până în văzduh, dar cu picioarele pe pământ, o generaţie care să ţintească departe, dar care să simtă şi prezentul. O generaţie cu mulţi îngeri, dar şi cu ceva demoni, aştept pe la colţuri... (Într-o nouă lume cu îngeri şi demoni)


Suficient, că mi se-apleacă.

Maximul absurdului este că volumul ăsta a fost trecut de piata-cartii.ro la categoria "filosofie", iar editura care l-a publicat, Rao, zice ca-i "proză română contemporană" şi ne povesteşte cum "luciditatea şi spiritul critic al jurnalistului şi omului de televiziune sunt eclipsate de sensibilitatea scriitorului, iubitor de frumos şi de oameni, vorbindu-ne despre renaştere şi speranţă într-un stil inconfundabil". Vorba Biancăi Stănescu, o carte numai bună pentru copiii de clada a IV-a care vor să înveţe cum se concepe o compunere reuşită. Scrisă de un arogant om de presă, bun prieten cu Dan Diaconescu şi care afirmă într-un interviu pentru Q Magazine "Nu-mi arog trofee, pentru că eu sunt un trofeu".

Vă mu(lţum)im

Cât de împotriva vulgarităţilor sunt eu, dar campania asta mi s-a părut isteaţă:


Eu n-am văzut din prima "subtilitatea". Dar am prins mesajul. E o campanie Salvaţi Delta: Fără plastic ar fi fantastic.

joi, 15 ianuarie 2009

Dublu KO

Videoclipul următor arată nu numai că SE POATE, ci pictează o superbă metaforă a crizei economice actuale, unde boxerul 1 egal populaţia, boxerul 2 egal băncile:

Vremuri crizate

Şi nu mă refer aici la trafic.

E criză financiară, pe cuvânt. O simt la buzunar. Acum 3-4 luni, aş fi zis că-i doar o invenţie a economiştilor prin care să controleze cursul de schimb valutar.

Rate mai mari, venituri mai mici - rezultă de aici o balanţă bugetară în scădere. Cum faci să eviţi deficitul?

Tai din cheltuieli.

Reţeta personală conţine următoarele elemente - lista de redus:
- motorină - că mersul pe jos face piciorul frumos. Vă place umorul meu negru, nu? Eniuei, imediat ce scap de ghips, asta îmi propun.
- cosmetice - am spus "reduc", nu "elimin". A girl's gotta survive, right?
- cumpărături din hypermaket - încep să mă uit la preţuri. Cu atenţie. Analitic. Sar peste standurile ne-necesare şi îmi ofer plăceri mai mici şi mai rare. Ca de exemplu, prăjiturile de la Carrefour. Rulada de ciocolată it's a must.
- masa la restaurant - iooooooiiii, ce dor mi-e de un pui cu bambus de la chinezi. Aşa că învăţ să-l prepar singură. Deocamdată am ajuns la stadiul de pui cu soia, la care vă invit cu drag. Să vă aduceţi puiul de acasă, totuşi. E criză, ce naiba?
- haine - evit firmele preferate cât mai distanţial posibil. M-aş muta la 50 de kilometri de raionul Fox.
- cataloage - dracul gol. Îmi pun pe poştă un anunţ cu "interzis Quelle, Ikea, Metro, Ambient ş.a.a. (şi altele asemenea)"
- NU mai merg la schi. La capitolul ăsta, îngeraşul meu păzitor m-a ajutat deja.

Creditul în franci elveţieni e într-o expansiune mai ceva decât însuşi Universul, aşa că lăsăm lista deschisă.

Ronaldinho în centrul Sibiului

Sau un fel de Ronaldinho. Am dat peste clipul ăsta din întâmplare, în timp ce căutam cu totul altceva:



Trebuie să recunoaştem că tipul e bun. Dacă e sibian, efortul lui e cu atât mai considerabil cu cât fotbalul sibian e mort. Mort de tot. Imposibil de resuscitat. Eventual născut altul, dar asta presupune chinurile facerii. Şi nu ştiu cine ar avea curajul.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Ceteşti? Ia să te văd!

Cel mai tare îmi place că Moşul şi-a făcut un obicei de a-mi pune sub brad de fiecare dată cel puţin o carte. De ziua mea, la fel, în pacheţel găsesc (şi) o carte. Din păcate n-am nume de sfânt şi nici nu sunt şanse să mă canonizeze vreun for, aşa că doar de două ori pe an primesc cadoul meu preferat. În rest, mi-l fac singură.

Anul ăsta (trecut, dacă anul începe de Revelion şi nu de Crăciun, deşi e absurd să fie aşa) am găsit sub brad Minima Moralia de Theodor Adorno.

Astăzi am găsit nu sub brad, ci pe net - nu o carte, ci un blog. Dar despre cărţi. Ba nu, nici despre cărţi. Un blog creat de oameni care nu şi-au pierdut speranţa că printre ei mai există semeni iubitori de cărţi. Îi caută şi, culmea, îi găsesc. Nu plimbându-se prin discuţii livreşti anevoioase şi critici rigide de stilistică şi compoziţie, ci plimbându-se pe stradă. Ce chestie, pe stradă sunt oameni cu cărţi, iar autorii blogului îi fotografiază. Şi iată demonstraţia suficientă şi irefutabilă!

Pe carteadingeanta.com, cea mai recentă fotografie postată a fost surprinsă în Bucureşti, în metrou. O fetiţă îmbrăcată în roz, cu o carte în mână. Sigur că lumea citeşte!

Ramada: "Groaznică experienţă"

Primesc săptămânal tot ce apare nou pe Tripadvisor în legătură cu Sibiul. Mă enervează când vreun turist are comentarii negative de făcut, dar de obicei asta nu se întâmplă. De data asta, s-a întâmplat. Incriminat nu e neapărat Sibiul, ci hotelul Ramada.

Ramada are 5 comentarii de la vizitatori, din iulie până în decembrie 2008. Primele sunt echilibrate sau chiar favorabile. Cel mai recent, din decembrie, este cu totul negativ. Dacă e hotelul prost sau vizitatorul (din Bucureşti) cu prea mari pretenţii, nu ştiu. Dar zice aşa:

Cele 5 zile din decembrie pe care le-am petrecut la hotelul Ramada au fost o experienţă groaznică pentru mine. În primul rând, sistemul de încălzire nu funcţionează ca lumea, aşa că am îngheţat din prima zi. Micul dejun pare ok, dar mirosul din restaurant este insuportabil, aşa că am fost forţat să merg să mănânc în altă parte în Sibiu. Evenimentele nu sunt prea bine organizate. Cu siguranţă nu îl recomand.

Drept urmare, dl. Ionescu din Bucureşti a notat Ramada cu un punct din cinci.

marți, 13 ianuarie 2009

Claxoooooooooooon

Astăzi, pe străduţa asta mică a noastră, Filarmonicii pe romanticul său nume, m-am simţit ca-n Bucureşti. Deşi lăţimea străzii nu trece de 3 metri, scăzând locul de parcare.

Mă transportează Ghimi de la redacţiune, înapoi acasă. Pentru că mi-e foarte greu să parcurg mult drum în cârje, a tras maşina pe trotuar, în faţa porţii, cât să mă scobor. Nici măcar n-a abandonat maşina ca să-mi deschidă portiera, tocmai în sensul transmiterii către semenii lui şoferi mesajul: situaţia e pe cale de rezolvare, ne mişcăm rapid de-acolo. Mă rog, asta cu "rapid" e relativă în cazul meu.

Loc de trecut pe lângă Pejo era berechet. Dovadă că s-a şi trecut. Nu fără ca doi şoferi nervoşi să oprească mai întâi în curul maşinii, claxonând violent. Nervosul şofer nr. 1 a înaintat încă 2 metri, până în dreptul volanului Pejo-ului, claxonând neîntrerupt, moment în care au început să zboare şi înjurăturile prin geamul întredeschis. Se uita încruntat la Ghimi, n-avea timp să mă observe pe mine, gâfâind în timp ce mă chinuiam să-mi transfer ghipsul pe trotuar. Trece nervosul, claxoooooooooon, altul la fel de nervos, aceeaşi scenă. Îmi venea să-mi iau ghipsul în spinare şi să fug, să le fac loc.

Prea intransigenţi am devenit în trafic. Nimic nu mai e permis, totul e o dovadă de nesimţire. Poate că, de cele mai multe ori, chiar e şi cu siguranţă şi eu am reacţionat exagerat de prea multe ori. Fără claxonul aferent, că-mi strică linia melodică de fundal - Hara pe CD player.

Leapşă, fir-ar să fie

Am primit o leapşă de la Brylu şi m-am supărat. Iacătă de ce: jocul presupune să mergi frumos la tine în compiutăraş, la al patrulea folder cu pozici, să alegi a patra pozică, o publici, o explici. Io am asta:


E Bozi, în aprilie 2007. Bozi a plecat de acasă acum 4 zile şi n-a mai venit. Drept că mai face el turul podurilor din centrul istoric (şi vara, al pivniţelor), dar acum au fost nopţi cu minus 15 grade. Tot oftez...

Leapşa merge mai departe la Tudor, Laura şi Bruneta.

Niesâmţât

Mai avem o bucăţică de nesimţit, de la Doddo:


Doddo, căruia îi mulţumesc pentru povestioară şi fotografii, zice aşa:
am ataşat 2 poze cu isprava unui MARE nesimţit, care aseară (n.r. - au trecut ceva seri de atunci), timp de vreo 2 ore, a blocat total traficul pe trotuarul respectiv + accesul la scările blocului. Azi-mâine o să vedem şoferi care îşi parchează maşinile exact în scara blocului... doar pentru că le este greu să-şi caute, 1 minut, un loc liber sau măcar un loc de unde să nu încurce pe alţii.

Mai neim iz Ghips

Să vă povestesc câte ceva despre persoanele cu handicap temporar. Spre exemplu, că la astea încep să mă pricep, despre cele care stau în ghips.

Pe cât de mult ignorăm situaţiile "speciale" şi legile care obligă instituţiile/organizaţiile/firmele să adopte măsuri speciale, pe atât de mult ţi le-ai dori concrete când te găseşti într-o imposibilitate motorie.

Să vă prezint câteva situaţii kafkiene. My favourite.

1. Secţia de Ortopedie a Spitalului Clinic Judeţean se află la etajul 1 al clădirii. Până la etajul 1, ai de urcat două serii de scări, în total, să aproximăm, vreo 30. Nu există lift, nu există rampă. Încântător.

2. Deşi majoritatea hotelurilor s-au dotat cu faimoasa uşă rotativă, pe care un individ în cârje nu poate intra, că riscă să nu ţină pasul, legea obligă unităţile să aibă şi uşă normală. Şi au. Atâta tot că e încuiată.

3. Legea obligă până şi constructorii de blocuri să doteze imobilele cu facilităţi pentru persoane cu handicap, dar constructorii de maşini ies din ecuaţia asta. E aproape imposibil să te sui în maşină dacă ai piciorul în ghips. Eventual poţi sta lungit pe bancheta din spate. Dacă ai picioare lungi (nu ca mine, că de aia nu m-am făcut fotomodel :P), nu încapi şi pace.

Ca să nu mai vorbim că trotuarele sunt denivelate şi dai cu cârja-n gropi. Nu-i de râs, o să fac o asociaţie care să militeze pentru asfaltarea trotuarelor. La naiba cu străzile! Discriminăm pietonii? Jos dictatura şoferilor!

luni, 12 ianuarie 2009

To be or not to be Dracula

The Independent despre Transilvania - "Transilvania e atât de fermecătoare, că până şi prinţul Charles are o casă acolo", îşi începe ziarul englez "ghidul" către Transilvania. Un ghid mai degrabă "draculesc", din moment ce şi ziaristul englez, ca mulţi alţii înaintea lui, vin să descopere urmele (ce bine-ar fi să fie şi de sânge) ale lui Dracula. Şi ajung la inefabila concluzie că n-avem.

Ia ghiciţi care-i prima destinaţie de văzut în Transilvania. Exaaaact, castelul Bran. Unde se bea cafeaua? Exaaaact, la Dracula cafe, în Sighişoara. Unde se doarme peste noapte? Exaaaact, la hotelul Castelul lui Dracula din Turda.

Slavă Domnului, după ce a epuizat numele fără substabţă, jurnalistul englez s-a prins că avem şi una bucată Retezat, mai multe bucăţi castele în stare impecabilă (al Huniazilor, Peleşul etc.), una bucată Valea Prahovei şi trei bucăţi oraşe unde te poţi simţi excelent - Sibiu, Braşov şi Cluj. În ordinea asta :D

duminică, 11 ianuarie 2009

101 dalmaţieni? Pe-aproape.

O domnişoară pe care lui Lucky i-ar fi făcut o deosebită plăcere s-o întâlnească:


Domnişoara Button, acum doamnă, a născut nu mai puţin de 18 pui! De 18 pătaţi din ăştia mititei! Cruella ar fi foare încântată să afle...

Şi Lucky, despre care am aflat că este unul dintre puţinii dalmaţieni din Sibiu:

Ar trebui să facem un club, să mărim lotul. La câteva luni după ce l-am găsit, în urma experienţei traumatizante (dar cu happy end) de căutare a căţelului pierdut :), am primit un telefon de la un domn care are o căţeluşă dalmaţian. Bietul de el căutase câteva luni un dalmaţian pentru montă, dar nu găsise niciunul. A dat în schimb peste anunţul cu "pierdut Lucky" pe internet şi m-a sunat în speranţa că l-am recuperat.

L-am recuperat, e în formă, dar doamna dalmaţian a venit la o singură întâlnire şi hei, chiar de la prima întâlnire nu se cade...

Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva care îşi doreşte un căţel, primul sfat ar fi să adopte unul. Dacă nu se poate şi nu se poate, chiar următoarea opţiune pe listă e indubitabil un dalmaţiaaaaaaan. Un lucru e sigur: n-ai cum să te plictiseşti cu el în casă.

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Ţup-ade

Buf a fost ieri. Azi ţopăi prin casă.

Dar nu de asta vă deranjez frumoasa după-amiază de week-end. Ci ca să vă avertizez să nu vă dis-funcţionalizaţi membrele la sfârşitul săptămânii, că nu are cine să le repare.

Ca o fetiţă cuminte ce sunt şi nu pentru că toată lumea a sărit cu gura pe mine să mă duc la un specialist, am căutat astăzi un ortoped. Atât îmi doream de la o sâmbătă altfel ratată, că nici până în colţul curţii nu pot ajunge de una singură. Ortoped, ai? Sâmbăta?! În Sibiu?!?

Policlinica Astra are, dar numai săptămâna viitoare.
Paltinul are, dar numai luni.
Polisano a avut de dimineaţă, până la ora 10.00 (poftim?!), iar duminică e închis.
La Spitalul Clinic Judeţean, pe secţie, n-am ce să caut, mă avertizează centralista. Numai în policlinică. Iar în policlinică nu-i nimeni până luni. Şi încheie comico-tragic: "Mergeţi la Urgenţe".

E frumos la noi în ţară. Să tot ţopăi...

vineri, 9 ianuarie 2009

Buf-ade

Tot creditul şi copy-write-ul aferent merg către Brylu. Ideea transformării lui Bauade în Buf-ade îi aparţine. Dar de unde a răsărit ideea?

După cum îi spune şi numele, de la un buf. Reltiv mare. Destul de mare, aş putea spune. Pe pârtia de la Gura Râului.

Ziua se anunţa banală. Mint. Ziua se anunţa stresantă şi plictisitoare, din moment ce sunt, cum s-ar exprima angajatul american, between jobs şi toată lumea în jurul meu (face pe) este ocupată. Până când vine Ghimi cu propunerea să mergem la schi la Gura Râului. De ce nu? Doar nu-i data scandenţei pentru rata la bancă. Deci să ne bucurăm de munte, de zăpadă, de iarnă, de viaţă!

Două ture. Atât m-am bucurat. Ambele ture au început excelent - cu câte o căzătură în capătul de sus al teleschiului. Pentru că habar n-am să mă dau jos de pe el.

Prima tură a mers cum a mers. Am reuşit chiar să mă opresc la timp, la câţiva centimetri de primul schior care aştepta la telechi (şi ce mândră am fost!).

A doua tură am căpătat curaj. Odată cu curajul, şi viteză. Odată cu viteza, şi dificultăţi în a manevra schiurile, pe o pârtie aproape imposibilă, toată numai gheaţă şi bulgări tari de zăpadă artificială bocnă. Am combinat aceste două aspecte benefice, am încercat o oprire pe pârtie, pe gheaţă şi m-am oprit cu stângul într-un bulgăre tare de omăt. A rezultat asta:

Mai de aproape, asta:

Fireşte că eu sunt aia din bărcuţă. Doar nu vă întrebaţi serios asta...

Concluzia medicilor de la Urgenţă: (să caut hârtia de diagnostic) - "radiodiagnostic genunchi stâng - îngustarea spaţiului articulat intern, spaţiu articular extern (...) - (cuvânt neinteligibil) lărgit". Nu pare serios. Până să zică medicul, după vreo oră de aşteptat pe coridor: "s-ar putea să aveţi ruptură de menisc sau de ligamente. Dar asta nu se vede la radiografie. Să faceţi un consult ortopedic". Ocheeeeiii. Practic, de asta am şi venit la Urgenţă. Ca să nu ştiu ce am.

Câteva concluzii personale:

  1. (şi cel mai important) Băieţii de la Asociaţia Salvatorilor Montani tocmai au urcat pe primul loc în lista mea de "Înger, îngeraşul meu". Să le dea Dumnezeu sănătate, bani, de toate, că-s incredibili. În afară de faptul că au fost lângă mine în câteva secunde, au fost EXEMPLARI. Psihologi, schiori şi profesionişti de top. Cred că am încetat să urlu după prima frază a salvamontistului: "Linişteşte-te, nu e nimic grav. Ştiu că doare, dar suntem aici şi te vom ajuta. Acum încerc să te întind pe spate. Ştiu că doare, dar trebuie să îndreptăm piciorul. Acum vom încerca să îndreptăm piciorul. Asta va durea puţin. Ok. Acum dăm clăparul jos. Colegul meu încearcă să ţi-l dea jos, eu te ţin bine, da? Stai liniştită, ştiu că doare, dar nu pare fractură. 'Alo, Ambulanţa? Bună ziua. De la Asociaţia Salvatorilor Montani vă sun. Suntem pe pârtia de la Gura Râului. Avem... (aici intervin eu: 'O toană')... un accident, o posibilă fractură. Trimiteţi o maşină?'. Sunteţi cu maşina? (Aici intervine Brylu, Dumniezău să-l blagosloveacsă şi pe el: 'Da, suntem'). Mai bine o duceţi cu maşina, că până vine Ambulanţa...". M-au scoborât în bărcuţă (asta chiar mi-a plăcut), m-au montat în maşină... nişte îngeri cu clăpari, pe cuvânt dacă nu.
  2. Pârtia de la Gura Râului sucks. Big time. E toată numai gheaţă şi dacă eşti la început, ca mine, nu poţi controla mişcarea şi pace. Recomand Păltinişul de 100 de ori. Nu vreau să le tai craca băieţilor care au investit acolo, ideea e excelentă, bravo lor, dar trebuie niţeluş de zăpadă naturală, cel puţin pentru netoţi ca mine.
  3. La Urgenţă, treaba merge în cel mai pur stil românesc. Ca să vă dau un exemplu, m-am trezit, după radiografie, în patul cu care m-au tot plimbat dintr-o parte în alta, pe coridor. În ciorapi. Noroc că mi-au pus o bucată de pânză pe mine, că acolo m-au lăsat vreo oră. Şi noroc cu Ghimi, că m-a ţinut în miştouri tonice :D să nu clachez psihic, altfel Scandal era numele meu. Medicii sunt aroganţi, asistentele au tot felul de vendete personale cu angajaţi de la alte secţii şi doar infirmierii comunică omeneşte. Şi domnişoara blondă care m-a înfăşat şi care mi-a interzis să mai schiez iarna asta. Sfat căruia, din păcate, nu o să-i dau curs. Dar să nu mă pârâţi!

joi, 8 ianuarie 2009

Mamă sau femeie de carieră?

În imagine, ministrul de Justiţie din Franţa, Rachida Dati, la numai câteva zile după ce a născut o fetiţă şi în timp ce ieşea de la birou. Rachida Dati este primul ministru de Justiţie al Franţei în acelaşi timp femeie şi de religie musulmană (s-a născut în Maroc). Pornesc de la gestul ei de a se întoarce la birou la numai câteva zile după ce a născut (relatare Daily Mail) ca să mă întreb: merită?

Am aproape 28 de ani şi nu m-am gândit până acum la copii tot din cauza carierei. Aproape toate prietenele mele sunt în aceeaşi situaţie. Mamele noastre aveau 19-20 de ani când ne-au auzit pentru prima oară glăsciorul. Noi, nu. Noi mai întâi vrem casă, maşină, poziţie socială, un viitor sigur pentru copilul nostru, până ajungem să uităm care-i procedeul tehnologic ca să-l facem (asta-i, evident, o hiperbolizare impersonală :P).

Pe de altă parte, nici n-am ajuns în poziţia în care să ne permitem supraveghere permanentă în cele 9 luni de sarcină, supra-vitaminizări şi analize tot la 3 zile, care să ne permită să mergem la job până în ziua în care se rupe apa. Nici să aducem pe lume un copil, să-l pupăm părinteşte pe frunte în secunda doi, apoi să-l punem în braţele unei bone din care să-l mai extragem doar temporar şi planificat, dimineaţa la 07.35 înainte de machiaj şi seara după 23.35, înainte de aplicarea măştii de faţă.

Se pot croşeta frumos cele două posturi? Poţi fi alertă la job şi o mamă-model în acelaşi timp? Şi ca să nu discriminăm, poţi fi şi tată şi director sau orice altă funcţie care îţi solicită timpul la maxim, în acelaşi timp?

"Heeeeelp" - strigăt XXX

Dacă asta n-ar fi ştire adevărată, ar fi fost un banc excelent:

Industria pornografică din Statele Unite solicită fonduri federale de cinci miliarde de dolari pentru a face faţă crizei financiare.
Potrivit CNN, fondatorul Hustler, Larry Flynt, şi CEO-ul companiei Mantra Films, Joe Francis, vor solicita Congresului de la Washington să aloce miliarde de dolari pentru susţinerea industriei pentru adulţi.
Flynt şi Francis au precizat că industria pentru adulţi nu este ameninţată financiar în prezent. Vânzările de DVD-uri au scăzut anul trecut, însă traficul pe Internet a cunoscut o creştere.
Cei doi susţin însă că problema este aceea că "oamenii sunt prea deprimaţi pentru a fi activi din punct de vedere sexual". Acest lucru este foarte nesănătos pentru naţiune. Americanii pot trăi fără maşini şi alte lucruri de felul acesta însă nu pot trăi fără sex", a precizat Larry Flynt într-un comunicat.
Ştirea, integral pe Hotnews.ro.