Fotografie dincolo de limite: Alaska

Ştiţi că există paparazzi de animale sălbatice? Da, nu i-a trebuit mult tehnologiei ca să avanseze, că au şi apărut. Sunt fotografii ăia care nu respectă limitele intime ale animalului, care îl hărţuiesc ore în şir pentru un close-up mai bun. E ca şi cum la mine în casă ar locui tot timpul un elefant. Dacă m-aş duce la baie, ar fi după mine. Dacă mă aşez la masă, se pune şi el pe scaun. Dacă îmi fac manichiura, îşi bagă trompa în lacul de unghii.

Nu despre paparazzi wildlife vreau să vă spune, ci despre adevăraţii fotografi wildlife. Cei pentru care viaţa este mai importantă decât fotografia.

Cu un fotograf wildlife, începi să discuţi despre fotografie, dar ajungi invariabil, fascinat, în faţa unor poveşti de viaţă. De viaţă sălbatică. Deşi sună dur, fotografii spun că nu ei sunt cei care trebuie să se protejeze în faţa naturii sălbatice. Natura este cea care trebuie protejată.

Din marea de fotografi wildlife, am ales trei - John Hyde, Barbara Jordan şi Tom Wolff Mussehl. Toţi au ceva în comun: Alaska. Şi pasiunea pentru fotografie.

Hyde trăieşte din fotografie wildlife de peste 30 de ani. Spune că s-a înscris la un curs opţional de foto când era în facultate şi doar pentru că dorea să cucerească o domnişoară care mergea şi ea la curs. „Am cucerit-o pe fata respectivă şi am ieşit împreună timp de un an. Ca să vezi, fotografie fac şi acum, peste mai bine de 30 de ani. Nostim, nu?", glumeşte Hyde, unul dintre cei mai apreciaţi fotografi wildlife din lume, la rândul lui profesor de fotografie.

Ce înseamnă să fii prost

în timp ce leii şi jaguarii din Africa au ajuns atât de obişnuiţi cu motoarele jeep-urilor de safari, încât să-i fotografiezi face parte din ritualul lor zilnic, în Alaska, treaba nu-i aşa de simplă. în Alaska trebuie să te lupţi cu vremea, cu geografia complicată, instabilă şi înşelătoare a ţinutului şi cu tine însuţi. Cu fotograful care vrea un close-up al puiului simpatic de urs polar, dar nu vede ursoaica la 20 de metri mai încolo. E prima lecţie pe care ţi-o spune un fotograf cu experienţă: „Dacă ţii neapărat să fotografiezi rechini agitaţi sau stai la un pas distanţă de lei care-şi urmăresc prada, eşti pur şi simplu prost. Şi, mai rău, nu arăţi niciun fel de respect pentru subiecţii tăi. Dacă un leu sau, în Alaska, un urs sau un elan omoară sau răneşte pe cineva, viaţa acelui animal e terminată. Dacă un fotograf face ceva care să determine o reacţie agresivă din partea unui subiect, atunci cel mai probabil a violat zona de confort a animalului sau poate, şi mai rău, l-a învăţat pe animalul acela să asocieze oamenii cu mâncarea. Cele mai multe atacuri ale urşilor din Alaska se întâmplă pentru că oamenii i-au determinat pe urşi să-i asocieze cu sursa de hrană. Dar dacă animalul atacă, atunci acel animal va fi categorisit de autorităţi drept „out of control" (foarte periculos, suspectat oricând de un nou atac), aşa că va fi omorât. De fapt, în această situaţie, nu animalul îşi pierde controlul, ci omul. Animalul este omorât pentru că se comportă normal", spune John Hyde.

Totuşi, în cei peste 30 de ani de fotografie wildlife, John spune că viaţa nu i-a fost niciodată ameninţată de un animal. Adevăratele pericole vin de la mediu. De la natura sălbatică, nu de la sălbăticii.

Restul articolului îl găsiţi pe badorgood.com. Site-ul de fotografie are un layout nou şi o siglă roşie, care pentru o perioadă din viaţa ei a fost roz :D