Special Guest: VIVA COLDPLAY!

- relatare specială de la Budapesta de Iulia Mohanu -


Cred că i-am descoperit pe Coldplay încă din liceu, dar au devenit trupa mea de suflet abia de vreo 3 ani, de când am încetat să mai fiu super rock :). Când a apărut albumul "X&Y", nu mă mai săturam să ascult "Speed of sound". Acum, de când a apărut "Viva la vida", nu mă mai satur de "Violet Hill".

Ultima zi de lucru dinaintea concertului de la Budapesta (marţi, 23 septembrie) a fost cea mai lungă din viaţa mea (noroc că era plecat şefu' şi nu m-a văzut cum făceam orice altceva în afară de ceea ce ar fi trebuit să fac).

Când am văzut pe blogul ăsta ideea cu "100 things to do in life", m-am gândit că printre priorităţile mele sunt multe concerte si multe locuri de vizitat. Şi de când am mai văzut şi Bucket List, încerc din răsputeri să nu mai ratez ocazii. Ei bine, am reuşit să văd Coldplay în concertul din Budapesta din 23 septembrie. Şi bine am făcut.


A meritat cu vârf şi îndesat să bat peste 1.000 de kilometri ca să fiu acolo, la un concert excelent pus la punct, printre mii de oameni cu eşarfe. Mă aşteptam la un concert mai de gagici, cu majoritatea pieselor lente şi câteva mai de sărit, un Chris Martin romantic, după care să leşine câteva domnişoare şi cam atât. Concertul a început în forţă cu "Violet Hill" şi a continuat cu "Clocks", plus un super joc de lumini, aşa, de încălzire. A continuat într-un ritm susţinut care m-a surprins - în sensul bun. Până şi piesele lente au fost interpretate foarte alert, iar beat-ul a continuat aproape 2 ore, cu vreo 2 excepţii.

Una dintre surprizele faine: Coldplay dispăruseră de tot de pe scenă. După minute în şir de beznă şi linişte, reflectoarele s-au fixat în spatele sălii. "Thought we'd give the guys in the front a break" - şi concertul a continuat, preţ de vreo 10 minute, pe un spaţiu de 3 metri pătraţi, printre alţi oameni cu eşarfe, poziţionaţi foarte departe de scenă.


În altă parte a concertului, alt moment Kodak: Chris Martin îşi dă cap în cap cu chitaristul, din greşeală. Îi bufneşte râsul în mijlocul melodiei :))

Contrar prejudecăţilor pe care le-ar putea crea piesele Coldplay, Chris Martin e chiar un tip cu mult umor. Două piese lente a cântat şi el în tot concertul, dar a considerat necesar ca, după fiecare dintre ele, să se reasigure: "Are you ok? Is everybody ok?" (Unii, printre care şi Cipi, i-ar fi răspuns "Pe mine mă cam dor picioarele", dar cumva nu cred că la asta se referea).


Momentul serii a fost însă unul de magie: pe Lovers in Japan, din înaltul sălii au început să zboare peste noi mii, zeci de mii de fluturi coloraţi din hârtie. O simfonie de verde, albastru, roz, galben, roşu şi mov.

La bis, tipii s-au cam încurcat. Frumos, spontan, genuin, aşa cum ţi-ai dori să fie un bis, membrii trupei au început să discute aprins cam ce piesă ar fi cea mai potrivită pentru acest moment.

Şi să nu uit ultimele 2 versuri din concert: look at the stars, look how they shine for you...


Dacă l-aţi vedea pe omul ăsta (a.k.a Chris) cum se chirceste la 90 de grade când cântă la pian, v-aţi mira că mai poate sta şi drept.

Am avut norocul să mai experimentez câteva concerte destul de mari, majoritatea în cadrul Sziget - Radiohead, Placebo şi Muse sunt în top. Au fost cel puţin pe măsura aşteptărilor. Îmi pare extrem de rău că am ratat Metallica sau chiar şi Cohen. Mi-a trecut prin cap într-o zi că mi-ar plăcea sa fac un copil, dar hei, până una-alta, îmi plac la nebunie concertele şi încă mai am multe de văzut. Pe lista priorităţilor mai intră Rammstein (Adielă, asta e...) şi U2.

Vă recomand deci cu căldura să bateţi fără remuşcări câţiva kilometri, când aveţi ocazia, pentru Coldplay sau Radiohead, măcar ca să vedeţi ce înseamnă o trupă care munceşte bine de tot pentru un concert.



VIVA LA VIDA! :)