Când plângi de frumos?

... Când cântă Leonard Cohen.

Dacă nu aţi fost la concertul de la Bucureşti, ar trebui să vă pară rău. Sunetul a fost probabil cel mai bun pe care l-am experimentat eu vreodată la vreun concert. A fost acel gen de sonorizare care lasă fiecare literă să curgă liber până la capăt, fiecare notă a instrumentelor solo se aude dintr-un colţ în celălalt, clar şi duios. A fost ca şi când Cohen, fetele de la backing vocals şi instrumentiştii mi-ar fi cântat numai mie, acasă, în sufragerie (nu am sufragerie, că stau în garsonieră, dar parcă nu i-aş fi băgat chiar în dormitor).

Din fericire, în stânga mea, Călin şi Alinuţa erau prea preocupaţi unul de celălalt şi mai ales de muzica lui Cohen, ca să mă bage şi pe mine în seamă. Dacă - Doamne fereşte - s-ar fi întors mai des către mine şi dacă n-ar fi fost nici noapte nici ploaie, ar fi văzut că îmi dau lacrimile după fiecare melodie. N-aveţi decât să consideraţi că e patetic. Atât de frumoasă e poezia lui Cohen, împreună cu vocea lui Cohen şi pe muzica lui Cohen: până la lacrimi.

Nici nu-mi venea să aplaud. Aşteptam să se termine ultimul "cling" al ultimului acord şi mă enervau toţi ăia care aplaudau înainte şi nu mai puteam sorbi paharul până la capăt. Apoi, mă opream din aplaudat la primul acord al următoarei melodii, ca să nu-l pierd măcar pe el.

Încă o dovadă că lucrurile mari se fac cu suflet.

Dacă l-aţi fi văzut pe Cohen, cum se apleacă în genunchi, la 74 de ani, să asculte mandolina din stânga lui... Cum strânge din sprâncene şi din buze şi cum toate ridurile îi apar ca brazdele primăvara, când ajunge la versul ăla, ăla în care şi-a concentrat jumătate din viaţă... Un om aproape de destinaţie, care a băut, s-a drogat, a avut femei frumoase, celebre şi neînţelese, s-a izolat ca să devină călugăr budist şi acum cântă pe scenă strângând între degete mătănii creştine. După aproape 3 ore de cântat din toţi porii, Cohen alerga pe scenă către culise. Alerga aşa, cum poate alerga un bărbat de 74 de ani, în costum şi cu pălărie. Doi puşti din dreapta mea râdeau, aproape părinteşte: "Parcă-i un copil bătrân".