NDE (near-death experience)

(foto: Ana Poenariu)

O zi frumoasă de sâmbătă. Soarele râde peste dealurile verzi, păsărelele cântă - ştiţi voi, ca-n Bambi de la Disney -, numai în casă nu-ţi vine să stai. Constrânsă de rigorile meseriei şi deci legată cu cordon ombilical de laptop şi de conexiune la net (prin telefon, ceea ce implică musai semnal la mobil), caut mental un loc de relaxare în natură care să nu mă de-tehnologizeze. Din fericire, trăiesc în Sibiu :D şi asta e destul de simplu. (Apropo, am primit foarte multe replici negative la editorialul din Sibianulonline.ro în care îmi permit să critic unele aspecte legate de oraşul în care cu mândrie vieţuiesc. Pentru că puţină lume mai citeşte cap-coadă un enunţ în zilele noastre, cei mai mulţi au înţeles că am frustrări provinciale sau că nu-mi place oraşul meu. Fapt pentru care ţin să reiterez că Sibiul face parte din mine şi îl iubesc în virtutea şi în marginile acestui fapt. Aşa cum îmi permit, în rare :D momente de luciditate, auto-critica sau cum îmi permit, de mult prea multe ori, să-i critic pe cei dragi, aşa am şi momente de revelaţie în care înţeleg unde anume este buricul pământului şi faptul că nu suntem, din păcate, în emisfera respectivă.)

Revenind. Depistez ca zonă potrivită rigorilor: Sibielul. O plimbare pe drumul de munte dincolo de sat şi este îndeajuns ca să-ţi încarci bateriile (mai puţin ale laptopului, dar cine îşi mai aminteşte ce e ăla?) pentru mult timp.

Pornim agale către Sibiel. După ce părăseşti Drumul Naţional, în direcţia Orlat, începi să visezi la vremea când îţi vei putea permite un tractor, ca să scuteşti pejo-ul de chinuri. Primarii din Mărginime sunt inconştienţi. N-am trecut eu chiar prin toate comunele, dar toate cele pe care le-am tranzitat au şoseaua praf. Cum dumnezeu înţelege naţia asta să facă turism, fără infrastructură, încă nu-mi explic (apropo, ieri am citit o ştire că Ungaria aduce autostrada până la Nădlac, dar n-are cu ce s-o lege. E ca şi cum Pământul ar fi plat, iar noi suntem dincolo de marginile lui).

Înainte de intrarea în Sibiel, un bolid de la raliu trece pe lângă noi. Haha, râd eu, ăsta a abandonat. Aproape de intrare, încă unul. Măi să fie, cam multe abandonuri. Intrăm în sat, părăsim asfaltul şi aşa vai de mama lui şi intrăm pe macadam (termen de specialitate). Drumul se îngustează şi o ia la deal. Pe dreapta, râpă plus râu, pe stânga, case îngrămădite. Pejo-ul, gras ca porcul, înaintează încet, cu grijă să nu dea cu intenstinele de bolovani. Dintr-o dată, o fracţiune de secundă de zgomot asurzitor, o perdea groasă şi galbenă de praf şi pe contrasesns în stânga ne pomenim cu un (alt) bolid de la raliu. Şoferul, vezi bine că experimentat, ştie că-i cazul să pună frâna vieţii lui, dar observă că nu prea are cum să treacă de pejo. Transpirat, agitat, dă zgomotos din cască şi ţipă: "Dă-teeeeee băăăă laoparteeeeeeeeeeeeee, dă-te băăăăăăăăăăăăă". Nu prea-mi place mie tonul cu care i se adresează venerabilului pejo, dar na, hai să ne dăm laoparte. Brusc, realizăm tragi-comicul situaţiei: Cam unde băăăăăă, că-n dreapta-i râpăăăăă???? Alt supărat din ăsta fără tobă de eşapament vine în trombă către locul faptei. Cu chiu cu vai, pejo-ul se fereşte câţiva centimetri, raliosul şterge peretele casei din stânga şi decolează ca-n filme, cu altul după el. Eu mă uit în stânga către Alin, el către mine. Ciudat, arătăm la fel: sprâncele ridicate până-n creştetul capului, riduri de expresie pe frunte, ochii cât cepele, nod în gât. Iau un pic de atitudine, cobor din maşină şi mă deplasez până la primul grup de sibielence (gramatical, cam aşa ar suna): "Păi da, a anunţat la biserică că trece Raliul pe aici". Bine că ştie bunul dumnezeu, dar o barieră ca să nu intri ca viţelul pe traseu, n-au amplasat.

Episodul următor e încă şi mai hilar. Pentru că Alin nu auzea maşinile raliului venind, din cauza motorului supărat al pejo-ului, o iau eu în faţa maşinii, la pas alergător şi îi fac semn să intre pe dreapta când aud că se apropie câte-un furios din ăsta. Dar ce credeaţi, că ne întoarcem? Alerg eu cât alerg precum căţelul în faţa căruţei şi în cele din urmă ajungem la o posibilă barieră, constituită din doi poliţişti. Şi ăştia supăraţi, că la Raliu trebuie să vii cu atitudinea repartizată: "Întoarceeeee băăăăăă, nu vezi că-i raliiiiuuu?". Păi băăăăăăă, după cele şase evenimente rutiere din care am scăpat nevătămaţi până acum, ne-om fi dat şi noi seama. Dar voi, elite ale observaţiunii directe, de ce mama naibii n-aţi amplasat barămite un avertisment la intrarea în sat?

Întrebare retorică.

Ne vedem nevoiţi să întoarcem. Pe drum, în timp ce înaintăm pâş-pâş şi mai mult cu ochii în oglinzile retrovizoare decât în parbriz, ne străfulgeră revelaţia că, de fapt, pe aici nu trebuia să fie traseul raliului şi că, probabil, maşinile care coboară sunt cele care au terminat deja cursa de la Sadu sau care au abandonat. Dar de ce merg cu 150 la oră în localitate, chiar dacă nu sunt pe traseu, n-am înţeles şi nici nu ne-am mai întors să-i întrebăm pe respectabilii poliţişti de la ieşirea din sat. Bine c-am scăpat cu viaţă! :D