I-ta-liiiiaaaaa, I-ta-liiiiiaaaaa

S-a termint vacanţa. Trist. Dar scutur din cap la stânga, apoi la dreapta, apoi încă o dată, să mai răresc din depresiile post concediu şi mă apuc de povestit.

1. Balaton, Ungaria


Credeţi-mă, imaginea este sugestivă. Ungurii se mândresc mult cu "marea" lor, lacul Balaton. De fapt, nu este decât, aşa cum îi spune şi numele, un lac. Foarte întins, dar tot un lac. Cu lebede şi răţuşte şi apă stătută, murdară la mal şi mâl adunat de veacuri. Nu ştiu cum o fi în alte staţiuni, dar cel puţin în cea în care am nimerit noi, Balatonfenyves, poţi liniştit să-l aduci pe Frodo Baggins şi toată ceata lui de hobbiţi, că n-au cum să se înece. Zeci de metri în larg, apa rămâne la nivelul şoldului. La nivelul şoldului meu, deci dacă aveţi pretenţii de statură medie, probabil că vă trece niţeluş de genunchi.
Totuşi, cazarea este de nota 10. Am dat cam 12-13 euro pe noapte de persoană într-o cabană de 12 locuri, pe care am ocupat-o integral. Casa, exemplară, cu camere de câte două persoane, un living mare cu televizor, bucătărie, două băi, curte şi în faţă şi în spate, dotată cu tot ce ai nevoie, de la tacâmuri şi farfurii, până la gel de spălat vase şi prosoape de bucătărie. În curte am avut mai multe tipuri de grătare, pe care evident ne-am preparat carnea în cel mai pur stil românesc. Proprietarul nu vorbea o iotă englezeşte şi ne-am înţeles pe ghicite, cert este că a făcut fotbal în tinereţe şi era tare mândru de asta. Ne-a lăsat ditai casa pe mână şi nu l-am văzut decât la plecare, la ora stabilită. Servicii impecabile, pentru o zonă care nu îşi merită renumele, dar are un marketing excelent.

EDITARE ULTERIOARĂ: De asta am uitat să vă zic, dar mi-a amintit Ghim cu editorialul de azi pe care îl găsiţi aici: Sibiu Standard. Când am ajuns în ţară, aveam mailuri de la agenţia din Ungaria care ne-a vândut biletele, prin care ne rugau să le spunem ce reclamaţii avem, ca să-şi îmbunătăţească serviciile pe viitor. În acelaşi timp, la televizor rula o ştire despre plaja de la Costineşti, sufocată de gunoaie, iar pe Gândul, o ştire despre acele drogaţilor, în nisipul de pe plajă. Câţi ani-lumină între noi!

2. Lido di Jesolo, Italia


Anul ăsta a fost o făcătură. Am nimerit în două staţiuni din două ţări diferite, ambele pline de pensionari şi eminamente plicticoase. Drept e că dacă aruncam un ochi pe forumuri înainte, am fi ştiut, dar a fost bine şi aşa rău. Mai întâi rău.
Ne-am cazat la vila Romeo de pe via Harlem. Nu vă spun ca să-i fac reclamă, ci ca s-o fac de ruşine. Apartamentele, ok la preţul pe care l-am plătit (vreo 70 de euro de persoană pentru o săptămână, în apartament de 4 persoane), situate la ultimul etaj.
Primul şoc: nici n-am intrat bine pe uşă că ne-a luat cu stări de leşin. O căldură sufocantă, zău că mai ceva decât am experimentat în Sahara, iar aer condiţionat... ioc. Ăsta a fost primul şoc.
Al doilea: nu avem lenjerie pe pat. Ca să beneficiem de acest serviciu - de lux, probabil, în viziunea lor - trebuie să plătim încă 10 euro în plus. De căciulă!
Al treilea şoc: ştiam că avem şezlonguri gratuie pe plajă, dar ce să vezi, la un apartament de 4 persoane, doar 2 şezlonguri intră în preţ. Aşa se face matematică în Italia! Şi, deşi am închiriat 3 apartamente la pachet, cele (doar) 6 şezlonguri erau împrăştiate pe toată plaja.
Al patrulea şoc: În a doua sau a treia dimineaţă, sunt trezită de bubuituri puternice în uşă. Scularea, că au intrat hoţii peste noi! Într-unul dintre apartamentele închiriate a intrat nestingherit, pe perioada nopţii, cu locatarii în cameră, un domn care a luat tot ce-a prins. Este un domn, pentru că le-a lăsat oamenilor cardurile. Probabil că era chiar un domn poliglot, pentru că pe carduri era inscipţionat Valid only in Romania. A luat, la un inventar sumar: 100 de euro, un telefon mobil, niscaiva tricouri, o pereche de adidaşi, o geantă cu 5 milioane de lei şi o geantă mare, de voiaj, că, bietul de el, trebuia să care cumva prada. Nimeni nu l-a auzit furişându-se, dar păgubitul s-a simţit relativ răzbunat (zic bine, Sergiu?) când s-a întâlnit, la sediul Poliţiei, cu încă şase păgubiţi. Toţi italieni. Ţâc!
Al cincilea şoc: preţurile. Un kilogram de struguri, piersici, caise sau pepene, 5 euro, la supermarket! În plin sezon! Kilogramul de paste era mult mai ieftin.

Cu capsa pusă, ne-am aşezat să vizionăm sfertul de finală (zic bine?) Italia-Spania pe o terasă plină de, fireşte, italieni (nu le mai ziceţi macaronari, că nu mănâncă decât spaghetti :P). Ne-am vărsat năduful pe ei tot meciul, l-am luat pe Buffon în balon (rimă neforţată), am explodat la golul spaniolilor şi l-am aplaudat pe Casillas de ne-am înroşit palmele. Cred că le-am devenit foarte nesuferiţi, dar n-au zis absolut nimic. O demonstraţie rară de bun simţ din partea lor. Pe orice terasă din România, dacă ne-am fi manifestat similar, am fi plecat cel puţin înjuraţi. Nimeni nu ne-a făcut ţigani (ţineţi minte anumite temeri anterioare) şi nu ne-am simţit nicio clipă jigniţi.

În rest, staţiunea are de toate, dacă eşti un pitic de 3 ani sau un pensionar de 93. Biciclete de 4 persoane cu care mergi la promenadă seara, jocuri mecanice, tiribombe, minigolf, carting şi un Aquaparc distractiv pe care nu l-am ratat.

3. Veneţia, Italia


Frumoasă, cum am lăsat-o şi ultima dată :) Dacă aveţi mai mult de o zi la dispoziţie pentru vizitat la ea, vă recomand şi un tur cu ghid la închisorile secrete din Palatul Dogilor, de unde a evadat Casanova. S-au păstrat formidabil, chiar şi mobilierul e intact. E o adevărată călătorie în trecut, iar povestea vă va fascina.
Ca şi Veneţia, de altfel. Mi s-a părut la fel de frumoasă şi de data asta. Cu toate zidurile ei căzute, cu toţi prea mulţii ei turişti (şi acum îmi pare rău că n-am păruit-o pe americanca aia care a aruncat o sticlă direct în apă), cu vaporetto care nu vine tot timpul când ai tu chef, cu căldura insuportabilă de vară, dar mai ales cu muzicanţii din Piaţa San Marco, cu mesele galbene ca fluturii lui Garcia Marquez, cu gondolierii bronzaţi ;) , cu măştile care te privesc din orice unghi, cu bisericile răcoroase pe care le vizitezi şi dacă nu eşti evlavios, cu fântânile din pieţe ascunse, cu ferestrele care se reflectă în apa canalelor şi cu mirosul de oraş plutitor de care ţi-e dor imedat cum l-ai părăsit.
Am avut noroc de data asta. Când am ajuns în Veneţia, în Piaţa San Marco avea loc decorarea unui batalion de veterani. Piaţa era plină de soldaţi în poziţie regulamentară, când de peste tot a tunat imnul Italiei, iar soldaţii au început să-l cânte. Nu ştiu dacă ştiţi imnul Italiei. Începe moderat şi creşte pe măsură ce-l cânţi. În momentul în care ajung la fraza cu "la morte, la morteee" şi începe refrenul "Iii-taa-liiiaaa, I-taaa-liiiaaa", ţi-ai dori, pentru câteva secunde, să fii italian.

4. Budapesta, Ungaria


Dacă mai vine vreun Michael Jackson şi confundă Bucureştiul cu Budapesta, să ziceţi "da, da" şi să-i zâmbiţi frumos. Nu-i nicio jignire. Poate pentru unguri ar fi.
Am luat Budapesta pe flancuri şi ne-am cam rătăcit, înainte să ajungem la hotel. Atâta am bătut cartierele mărginaşe, că ni s-a cam aplecat de ea Budapestă. Blocuri comuniste, mizerie, grafitti. Ce-i aşa spectaculos?
Am ajuns la hotel (de o stea, că avem buget limitat) şi nu ne venea să-i spunem "hotel". Recepţie comunistă din lemn, ciment pe jos, covoare de pe vremea persanilor. Unul zice "Deschideţi uşa că se cazează un roi de muşte", toată lumea râde. Altul zice "Casa de copii nu e acasă", toată lumea râde. Cineva îi răspunde "Ce casă de copii, nu vezi că-i plin de boşorogi?", toată lumea râde. Altcineva se întreabă retoric "Toţi moşii ăştia or venit la băi?", toată lumea râde. Unul zice "Eu aş vrea un şobolan în cameră, oare se poate?", toată lumea râde. Ajunseserăm la recepţie. I se răspunde (bine, bine, eu îi răspund): "Nici nu cred c-ar fi aşa de greu". Nu mai râde nimeni, pentru că vorbeşte recepţionerul: "Nu sunt şobolani în hotel!". În româneşte, da, absolut corect gramatical şi cu accentul perfect pus. După ce ne-am dat seama că nu avem unde să ne ascundem de ruşine, că, vorba aia, ştie ce camere ne-a dat, ne-am cerut scuze şi l-am întrebat de unde ştie româneşte. Ungurul, de la mama lui, locuise câţiva ani la Târgu Mureş. Uite de asta nu le place ungurilor de noi :D
Am plecat într-un final şi în oraş. Se lăsase seara. Nu există oră mai bună să vezi Budapesta decât la lăsatul serii. Se aprind luminile pe poduri, toate clădirile se spală în lumini, iar Dunărea le îmbrăţişează pe toate. Nu mai ţin minte unde erau blocurile comuniste, pentru că, zău dacă nu, oraşul ăsta e foarte frumos. Ba chiar aş putea spune că Buda e mai frumoasă decât Pesta, deşi comparaţia pleacă de la "foarte frumos" şi, din câte ştiu, nu mai este loc după superlativ. Toţi ciobanii de pe stadioane care fluieră imnul Ungariei ar trebui obligaţi să viziteze măcar o dată în viaţă Budapesta.

Şi... înapoi acasă. Partea asta nu v-o povestesc, pentru că ar trebui să vă spun cum am dat cu botul maşinii în vreo 5 gropi asteroidice, cum m-a furat casierul din prima benzinărie după Cenad (un Lukoil), cum m-am ţinut de nas când am intrat la toaletă şi am zărit primele urme de papuci pe colacul wc-ului şi cum nu m-am oprit din mirare când mi-am dat seama că, în timp ce toate câmpurile din Ungaria, Slovenia şi Croaţia erau milimetric aliniate, cultivate şi/sau secerate, pe ale noastre cresc în dulce fericire... bălării.
Dar, dacă nu v-aş povesti, ar trebui să sar şi peste sentimentul că nu există ţară mai frumoasă decât a noastră. Că şirurile de dealuri şi văi blagiene, cu munţii din zare pe fundal, nu se compară nici măcar cu mult-lăudata Slovenie. Pe care, ce-i drept, n-am văzut-o decât de pe drum, dar tot aşa am văzut şi România când mi-am dat seama că ea nu-i o ţară blestemată. Noi suntem blestemul ei.