Sfântu Gheorghe Deltă sau România care te unge pe suflet

Sfântu Gheorghe Deltă sau opera unui singur om. Desigur, veţi spune că e opera naturii. Şi este. Dar turismul din Sfântu Gheorghe e opera unui singur om. Cel puţin ăsta e zvonul printre localnici.

Dacă mergeţi la Sfântu Gheorghe (şi vă recomand cu drag să mergeţi), cea mai bună cazare e la camping Delfinul. Campingul e foarte frumos şi foarte bine organizat. Are căsuţe (75 de lei pe noapte) şi locuri de cort (15 lei pe noapte). Are restaurant (masa de prânz pentru două persoane ajunge cam la 50 de lei, multişor pentru un camping, dar nici nu prea aveţi alternative), un magazinaş cu cele trebuincioase, bar, terasă şi cinematograf în aer liber, acelaşi unde se ţine şi festivalul de film Anonimul. Are duşuri curăţele, singura problemă este că funcţionează opt într-o încăpere, iar între ele nu e pic de perdeluţă, aşa că veţi putea depista pudicele după miros, la sfârşitul sejurului :)

Şi mai are ceva: coşmarul nopţilor mele. O şi anume discotecă, trăjneasc-o Dumniezău s-o trăjnească. Muzica - din aia la maxim, care tremură pereţii construcţiilor învecinate - nu se opreşte decât la ora 2-3 dimineaţa, iar la 8 cel târziu eşti în picioare, pentru că e foarte foarte cald. La discotecă vin, desigur, puşti vopsiţi şi cu blugi de firmă, plus puştoaicele aferente - blonde, filiforme, cu tocuri. Imaginaţi-vă acest peisaj, într-un sat care nici măcar n-a auzit de asfalt (toate străduţele sunt cu nisip, iar pe ele nu circulă maşini, ci trocarici - un soi de trenuleţ cu un tractor pe post de locomotivă). Penibilul situaţiei, ca şi nesimţirea puştanilor ăstora care se îmbată de la o jumătate de bere şi fac scandal fără să-i doară nici măcar în dos de ceilalţi locatari ai campingurlui, sunt incluse în preţ.

Dacă vreţi linişte, un peisaj de baladă, cu un canal plin de nuferi albi care trece prin faţa geamului dvs., nu aveţi decât să treceţi strada, la Green Village. Are piscină, biliard, aer condiţionat şi gazon perfect întreţinut. Are însă un singur inconvenient: preţurile sunt triple.

Aceste două unităţi de cazare, singurele de amploare din Sfântu Gheorghe, sunt investiţia unui singur om, bucureştean din ce spun localnicii. Acest domn - "anonim" ca şi festivalul, n-am reuşit să găsesc referinţe despre el - mai are pare-se niscaiva hoteluri plutitoare pe Dunăre şi a avut geniala idee cu festivalul de film Anonimul, care aduce an de an nu numai clienţi pentru camerele sale, dar şi multă publicitate zonei. Localnicii spun că patronul campingului a construit şi grădiniţa din sat, dar şi o cantină pentru bătrâni.

Un singur om şi o singură investiţie, iar Sfântu Gheorghe şi-a înzecit dintr-o dată numărul de vizitatori.


Despre rezervaţia Deltei Dunării, pot să vă spun că e deja arhi-populată. De turişti. Zeci de bărci o bântuie în fiecare moment, de parcă eşti pe canalele veneţiene. E adevărat că merită să mergi să vezi, măcar o dată în viaţă, cum fluviul sărută marea. Mai ales dimineaţa când soarele încă n-a urcat pe cer sau seara, când a coborât după linia orizontului. Şi să stai să asculţi vocile deltei - pelicani, cormorani, bâtlani, pescăruşi şi toţi ceilalţi locatari, comunicând ascuţit, ba din înaltul văzduhului, ba de pe covorul de stuf din apă. Păienjenişul de canale e fascinant - unele canale sunt mai late, altele mai înguste, altele te acoperă cu sălcii care-şi dau mâna deasupra capului tău, altele au nuferi înfloriţi, altele sunt flancate de cherhanale părăsite... Sunt zeci, dacă nu sute, de autostrăzi acvatice de care Marcel, îl ştiţi, ăla cu GPS-ul, habar nu are că ar exista. Brylu a avut o scurtă şi curând abandonată idee să închiriem o barcă cu vâsle şi să ne plimbăm de capul nostru prin rezervaţie. Având în vedere aventura lor la pescuit (accesibilă AICI), vă puteţi da seama cam unde eram noi până în acest moment: da, da, tot în stuf.

Dar pentru noi, "lipitorile", cum ne numeşte Cori, respectiv grupul fetelor pe care nu le dai dezlipite de pe plajă decât ca să se bălăcească încă o dată în mare, binecuvântarea concediului a fost, desigur, plaja. Nu ştiam că mai există aşa ceva pe litoralul românesc: cât vezi cu ochii, nisip neatins de mâna investitorului. Fără hoteluri, fără terase, fără şezlonguri, fără manele, fără difuzoare, fără copii tembeli cu telefoane din care ţiuie melodii penibile, fără jeep-uri, fără fiţoşi. Cea mai avansată tehnologie care a ajuns pe plaja de la Sfântu Gheorghe sunt coşurile de gunoi. Multe coşuri de gunoi şi, n-o să vă vină să credeţi, folosite! Astfel că plaja rămâne mai tot timpul curată şi liniştită. Vă mai amintiţi cum sună marea, cum sună valurile sparte de ţărm? Eu mi-am amintit abia acum. Tot ce ştiam de pe plajele pe care am fost era muzica dată foarte tare, neveste isterice ţipând la bărbaţii lor leşinaţi de căldură şi copii ţiuind din orice, fie şi numai pentru că mamele lor ţipă.

Şi Marea Neagră ne-a iubit săptămâna asta. A fost caldă, curată, cu valuri matematic perfecte - nici prea mari, nici prea mici, nici prea dese, nici prea rare. Aş fi luat-o acasă cu mine, dacă nu mi-ar fi promis că rămâne şi la anul tot acolo.