Viaţa la 5 dimineaţa

La 5 dimineaţa, pe stradă horcăie maşina de gunoi. Parcă e un organism uriaş din tablă care se târăşte pe abdomen. Câinele vecinilor tace, ceea ce nu-i stă deloc în fire. E vremea motanilor. Îi auzi doar dacă le ştii năravurile. Ici gheruţe ascuţite pe trunchiul de copac, colo o încleştare scurtă cu ţipete de urangutan. Bozică face ture - în curte, în casă, în pat, în bucătărie, pe birou, în curte, pe noptieră, zdup pe şoarecele din plastic îmblănoşat, iar în curte.

La Beijing, e 10 dimineaţa. Televizorul porneşte anunţându-mă "fetele noastre încep rotaţia la paralele". Mă trezisem cu câteva minute înainte. De când mă tot uit la Olimpiadă, am trecut pe fusul orar din China.

Nu-mi fac speranţe, am văzut SUA şi China în calificări, ştiu că au exerciţii mult mai valoroase decât ale noastre şi că acolo va străluci şi aurul. Dar să nu ne suim pe podium la final ar fi o mare dezamăgire, pentru că din 1976, de la Montreal, am fost tot timpul acolo şi suntem, totuşi, campioane olimpice en-titre.

Suntem pe aparat cu Rusia, adică echipa cu care ne batem pentru medalie. Notele noastre nu excelează, nici ale rusoaicelor, însă. Americancele şi chinezoaicele sunt fenomenale, au exerciţii mult peste ceea ce putem - sau arătăm - noi. Cu lecţia învăţată, după acelaşi algoritm pe care l-am tot aplicat, mergem pe premisa că nu trebuie să ratăm. Aşadar, exerciţii mai uşoare, dar care să le dea fetelor siguranţă. N-am ratat nimic până la final, dar China a devenit campioană olimpică cu o ratare la bârnă, iar SUA vicecampioană, cu două ratări (bârnă şi sol). E trecut de 5 dimineaţa, s-a făcut 7, iar comentatoarea TVR a uitat de tot matematica, după ultima săritură, a Sandrei Izbaşa: "Rusia are bronzul. Nu, suntem peste ele. Ba nu, Rusia, are cu 50 de zecimi mai mult decât noi. Of, cu atâtea clasamente intermediare... (Pauză lungă, probabil a luat un pix şi o foaie şi le-a adunat ca pe abac). Avem bronzul! România obiţne medalia de bronz!". Ce faci, tanti, te joci cu tensiunea mea arterială? Avem bronzuuuuuuulllll!!!!

În condiţiile date, este un succes.

Dar unde am rămas în urmă? Unde s-a rupt firul dintre noi şi medalia de aur, adică dintre noi şi China/SUA (echipe de valori sensibil egale, nervii mai tari au făcut diferenţa)? Eu cred - şi iertată-mi fie opinia de novice - că la nivelul antrenorilor. Echipa care coordonează gimnastele şi le-a alcătuit exerciţii de dificultate medie, probabil strategic corect, dar ineficient (pentru aur) şi deloc ambiţios. Suntem ceea ce suntem: lipsiţi de ambiţie chiar şi acolo unde onoarea ne obligă. Ne mulţumim cu puţin (în cazul istoriei pe care România o are în acest sport, bronzul înseamnă puţin) şi asta nu ţine de valoare, ci de mentalitate. De 3 ani, de când Belu şi Bitang au lăsat lotul olimpic, se vorbeşte despre o cădere în gimnastică românească. De 4 ani se vorbeşte despre faptul că echipa Chinei se pregăteşte pentru aurul olimpic. De aici vine diferenţa, din anii ăştia care se scurg într-o atmosferă campionardă sau într-una resemnată.

Campioanele noastre de bronz rămân totuşi în istorie. Atât de frumos râdeau la finalul concursului, încât am înţeles pe loc: acesta este maximul pe care şi l-au propus.