Săracii bancheri denigraţi!

Ştire Gardianul: "Potrivit bancherilor, daca o persoana spune pe blog, sms sau prin orice alt mijloc de comunicare ca o banca este in incapacitate de plata, acest lucru reprezinta denigrare daca afirmatia nu este sustinuta de dovezi".

Bancherii şi-au dat mână cu mână nu ca să ne scadă dobânzile (cele mai ridicate din UE), nu ca să îşi instruiască angajaţii în aşa fel încât să poţi găsi la ghişee răspunsuri la toate întrebările în legătură cu creditele tale şi nici ca să îşi prelungească programul de lucru, astfel încât să-ţi poţi plăti rata fără să-ţi iei liber de la locul de muncă pentru asta. Nu, nu. Şi-au dat mână cu mână pentru stabilirea unui proiect legislativ care să pedepsească pe oricine „denigrează” (am pus ghilimele pentru că am citat, nu pentru că aş lua în derâdere termenul) imaginea unei bănci sau a alteia. Şi prin „oricine” ne referim chiar la oricine: fie că „denigratorul” este jurnalist, blogger sau un neica nimeni care vrea să transmită prin SMS către soţia lui: „c.... ăştia iar ne-au mărit rata, fir-ai ai... şi mama lor de ...”. Asta, după părerea mea, sună a denigrare. Dar să dai pe cineva în judecată pentru asta, tot după părerea mea, sună a încălcare a drepturilor omului.

Până una-alta, legea nu e deocamdată nici măcar în fază de propunere legislativă, aşa că avem liber la denigrări. Eu, de exemplu, am o problemă cu ofiţerii de credite. Nu toţi, doar cei ai anumitor bănci. Cărora n-am să le dau numele aici nu din pricini care au legătură cu denigrarea, ci pentru că şi publicitatea negativă e tot publicitate. Orişicât, ofiţerii de credit ai unei bănci foarte importante, care are un sediu chiar în centrul Sibiului. Probabil că, fiind atât de aproape de multitudinea de terase răpitoare, ofiţerii (ce titlu de glorie!) de credite (ce alăturare înfricoşătoare!) îşi iau de la sine putere câte o oră liberă şi dispar din instituţie. În faţa biroului domniilor lor se formează cozi precum cele de la alimentarele comuniste, iar ceilalţi angajaţi ai instituţiei le găsesc tot felul de scuze care nu pot masca jena situaţiei: „probabil sunt la masă, oricum nu mai durează mult” sau „a fost chemat(ă) la şefu’”. Într-un final, inevitabil, ofiţerul de credite se întoarce, dar fiecare client are altă problemă, necesită altă documentare, hârtiile încep să-şi fluture aripile desupra biroului, ofiţerul nu-şi mai găsesşte nici pixul, darămite literele pe tastatură, caută disperat telefonul ca să întrebe la rândul lui un interlocutor misterios care, deşi le ştie pe toate, nu s-a obosit să ia clienţii în primire mai devreme, iar coada, în tot acest timp, creşte, creşte, creşte. Ca şi dobânzile, ca şi comisioanele, ca şi, fatalmente, ratele.

Săracii bancheri denigraţi!