Bozi's back

Am zis, măi, am tot zis că nu îmi mai fac griji pentru motanul ăsta, nu mai stau nopţile ca să ascult fiecare foşnet, poate-o fi el şi nu mai fac tragedii din plecările lui inopinate.

Bozică îşi luase lumea-n cap de o săptămână. Afară era un ger năprasnic, weather channelu îmi arăta minus 17 grade Celsius, îmi venea să-i plâng de milă bietei mâţe. Cel puţin de trei ori pe zi ţopăiam în cârje în curte, derapând pe gheaţă şi în pericol să-mi defectez şi celelalte membre încă funcţionale, ca să urlu după el: "Boooziiii, psss-pssss-pssss". Bozi nimic. O zi, două, trei... şapte.

În a şaptea zi mă trezesc, ca în fiecare dimineaţă, cu Ştirile Pro TV. Neti Sandu îmi zice că azi va reveni cineva în viaţa mea. Nu îndrăznesc să mă gândesc la Bozi, după care oftam mai mult pe-ascuns, să nu mă mai bodogăne Ghimi ("ştii că vine, ce te tot lamentezi?"). Şi oricum nu cred în horoscoapele astea la microunde.

Trece ziua, iar în viaţa mea nu revenise decât Anuşka, temporar şi pentru scurt timp plecată în altă echipă de jurnalişti. Vine seara, iar oftez. E vreo 8-9, întuneric, un strat subţire de ompt proaspăt depus peste gheaţa din curte, dar mai strig totuşi o dată: "Boooziiii, psss-pssss-pssss". Şi nu mi ţi-l aud, urlând din toţi plămânii lui felini: MIAAAAAAAAAAU, MIAAAAAAAAAU, MIAAAAAAAAAAUUUU. Un mieunat gutural, răguşit, nervos, disperat, de parcă eşuase pe o insulă pustie şi acum prinsese pentru prima dată semnal la mobil. E Bozi, îl recunosc de la prima notă suavă a vocii sale. Mi se pare că-i pe un acoperiş, apoi pe altul, apoi în curtea vecină. De câte ori îl strig, îmi răspunde şi mai tare. Probabil l-au auzit şi verii lui din Braşov. Depistez semnalul: vine din curtea vecină, respectiv de la Consiliul Judeţean.

Curtea vecină are intrarea la o stradă distanţă, după colţ, să tot fie vreo 200 de metri până acolo. Graţie, mulţumită şi datorită handicapului, evit să mă deplasez şi o trimit pe misiz Buni. Misiz Buni (73 de ani) sună la uşa Consiliului Judeţean. Portarul, de treabă şi deja obişnuit cu mâţele hoinare, îi deschide, dar operaţiunea eşuează pentru că Bozi nu vrea să se lase prins de nimeni altcineva în afară de mine. Cu riscul unei accidentări (şi mai) imobilizatoare, mă încalţ (proces de luuuungă durată şi care necesită elemente ajutătoare precum lingura de lemn) şi o tai într-o răsuflare şi în trei picioare (două fiind ajutătoare şi purtând numele de "cârje"), la Consiliul Judeţean (Bună seara, domnule preşedinte Bottesch, n-am stricat nimic, n-am călcat pe gazon). Găsesc una bucată Bozi, pitit într-un gemuleţ de la pivniţă, dar apleacă-te dacă-ţi permite ghipsul... Nu-ţi permite. Aşa că mă trântesc direct în fund şi astfel îl extrag din văgăună, de unde îl transfer la misiz Buni în braţe şi aici se încheie aventura salvării mâţei. Care, recunoscătoare, n-a mai plecat. De două zile.