Femeie, calmez-toi!

Monitorizez de ceva timp toleranţa şoferiţelor la trecerile de pietoni. Cu strângere de inimă vă anunţ rezultatele finale: tinde către zero.

Mi-a fost nu ştiu cum să-mi fac gaşca de minune şi să dau publicităţii aceste rezultate, dar testul meu a avut punctul culminant astăzi, în jurul amiezii. Încercam să traversez strada Mitropoliei, chiar la Muzeul de Istorie. Cât să aibă trecerea aia de pietoni, fără locul de parcare înglobat? Trei metri? Cam aşa. Pun pasul. Vine o maşină. La volan, o şoferiţă. Nici gând să încetinească. Încă una. Aşijderea. Încă una. Trasă la indigo. La a patra deja fierbeam de draci - cum pustiul mamii lor s-au nimerit patru şoferiţe la rând, una mai de-sensibilizată decât ailaltă?! După principiul că unde-s patru, urmează şi a cincea, îmi iau inima-n dinţi şi dau să traversez. Fie ce-o fi. Maşina încetineşte uşor, frânează pe nesimţitelea, eu trec pâş-pâş, nu mă claxonează nimeni şi ajung teafără pe trotuarul opus. Arunc o privire: la volan, un bărbat. Ptiu, drace!

Nu e prima oară când observ nesimţirea şoferiţelor la volan. Tot astăzi, dincolo de podul Cibin, la intersecţia cu strada Lungă, una se pusese de-a latul străzii, în virtutea semnului de drum cu prioritate. Păi bine, fato, şi bunul simţ? Ăsta n-are prioritate?

S-or imbeciliza femeile?

Eu am altă teorie: femeile nu au atenţie distributivă. Că n-au. Nu-i în dotările-standard. Ca atare, cum drumul în sine necesită foarte multă atenţie, trecerea de pietoni vine ca un apendice care poate fi şi trebuie ignorat, pentru că deturnează simţurile de la obiectivul principal: şoseaua. Tot aşa şi cu drumul cu prioritate. Păi dacă e cu prioritate, mă bag. N-am timp să analizez situaţia, că dacă vine altul şi n-are loc de mine, că poate încurc circulaţia, că poate n-am loc în coloană şi-mi las hurdughia de-a latul. Nu, domle. Scrie acolo alb cu galben, că-i cu prioritate? Ce vrei mai mult?

Aveţi răbdare cu ele, finuţele şi delicatele. Îşi vor dezvolta restul reflexelor în timp.

Promovare egal umilizare

Promoterul român îşi gândeşte campaniile pentru publicul mereu dispus să primească ceva. Pe teoria că un român se va buluci oriunde se dă ceva gratis. Şi promoterul, român fiind şi el, deşi (se face că) munceşte pentru o multinaţională, are impresia că fuga după chilipiruri este o chestiune specific carpato-danubiano-pontică, hai cel mult balcanică. Când colo, în SUA mor oameni călcaţi în picioare când se dă startul reducerilor.

Dar să trecem peste partizanatul provincialist şi să vorbim concret, pe speţă. Promoţia Carrefour, cumperi de 200 de lei şi primeşti un cupon de 20 de lei. Matematiceşte vorbind, beneficiezi de o reducere de 10 la sută, deşi cuponul ţi se înmânează ulterior. Să zicem că rentează.

Azi am fost la Carrefour, în scopul predefinit de a-mi achiziţiona una bucată bicicletă de cameră, în sens terapeutic şi recuperator. Dacă tot am intrat în magazin, am luat una alta, fără să-mi stea capul la promoţia lor, fireşte. Dar la casă am plăcuta surpriză să aflu că beneficiez de cadou. Urmează - evident - condiţiile: "Mergeţi dumneavoastră la Serviciul Clienţi să vă ridicaţi bonul". Foarte bine, merg. În primul rând că e criză şi în al doilea rând pentru că am învăţat de la confraţii noştri mai vestici că atunci când beneficiezi de un drept, trebuie să te şi prevalezi de el.

Încheiată fiind lupta cu propria-mi conştiinţă şi cu mutrele lui Alin, mă îndrept către Biroul Clienţi. La birou, coadă. Fie, stăm şi la coadă. Nu pentru 20 de lei, pentru drept. În faţa mea, lumea scoate buletinul, pesemne ştiu ei despre ce-i vorba. Îl scot şi eu, deşi absurdul situaţiei începe să mă debusoleze. Adicătelea, la ce-ţi trebuie identitate, dacă eu nu primesc cuponul ăla pe gratis, ci în contul unui bon de 200 de lei?! Ce contează cum mă cheamă, câţi ani am şi când mi-am făcut buletinul?

Ajung faţă în faţă cu onor foncţionarul. Ciufut, ca toţi asemenea lui. Ţipă după clienta care tocmai plecase: "Pixuuuuuuulll!!!". Domnişoara nu-l avea, pentru că foncţionarul uitase că-l pusese sub tejghea. Îl găseşte, dar nu-şi cere scuze şi nici nu schiţează vreun gest de regret. Eu zâmbesc larg, dau Bună seara, înmânez bonul şi buletinul - că aşa am învăţat eu de la mămica mea. El, în continuare ciufut. Îmi face copie xerox după buletin, pe care mă pune să dau cu subsemnatul că am luat cuponul de 20 de lei. Perplex ar fi un cuvânt bun pentru starea mea din secunda dată.

Foncţionarul se mai uită o dată peste buletin şi zice aşa, de după ecusonul lui de persoană temporar importantă în viaţa mea: "Dvs. aţi mai fost azi o dată, nu?". Blocată total, mă apăr ca un suspect acuzat de o crimă pe care nu a comis-o: "Nu, n-am mai fost" (Şi dacă eram, ce? Şi dacă mai cumpărasem de alţi 200 de lei, ce? Nu era minunat pentru Carrefour să fi avut mii de clienţi ca mine, cea bănuită?). Foncţionarul de colo: "Nici buletinul dvs. n-a mai fost pe-aici?". Pe mine, aici m-a părăsit logica, dar am mai găsit puterea să-i spun că "Nici atât".

Da, mi-am luat cuponul, cu umilinţa aferentă. Carrefour se pronunţă franţuzeşte, dar se poartă profund româneşte.

Fetelor, cu încredere, în stâlp!

Am condus cu regularitate patru maşini - Dacia lu' tata, un Tico de serviciu, vechiul Forduleţ şi actualul Pejo. Cu toate, dar cu absolut toate, am dat în gard/stâlp/altă maşină în parcare.

Mai întâi cu Dacia. Era prima dată când mă lăsa tata s-o bag în curte. Schimbătorul de viteze se plimba prin cutie precum făcăleţul în mămăligă, iar la pedale nu prea ajungeam, că scaunul şoferului se blocase într-o anume setare şi de acolo nu mai pleca. Aşa că eram nevoită să stau doar cu o jumătate de bucuţă priponită în el, în aşa fel încât să ating cu vârful pantofilor ambreiajul. Ce să mai povestim de servodirecţie, termen tehnic despre care, la vremea aceea, nu aveam cunoştinţă. Am dărâmat pubela din curte, accident care nu s-a lăsat cu urmări grave, nu s-au înregistrat victime omeneşti, iar pagubele materiale constând într-o zgâritură amărâtă pe fundul Daciei au fost acoperite de zâmbetul meu larg şi luminos la coborârea din maşină: "M-am descurcat?".

În altă zi, era iarnă, ţin minte ca astăzi, plecam de la studioul TV după ce o zi întreagă ne chinuisem la montat emisiunea pentru copii pe care o filmasem la nu mai ştiu care grădiniţă. Mă sui în Ticoul de serviciu, mă asigur că nu vine nicio maşină din nicicare dintre sensuri şi dau încrezătoare cu spatele. Mă opresc brusc şi forţat. Într-un stâlp. Pe mine nu m-au învăţat la şcoala de şoferi că trebuie să te asiguri şi să nu vină vreun stâlp.

Altădată mă grăbeam să ajung la programarea de la cosmetică, unde tot timpul întârziu. Parcarea plină, găsesc un loc înghesuit, stau pe gânduri, mă gândesc că Ford Focusu e cam lat pentru jumătatea aia de locşor, dar ce se şi poate întâmpla? Omul e dator să încerce. Intru eu uşor, maşina mai că torcea de la cât de frumos o ţineam eu într-a-ntâia, când aud pe uşa din dreapta spate: scâââârrrrrrţţţţţţţţţ. Tocmai rădeam Dacia 1300 din dreapta. Focusu roşu, Dacia albastră. Ne procopsisem fiecare dintre noi cu un simbol stelist. Din Dacie coboară, drăcia dracului, un poliţist în uniformă. De la Rutieră, cum altfel? Foarte calm, vine către mine ţinând un obiect în mână. Nu era contondent. Nu era nici carnetul cu procese verbale. Era o cârpă. Cu care se apucă şi-mi şterge mie zgârietura. Zice: "Nu se duce!". No shit! Zic: "Păi haideţi să mergem la poliţie" - imaginaţi-vă cum vine să-i spui asta unui poliţist. Zice: "Eh, a mea şi-aşa-i o rablă. Mergeţi dvs. la biroul tamponări şi spuneţi că v-aţi găsit-o zgâriată în parcare". Păi dacă organul de stat zice să faci un lucru, îl faci, dom'le. Nu te joci cu autorităţile.

A patra şi ultima păţanie - deci puteţi să-mi daţi liniştiţi maşinile pe mână, că mi-am făcut norma - s-a petrecut într-o frumoasă seară de vară, când plecam cu Pejoul dintr-o vizită, foarte distrată (şi nu, nu băusem nimic). Îmi învăţasem lecţia, mă uit în spate după stâlpi. Nu venea niciunul. Dau cu spatele şi iar mă opresc brusc în ceva. Mă uit în spate, nimic. Mai dau o dată. Iar buf. Măi să fie! Mă dau jos - un stâlpişor. Cam la juma de metru înălţime, plantat pe trotuar ca să menţină drept un fost pomişor. Stâlpişorul a scăpat nevătămat. Pejoul, evident, s-a procopsit cu o zgârietură.

Date fiind circumstanţele, având totodată şi bănuiala că nu sunt singura în această situaţie, fetelor, am o veste bună: s-a inventat vopseaua regenerabilă! Lăudată fie ştiinţa!

Oamenii de ştiinţă americani pregătesc intens un „înveliş” de poliuretan pentru caroserii care poate „vindeca” zgârieturile în mai puţin de o oră dacă este expus la razele solare, relatează „The Times”.
(Gândul)

Surprize spitaliceşti

Am 28 de ani, ce să fi căutat în spital, la viaţa mea? Pe bunicul, după ce a fost internat, apoi pe tata şi nici să nu mai aud de saloane. Polisano rulz, atâta timp cât ai neoie să fii consultat la timp, într-un mediu curat, civilizat, de oameni care-ţi vorbesc articulat. Da, dar cu recuperarea ce să faci? Du-te, Adelo, la Fizioterapie, la stat.

La Fizioterapie te întâmpină uşa din imagine. Când stai să aştepţi consultul medical întru eliberarea foii de tratament, te aşezi pe scaunul capitonat chiar de vizavi de uşă. Stai şi contemplezi această privelişte încântătoare - atâta gri, atâta mizerie, atât mai scârţâie uşa aia, nu se închide ca lumea, e curent, e frig, doctorii sunt ursuzi, perdelele nespălate, cimentul miroase a clor... un tablou bacovian din care speri să scapi iute. Şi nu scapi, desigur, pentru că medicul de la stat are tot timpul altceva mai urgent de îndeplinit: telefoane de la ăla micu, comanda la infirmieră după un pachet de Marlboro lights, pilele intră în faţă etc.

Nu mai înşir toată polologhia cu actele necesare. Sunt multe, absurde şi greu de adunat, ca în orice sistem birocratic respectabil.

Nimic surprinzător. E doar un alt spital din România zilelor noastre.

Până când intri în camerele de terapie. Şi dai de doamne drăguţe, zâmbitoare, amabile, calme, care explică cu răbdare, te întreabă dacă eşti ok şi cum ţi-a fost ieri, după terapie. Domnii de la masaj şi de la kinetoterapie sunt puşi pe şotii, dar foarte serioşi când vine vorba de genunchi rupţi, mâini cu entorsă, afecţiuni la spate, comoţii cerebrale cu semiparalizii şi şolduri luxate. Nu ştiu dacă au fost învăţaţi că 50% din terapie o face zâmbetul sau doar aşa s-au născut, dar pentru mine e o încântare să descopăr în sistemul ăsta puturos oameni care muncesc cu drag, deşi muncesc pe bani puţini.

Sunt mulţi doctori în spitalele din ţară care nu merită nici măcar o firimitură pe care i-ai arunca-o unui câine. Mulţi asistenţi preocupaţi exclusiv de transferul plicului către buzunarul lor. Ca să poţi respira în ţara asta, trebuie să-i descoperi şi pe ceilalţi, care nu apar la televizor, pentru că nu-i anchetează nimeni.

Nu m-aş fi gândit că voi merge cu plăcere la spital.

Accidentele vieţii mele

Mă lamentam cu Brylu asupra stării mele precare de sănătate, cauzată de o bubuitură pe pârtia de schi, când am avut o revelaţie: de fapt, nimic nu-i nou. De fapt, m-a urmărit toată viaţa. Stătea în spatele meu. Îmi dădea câte un bobârnac. Cealaltă Ade. Aia bleagă.

Prima mea amintire datează de la vârsta de 10 luni. Dacă-i poţi spune "vârstă". Puţină lume crede că memoria poate stoca informaţii atât de timpurii. Dar poate. Nu învăţasem încă să merg şi mă plimbam prin casa bunicilor în premergător. Lângă sobă era o laviţă pe care se odihnea bunicul în serile de iarnă. Văd şi acum colţul verde al laviţei, puţin scorojit, la acelaşi nivel cu fruntea mea. În ziua aia, mă fascina. Într-atât încât am pornit-o în goană, abia aşteptând să dau cu capul în el. Şi am dat.

Pe când aveam vreo 3 anişori, stăteam în bucătărie la ai mei, cu o ceaşcă de cacao fierbinte în faţă. Ce-o fi fost sau n-o fi fost în capul meu, în orice caz, n-am fost un moment atentă, timp în care Ade aia bleagă a preluat controlul şi mi-a vărsat toată beutura pe burtică. Am avut arsuri de gradul Ţ (denumirea medicală nu mi-o amintesc), am purtat luni de zile un pansament cât o minge. Aşa m-am dus şi la mare în anul ăla, mă recunoşteau toţi pe plajă. Şi acum păstrez semnul acelor vremuri.

Eeeeeeh, n-a trecut mult timp până când am învăţat să mă caţăr pe bara de bătut covoare. În tot atât de puţin timp, am căzut fix în bot, ocazie cu care mi-am spart buza şi credeam că o să arăt ca o iepuroaică pentru tot restul vieţii mele. Dacă arăt sau nu, să se exprime alţii.

Bineînţeles că nu a fost nevoie de sporturi extreme ca s-o păţesc din nou. La vreo 6 anişori aşa, mă jucam cu copiii în faţa blocului (ceea ce mi se întâmpla rar, că eram tocilară şi antisocială de pe atunci), când m-am împiedicat din cer senin şi am căzut cu genunchiul fix într-un ciob de sticlă de bere la juma de litru. S-a căscat prin aceste procedeu, în genunchiul meu, un hău de câţiva centimetri. Sângele ţâşnea precum scuipatul unei balene, prin cocoaşă. Mama insista să mergem la doctor să-mi pună "copci". Pentru mine, "copci" părea o chestie îngrozitoare, dureroasă, inchizitorie. Mama repeta: "Dacă nu mergem să-ţi pună copci, vei rămâne cu semn toată viaţa. Nu-i frumos, pentru o domnişoară". Ei, lasă-mă, nu-i frumos... Oi găsi eu unul care să mă ia de nevastă şi fără copci. (Între timp, am găsit).

Dar ca să mă menţin atât de în formă precum mă vedeţi şi astăzi, am început devreme cu exerciţiile la coardă. Devreme am ajuns şi la ortoped, pentru că n-a fost nevoie să sar de mai mult de 3-4 ori ca să calc strâmb. Diagnostic: entorsă la gleznă.

Foarte tare mi-a plăcut să mă dau cu patinele. Şi acum îmi mai place. Am învăţat destul de repede, dar am căpătat prea curând încredere în calităţile mele şi mi-am dat drumul la vale, de pe deluşorul din Parcul Tineretului, până jos, când nasul meu s-a întâlnit cu zăpada bătătorită. Toată iarna aia, capătul de jos al pârtiei a fost marcat de o bulină roşie, de la nasul meu.

Bicileta? Sigur, îmi place foarte tare. Am învăţat de mică să o manverez. Dar pe vremea aia, şi bicicleta era mică. După mult timp în care nu mai pusesem mâna pe ghidon, pe la vreo 10 ani aşa, mă sui într-un Pegas de două ori cât mine. Viteză. Aoooleu, atenţie, oameni! Viraj brusc. Frână pe asfalt. Cu cotul. Semnul? Îl port până azi.

Sigur că da, ştiu şi să înot. M-aş bălăci zi lumină. În mare, în lacuri de munte, în bazine olimpice, înot (aproape) oricum şi oriunde. De aici era să mi se tragă şi sfârşitul, acum 6 ani. Pe litoralul românesc, la Eforie Nord. Sau Sud. Una dintre ele. M-am trezit luată de un curent de suprafaţă, până în larg, unde valurile ar fi fost ideale pentru surf, dar eu nu mai aveam timp să respir. Şi nu-mi luasem branhiile cu mine în ziua aia. Am ţipat preţ de 2-3 minute, până când am abandonat lupta şi am început să vizitez algele de pe fundul mării. Peşti morţi n-am văzut. Pentru că am ajuns astăzi să vă împărtăşesc această experienţă, înseamnă că cineva m-a salvat. Nu-mi amintesc nici cum arată şi nu cred că mi-a spus vreodată cum îl cheamă. Dar cu această ocazie, îi mulţumesc.

De săniuş până în zidul blocului de vizavi nu vă mai povestesc, că n-am semn. Iar ruptura de ligamente de la schi începe să-mi treacă. Ce mai încercăm?

Foto: webstockpro.

Aberaţiile şi statul român

Astea două sunt sinonime. Aberaţiile şi statul român. Dacă încă nu sunt, vor deveni şi vor fi recunoscute până la urmă şi de DEX. E imposibil să evoluăm spre bine.

Să vă povestesc: unii ştiţi, am o mică problemă cu un anume picior stâng parţial belit pe o anume pârtie de schi. A stat el cuminte în ghips vreo 3 săptămâni, după care s-a dus la doftor, iar doftorul i-a recomandat cu titlu obligatoriu să mai stea el cuminţel aşa încă 3 săptămâni, dar într-o orteză. Ei bine, accesoriul ăsta cu nume medical are funcţia de a menţine ligamentele în poziţie verticală, ca să se vindece ca lumea. Un fel de ghips mai elaborat, cu mult scai, vreo 8 butoane şi cu marele avantaj că e detaşabil. La un aşa confort, preţul e pe măsură: opt sute şi ceva de lei. Să cad pe spate. Noroc de la Dumniezău că aveam spătar la scaun, altfel te miri ce alte accidente îmi mai defectau membrele.

Pentru că tanti de la orteze a fost foarte drăguţă - şi repet, că merită, FOARTE drăguţă - a sugerat să plătim noi 300 de lei, iar pentru restul, care ar trebui suportat de Casa de Asigurări de Sănătate, să aducem, după cum urmează: copie după bolentin, adeverinţă de la locul de muncă cum că sunt asigurată, vizată de CAS Sibiu şi recomandare de la medicul speţialist. Şi aici vine partea frumoasă a întâmplării.

Pentru că firma pentru care cu onor prestez are sediul în Bucureşti, eu figurez în analele CAS Bucureşti. Ca atare, CAS Sibiu nu-mi poate da adeverinţă. Fincă şi deoareşice ei nu are bază de date comună. Să mă duc eu frumos să-mi vizeze CAS Bucureşti adeverinţa. Da' dacă-mi vizează CAS Bucureşti adeverinţa, ei să suporte şi costul ortezei. Acum, io stau să mă întreb, ca omul fără un picior funcţional: cum cristos să mă duc eu la Bucureşti, în starea de faţă?! Sau orice alt bolnav, că din întâmplare numai ăştia au nevoie de casa de Asigurări de Sănătate.

Booooonnn, asta ca asta.

Să zicem că aş fi asigurată la Sibiu. Locul meu de domiţiliu. Acolo unde mă accidentez şi deci acolo unde am nevoie de îngrijire medicală. Care curu mâţului îi logica cu asigurarea dă Bucureşti, în afară de lenea şi incompetenţa crasă din ţara asta?!

Să revenim. Presupunem prin regula absurdului că aş fi asigurată la Sibiu. Primesc explicaţia că poate dura şi 6 luni până onor statul român îmi suportă costul ortezei. Timp în care bineînţeles firma de aparatură medicală nu-mi poate elibera bon. Legal, nu-mi pot vinde orteza. Şi cam ce cristos să mai fac eu cu orteza aia peste 6 luni?! Desigur, există şi posibilitatea să achit suma integral, că doar de aia plătesc asigurări la statul român lună de lună. Să NU beneficiez de ele.

Toate astea, în contextul în care un anume Serghei Gorbunov primeşte permisie 3 luni din închisoare de la statul român, ca să se trateze el frumos în ce spital doreşte ochiul dumisale, pentru ameninţătorul glaucom de care suferă.

Ar trebui să ne facem imn din asta: O ţară tristă, plină de umor.

Claxoooooooooooon

Astăzi, pe străduţa asta mică a noastră, Filarmonicii pe romanticul său nume, m-am simţit ca-n Bucureşti. Deşi lăţimea străzii nu trece de 3 metri, scăzând locul de parcare.

Mă transportează Ghimi de la redacţiune, înapoi acasă. Pentru că mi-e foarte greu să parcurg mult drum în cârje, a tras maşina pe trotuar, în faţa porţii, cât să mă scobor. Nici măcar n-a abandonat maşina ca să-mi deschidă portiera, tocmai în sensul transmiterii către semenii lui şoferi mesajul: situaţia e pe cale de rezolvare, ne mişcăm rapid de-acolo. Mă rog, asta cu "rapid" e relativă în cazul meu.

Loc de trecut pe lângă Pejo era berechet. Dovadă că s-a şi trecut. Nu fără ca doi şoferi nervoşi să oprească mai întâi în curul maşinii, claxonând violent. Nervosul şofer nr. 1 a înaintat încă 2 metri, până în dreptul volanului Pejo-ului, claxonând neîntrerupt, moment în care au început să zboare şi înjurăturile prin geamul întredeschis. Se uita încruntat la Ghimi, n-avea timp să mă observe pe mine, gâfâind în timp ce mă chinuiam să-mi transfer ghipsul pe trotuar. Trece nervosul, claxoooooooooon, altul la fel de nervos, aceeaşi scenă. Îmi venea să-mi iau ghipsul în spinare şi să fug, să le fac loc.

Prea intransigenţi am devenit în trafic. Nimic nu mai e permis, totul e o dovadă de nesimţire. Poate că, de cele mai multe ori, chiar e şi cu siguranţă şi eu am reacţionat exagerat de prea multe ori. Fără claxonul aferent, că-mi strică linia melodică de fundal - Hara pe CD player.

Mai neim iz Ghips

Să vă povestesc câte ceva despre persoanele cu handicap temporar. Spre exemplu, că la astea încep să mă pricep, despre cele care stau în ghips.

Pe cât de mult ignorăm situaţiile "speciale" şi legile care obligă instituţiile/organizaţiile/firmele să adopte măsuri speciale, pe atât de mult ţi le-ai dori concrete când te găseşti într-o imposibilitate motorie.

Să vă prezint câteva situaţii kafkiene. My favourite.

1. Secţia de Ortopedie a Spitalului Clinic Judeţean se află la etajul 1 al clădirii. Până la etajul 1, ai de urcat două serii de scări, în total, să aproximăm, vreo 30. Nu există lift, nu există rampă. Încântător.

2. Deşi majoritatea hotelurilor s-au dotat cu faimoasa uşă rotativă, pe care un individ în cârje nu poate intra, că riscă să nu ţină pasul, legea obligă unităţile să aibă şi uşă normală. Şi au. Atâta tot că e încuiată.

3. Legea obligă până şi constructorii de blocuri să doteze imobilele cu facilităţi pentru persoane cu handicap, dar constructorii de maşini ies din ecuaţia asta. E aproape imposibil să te sui în maşină dacă ai piciorul în ghips. Eventual poţi sta lungit pe bancheta din spate. Dacă ai picioare lungi (nu ca mine, că de aia nu m-am făcut fotomodel :P), nu încapi şi pace.

Ca să nu mai vorbim că trotuarele sunt denivelate şi dai cu cârja-n gropi. Nu-i de râs, o să fac o asociaţie care să militeze pentru asfaltarea trotuarelor. La naiba cu străzile! Discriminăm pietonii? Jos dictatura şoferilor!

Ţup-ade

Buf a fost ieri. Azi ţopăi prin casă.

Dar nu de asta vă deranjez frumoasa după-amiază de week-end. Ci ca să vă avertizez să nu vă dis-funcţionalizaţi membrele la sfârşitul săptămânii, că nu are cine să le repare.

Ca o fetiţă cuminte ce sunt şi nu pentru că toată lumea a sărit cu gura pe mine să mă duc la un specialist, am căutat astăzi un ortoped. Atât îmi doream de la o sâmbătă altfel ratată, că nici până în colţul curţii nu pot ajunge de una singură. Ortoped, ai? Sâmbăta?! În Sibiu?!?

Policlinica Astra are, dar numai săptămâna viitoare.
Paltinul are, dar numai luni.
Polisano a avut de dimineaţă, până la ora 10.00 (poftim?!), iar duminică e închis.
La Spitalul Clinic Judeţean, pe secţie, n-am ce să caut, mă avertizează centralista. Numai în policlinică. Iar în policlinică nu-i nimeni până luni. Şi încheie comico-tragic: "Mergeţi la Urgenţe".

E frumos la noi în ţară. Să tot ţopăi...

Buf-ade

Tot creditul şi copy-write-ul aferent merg către Brylu. Ideea transformării lui Bauade în Buf-ade îi aparţine. Dar de unde a răsărit ideea?

După cum îi spune şi numele, de la un buf. Reltiv mare. Destul de mare, aş putea spune. Pe pârtia de la Gura Râului.

Ziua se anunţa banală. Mint. Ziua se anunţa stresantă şi plictisitoare, din moment ce sunt, cum s-ar exprima angajatul american, between jobs şi toată lumea în jurul meu (face pe) este ocupată. Până când vine Ghimi cu propunerea să mergem la schi la Gura Râului. De ce nu? Doar nu-i data scandenţei pentru rata la bancă. Deci să ne bucurăm de munte, de zăpadă, de iarnă, de viaţă!

Două ture. Atât m-am bucurat. Ambele ture au început excelent - cu câte o căzătură în capătul de sus al teleschiului. Pentru că habar n-am să mă dau jos de pe el.

Prima tură a mers cum a mers. Am reuşit chiar să mă opresc la timp, la câţiva centimetri de primul schior care aştepta la telechi (şi ce mândră am fost!).

A doua tură am căpătat curaj. Odată cu curajul, şi viteză. Odată cu viteza, şi dificultăţi în a manevra schiurile, pe o pârtie aproape imposibilă, toată numai gheaţă şi bulgări tari de zăpadă artificială bocnă. Am combinat aceste două aspecte benefice, am încercat o oprire pe pârtie, pe gheaţă şi m-am oprit cu stângul într-un bulgăre tare de omăt. A rezultat asta:

Mai de aproape, asta:

Fireşte că eu sunt aia din bărcuţă. Doar nu vă întrebaţi serios asta...

Concluzia medicilor de la Urgenţă: (să caut hârtia de diagnostic) - "radiodiagnostic genunchi stâng - îngustarea spaţiului articulat intern, spaţiu articular extern (...) - (cuvânt neinteligibil) lărgit". Nu pare serios. Până să zică medicul, după vreo oră de aşteptat pe coridor: "s-ar putea să aveţi ruptură de menisc sau de ligamente. Dar asta nu se vede la radiografie. Să faceţi un consult ortopedic". Ocheeeeiii. Practic, de asta am şi venit la Urgenţă. Ca să nu ştiu ce am.

Câteva concluzii personale:

1. (şi cel mai important) Băieţii de la Asociaţia Salvatorilor Montani tocmai au urcat pe primul loc în lista mea de "Înger, îngeraşul meu". Să le dea Dumnezeu sănătate, bani, de toate, că-s incredibili. În afară de faptul că au fost lângă mine în câteva secunde, au fost EXEMPLARI. Psihologi, schiori şi profesionişti de top. Cred că am încetat să urlu după prima frază a salvamontistului: "Linişteşte-te, nu e nimic grav. Ştiu că doare, dar suntem aici şi te vom ajuta. Acum încerc să te întind pe spate. Ştiu că doare, dar trebuie să îndreptăm piciorul. Acum vom încerca să îndreptăm piciorul. Asta va durea puţin. Ok. Acum dăm clăparul jos. Colegul meu încearcă să ţi-l dea jos, eu te ţin bine, da? Stai liniştită, ştiu că doare, dar nu pare fractură. 'Alo, Ambulanţa? Bună ziua. De la Asociaţia Salvatorilor Montani vă sun. Suntem pe pârtia de la Gura Râului. Avem... (aici intervin eu: 'O toană')... un accident, o posibilă fractură. Trimiteţi o maşină?'. Sunteţi cu maşina? (Aici intervine Brylu, Dumniezău să-l blagosloveacsă şi pe el: 'Da, suntem'). Mai bine o duceţi cu maşina, că până vine Ambulanţa...". M-au scoborât în bărcuţă (asta chiar mi-a plăcut), m-au montat în maşină... nişte îngeri cu clăpari, pe cuvânt dacă nu.
2. Pârtia de la Gura Râului sucks. Big time. E toată numai gheaţă şi dacă eşti la început, ca mine, nu poţi controla mişcarea şi pace. Recomand Păltinişul de 100 de ori. Nu vreau să le tai craca băieţilor care au investit acolo, ideea e excelentă, bravo lor, dar trebuie niţeluş de zăpadă naturală, cel puţin pentru netoţi ca mine.
3. La Urgenţă, treaba merge în cel mai pur stil românesc. Ca să vă dau un exemplu, m-am trezit, după radiografie, în patul cu care m-au tot plimbat dintr-o parte în alta, pe coridor. În ciorapi. Noroc că mi-au pus o bucată de pânză pe mine, că acolo m-au lăsat vreo oră. Şi noroc cu Ghimi, că m-a ţinut în miştouri tonice :D să nu clachez psihic, altfel Scandal era numele meu. Medicii sunt aroganţi, asistentele au tot felul de vendete personale cu angajaţi de la alte secţii şi doar infirmierii comunică omeneşte. Şi domnişoara blondă care m-a înfăşat şi care mi-a interzis să mai schiez iarna asta. Sfat căruia, din păcate, nu o să-i dau curs. Dar să nu mă pârâţi!

Ce crede misiz Buni despre Stolo

Astăzi, la masă. Discuţii uzuale despre casă, Bozică şi rufele de pe sfoară. Pentru că eu apuc să mănânc şi nu mai zic nimic, se aşterne o pauză de gândire. După câteva secunde, misiz Buni, cu toţi cei 73 de ani ai ei în spate, preia iniţiativa unui nou dialog:

- Auzi, da' Stolojan ăsta e chiar prost?! El nu s-o gândit înainte să se apuce de o treabă? Eu asta cred, că-i chiar prost.

Cum mi s-a furat telefonul

Provocare astăzi pe blogul lui Adi Hazaparu: moduri în care ţi s-a furat telefonul mobil.

I-am spus şi lui şi vă spun şi vouă:

Eu am păţit-o în Petrom la Piteşti. Avertizez că acest post este susceptibil de discriminare.

Eram în drum spre Bucureşti. Ne-am oprit în Petrom în scop de dezmorţeală. Soţul meu a intrat în magazin să ia ceva de ronţăit, eu îmi întindeam oscioarele lângă maşină. Când vine o doamnă cu fustă lungă şi înflorată: dă şi mie domnişoaaaarăăăă. Eu, fată absolut tâmpă şi naivă, deschid borseta să-i dau. În maxim 5 secunde am fost îngrămădită de 7-8 fuste colorate, care se împingeau în mine vorbind repede, tare şi de neînţeles. M-am prins într-un final ce ţinteau, dar prea târziu, telefonul nu mai era.

Alin a ieşit din magazin şi când m-a văzut, a venit aţă şi le-a luat de mânecă (după aia m-a muştruluit că-s toantă. Precum şi-aşe-i). Femeile au devenit dintr-o dată din agresor, victime. Au început să urleeeee, să plângăăăă, că domnuuuuu, uite că n-am luat nimiiiiic, şi-au ridicat literalmente fustele în cap, circ în toată splendoarea.

Am reţinut una dintre dânsele, care era mai aproape şi am sunat la Poliţie de pe telefonul lui Alin. Moment în care, surpriză, a apărut telefonul meu, de undeva din cealaltă parte a benzinăriei: “Ia-ţi tu telefonul înapoi! Şi-aşa-i de căcat”.

"Să fie alegeri în fiecare an"

Astăzi, doamna care face curăţenie în redacţie, mă întreabă:
- Voi cu cine sunteţi?
- Cum cu cine suntem?
- Păi la alegerile astea, de duminică.
- A, nu suntem cu nimeni.
- Cum, că am văzut ui aici, foi din ăstea portocalii, cu Turcan, fata asta.
- Le-am găsit şi noi în uşă de dimineaţă, când am venit.
- A, şi nu votaţi cu ei?
- Eu, una, nu.
- Da cu cine votezi?
- Nu ştiu, nu mă pot hotărî. Niciunul nu merită.
- Io, dacă m-ar întreba pe mine, şi în ziare aş da asta, să fie alegeri în fiecare an.
- Cum aşa?
- Ui aşa. La mine în cartier îs coşuri de gunoi noi, o făcut parcu, o făcut curăţenie... Foarte bine. Să fie alegeri, să facă şi ei treabă mai des.
- Şi duminică cu cine votaţi?
- Io nu mă duc la vot. Da pentru aia, să fie alegeri în fiecare an.

Înotul la Olimpia, o încântare

Olimpia e singurul bazin acoperit din Sibiu (nu se pune baia Neptun, că-i cât o cadă mai mare). Singurul bazin olimpic, orişicât. În ţară, dacă mai ţin eu bine minte, sunt doar trei în total. Cu toate astea, ne batem joc de el.

Ştiţi că bazinul Olimpia a fost închis timp de câteva luni, după ce o fetiţă şi-a găsit acolo sfârşitul, înecată. Protecţia Consumatorului a avut de comentat la adresa calităţii bazinului, iar administratorii au zis că repară, renovează, înnoiesc. Ce glumă!

Am înotat ieri la Olimpia în acelaşi bazin mucegăit la colţuri. Barele din metal de care te sprijini sunt la fel de ruginite. Trambulinele din ciment sau din ce dumniezău ştie or fi fost făcute sunt tot putrede. Soră-mea, care a făcut înot când avea 6 ani, zice că şi acum 20 de ani erau aceleaşi. În orice caz, de când ţin eu minte, bazinul n-a căpătat decât scaune noi. Din plastic.

Uşile la vestiar, deşi noi, nu se închid. Le-au greşit dimensiunile. Una dintre ele poartă urmele unui ciocan vânjos, carevasazică e spartă. La baie sunt termopane, dar e curent. Foarte curent. Când vii din apă, ud leoarcă, ce ţi-ai putea dori mai mult decât o briză de aer curat, minus 2 grade?

În bazin, tot felul de indivizi cu dimensiuni pătrate (şi la minte, şi la trup) sar "bombă", fac valuri şi stropesc jumătate din culoare. Li se pare nostim. M-am uitat pe pereţi după semne ca-n lumea civilizată, cu "săritul interzis". N-ai să vezi. Jmecheraşii au liber în bazinul Olimpia.

Totuşi, nu-i chiar aşa dramatic, puştii care săreau pe culoarul nostru au fost de relativ bun simţ şi s-au ferit să ne mai sară în cap, după ce le-am atras atenţia.

În orice caz, dacă vrei să mergi să înoţi la Olimpia, pune-ţi în bagaj: prosop, cască, şlapi, costum de baie, gel de duş şi multă răbdare. Şi coboară-ţi nivelul aşteptărilor. La 15 lei intrarea, nu vei primi nimic în plus faţă de ceea ce ai fi primit şi acum două decenii. A, ba da: apă caldă.

Cu toate astea, mă mai duc. N-am alternativă.

Poşta Română îţi urează toate cele bune

Primesc newsletter de la unul dintre site-urile cu cărţi la care sunt abonată, că a apărut şi în limba română "Copiii lui Hurin" de Tolkien. Eu, un copil mai mare care citeşte cărţi pentru copii mai mici, nu am putut rezista tentaţiei şi, cu toată criza financiară, am zis că merită 42 de lei (cu taxele poştale pe cheltuiala mea, fireşte). Aşa că am comandat-o online.

Ajunge avizul acasă, sunt aunţată că trebuie să merg s-o ridic de la poştă. Aviz tipic pentru Poşta Română: ai un colet în valoare de Ţ RONI. Atât. Nu tu oficiul poştal de unde trebuie s-o ridici, nu tu orele între care e deschis, nimicuţa. Mă rog, ştiam din experienţele anterioare ce şi cum, aşa că ajung pe Mitropoliei, la "colete".

Intru. Afară, 0 grade Celsius. Înăuntru, către 30. Miros de fier vechi, de mobilier care n-a văzut cârpă de şters praful, ce să mai vorbim de soluţii de curăţare, de peste două secole, tejghea îmbâcsită pe care ţi-e scârbă să-ţi aşezi până şi geanta şi miros de transpiraţie. Domnul (din fericire, nu doamna) de la ghişeu, cu soba duduind în spate, stă într-un tricou ud în părţile evidente. Caut avizul în geantă, iar când ridic ochii către dumnealui, dau mai întâi de un mesaj de întâmpinare, pe care ţin să-l împărtăşesc şi cu voi:


Atât am avut de zis. Restul e legendă...

Din paradoxurile statului român

Putem înţelege prin "stat" atât organizarea administrativ-teritorială a unei ţări, cât şi (in)acţiunea de nu face nimic. Cel mai bine se îmbină însă cele două accepţiuni ale termenului în expresia "a sta pe banii statului".

În acest context, dar fără nicio legătură, să vă povestesc două istorioare.

Istorioara 1. Buletinul perforat.
Ce fac tinerii căsătoriţi imediat după nuntă? Bine, nu chiar imediat. În orice caz, în zilele imediat următoare. Desigur, pleacă în luna de miere. De regulă, peste hotare.
Mai nou, miresucile proaspăt căsătorite primesc din partea Primăriei Sibiu un cadou binemeritat: o gaură. În buletin. Deşi în faţa ofiţerului de stare civilă li se explică faptul că valabilitatea fostului buletin, cu numele de domnişoară, este de încă 15 zile, legalitatea prevederii este contrazisă de (ne)obiectul în sine: gaura. Fiind dotat cu acest accesoriu, buletinul devine automat invalid şi imposibil de folosit la graniţă. Termenul de eliberare a noului act de identitate: două săptămâni. Dar ce te faci când deja ţi-ai plătit excursia, pentru mâine? Pentru a rezolva această antagonică situaţiune, multe dintre proaspetele doamne s-ar folosi de taxa de urgenţă, dacă aceasta ar exista. Dar ea nu există. Situaţie fără ieşire.

Istorioara 2. Oficiul poştal de la Judecătorie.
În clădirea Tribunalului, lângă Regsitratură, există un oficiu poştal. Necesar pentru: colile A4 pe care se scriu cererile, timbrele judiciare, plicurile şi alte accesorii indispensabile bunului mers al justiţiei. Pe uşa încăperii scrie mare şi citeţ OFICIU POŞTAL. Dialog astăzi în încăperea oficiului:
- Bună ziua. Un timbru judiciar de 15 bani, vă rog.
- N-avem.
- Atunci da-ţi-mi unul de valoare mai mare.
- N-avem. De nicio valoare.
- Păi şi unde găsesc unul?
- La un oficiu poştal.
Dăăăăăăăăăăăă. La mintea cocoşului.

Sunt tot mai convinsă că scrierile lui Kafka sunt inspirate din sistemul administrativ românesc.

Viaţa-i frumoasă. Clişeu.

De câteva zile, începea să mă sâcâie imperfecţiunea centrului Sibiului.

În urmă cu vreo săptămână, o vecină de 22 de ani care se întorcea acasă pe la 10 seara a fost furată şi bătută la colţul străzii. Alaltăieri, Călin, care are biroul la 10 minute (de-ale mele, 5 de-ale lui) de Piaţa Mare, mi-a povestit cum o puştoaică (din pricină de politically correct n-am voie să-i spun ţigăncuşă) a intrat în sediul firmei, s-a învârtit cât s-a învârtit în jurul unei biciclete legate la parter, până a ieşit cineva la ea. Previzibil, a început să urle, iar un hăndrăluş (nici la ăsta n-am voie să-i spun, da vă prindeţi din rimă) a sărit imediat: "Ce-i, bă, te iei de sor-mea?". Mai să iasă cu vânătăi. Familia cea unită s-a transferat (bănuiesc eu) la noi pe stradă. Ieri, tot o puştoaică a intrat la noi în casă, a scos-o misiz buni afară, s-a dus la etaj, de unde n-a mai scos-o nimeni şi a furat un telefon mobil, cu care a plecat fugind împreună cu ataşamentul (aka "fratele").

În aceste condiţiuni şi circumstanţe, astăzi răsare soarele. Dar nu aşa, că răsare soarele... e una din acele zile în care te uiţi pe geam şi nimic nu-i strâmb. Frunzele strălucesc galben în copaci, altele foşnesc muzical pe jos, chiar şi clădirile scorojite par vesele în lumina asta care nu cade văratic, aşa, plin, să te orbească şi nici iernatic, tăios, să te doară, cade... ondulat, mângâietor. Trec prin Piaţa Mare, în drum către redacţie. Într-un colţ al pieţei, o domnişoară firavă, poate are 12 ani, dar poate numai 10, cu părul în nuanţa frunzelor de astăzi, poartă greu o vioară în toc, iar în cealaltă mânuţă, un corn. Îl fărâmiţează mărunt şi îl aruncă pe caldarâm. Zeci de aripi încep să fâlfâie în jurul ei, coboară ca o perdea, mai întâi o acoperă şi n-o mai văd şi apoi coboară şi se aşează în jurul ei, ciugulind. Iar ea gângureşte fericită.

Câte forţe trebuie să conveargă, să spargă relativitatea timpului, ca să se întâmple toate deodată, să picteze tabloul ăsta ireal de frumos, iar eu să fiu acolo?

Dacă n-ar fi adevărat, ar fi un clişeu. Îmi pare rău că n-am făcut o fotografie.

PS pentru cei pe care-i scoate din sărite partea frumoasă a lucrurilor: citiţi textul de la coadă la cap.

Despre generaţia tânără

Mi-am amintit astăzi de Teodora când treceam pe Mitropoliei, către Piaţa Mare.

Am avut parte de o întâmplare... să zicem neaşteptată. Mă ştiţi, moralistă, excesiv de critică, mă răţoiesc la oameni pe stradă dacă îi văd că aruncă hârtii pe asfalt sau dacă parchează pe trotuar. Alin zice că nu mai este mult până ajung acasă bătută, dar asta-i altă discuţie.

Astăzi, trec dinspre Mitropolie, către Piaţa Mare. În dreptul Casei cu cariatide (foto, Sibiul.ro), îmi taie calea, în zbor, un muc de ţigară. M-am apropiat să văd cine este după una dintre doamnele din imagine. Era un puşti, la vreo 15-16 ani, încă pufăind. Cu un cap mai mare decât mine, dar mă încumet totuşi să-i atrag atenţia: "Coşul de gunoi e uite-acolo, la 2 metri, nu-i musai să arunci în stradă".

Răspunsul lui m-a lăsat mută: "Da. Scuze".

Ei bine, la asta nu m-am aşteptat.

Cele mai proaste maşini

S-a stricat pejo-ul. Altfel, frumoasă maşină. Trapă panoramică, mutriţă pisicoasă, enormitate de spaţiu înăuntru, scaun reglabil pentru pitici ca să ajungă la pedale, portbagaj cât vila lui Ceauşescu de la Snagov, ce mai încolo încoace, o piţipoancă de maşină. Dar s-a stricat. Şi la piţipoance le trebuie mulţi bani ca să le treacă.

Iniţial, m-am enervat. La ce ne trebuie nouă fiţoşenia asta de autovehicul, pentru care asigurarea Casco pe un an face cât toată maşina pe care am învăţat eu să şofez? Unde-i Forduleţul nostru roşu, asortat cu Riciu (A-riciu, pernă de maşină, esenţială pentru copilot), care n-a comentat niciodată nimic, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de căldură? Dus este, sărmanul...

Şi ne-am ales cu pejo-ul. 407. Frumoasă maşină, v-am mai spus. Piţiponcoasă. Dar s-a stricat. Pentru că e plină de senzori (a se citi brizbrizuri), ne-am pomenit mai întâi cu un pom de Crăciun pe bord: erori care mai de care mai alarmiste, la sistemul ESP, ABS, VAP şi alte abrevieri care pentru mine nu înseamnă decât un singur lucru: fir-ar a dracului de maşină! S-a tot fâţâit ea pe erorile astea până când, într-o bună zi, s-a oprit de tot, în mijlocul drumului, considerând de cuviinţă să taie accesul la: frâne, acceleraţie, ambreiaj.

Am dus-o la doctor. Doctorul, ca orice vraci modern, zice: maşina n-are nimic, e foarte bună, mergeţi acasă. Mergem. A doua zi, aceeaşi poveste, aceleaşi erori, aceleaşi abrevieri care pentru mine nu înseamnă decât: fir-ar al dracului de doctor!

Şi înapoi la spital. De vreo săptămână stă internată sărăcuţa. Pentru ca, în final, internistul să diagnosticheze: are nevoie de un transplant de pompă de injecţie. Asta nu-i subvenţionată de casa de asigurări, aşa că face în jur de 1.200 de euro. Ori e doctorul corupt, ori fir-ar a dracului de maşină.

Ca să mă răzbun, astăzi i-am dat un Gugăl cu "cele mai proaste maşini din istorie". Suprinzător, în topul Time, nu apare nici lăbuţă de Peugeot. În era modernă, 1990-prezent, pe primul loc se situează Ford Explorer. Fooooooord?!?!?!?!

Nici în topul Asociaţiei Consumatorilor din Statele Unite nu apare. Pe locul I este - n-o să vă vină să credeţi - Ford Ranger. Foooooord?!?!?!?!?!

Răzbunarea vine de la nemţi. În 2006, ziariştii de la AutoBild i-au dat Morcovul de Aur pentru cea mai proastă maşină a anului Peugeot-ului 307. Ştiam eu!

Ne scapă Sibiul din mână

Aseară, la Realitatea TV se transmitea o emisiune în direct de la Jina, cu Hurezeanu, Ursu şi Dinescu. După ce au lăudat Sibiul cât l-au lăudat şi l-au periat pe Johannis cât l-au periat, Dinescu trage o concluzie tristă: "da, dar vezi, când pleacă de aici, din maşini răsună tot manele".

Am avut o reacţie spontană să schimb canalul ca să nu-i mai văd mutra olteanului de Dinescu, jignitorul de ardeleni, dar m-am răzgândit înainte să apuc telecomanda. Şi dacă are dreptate?

Întâmplarea 1. Acum o jumătate de oră, treceam grăbită pe strada George Coşbuc. Stradă centrală, lângă Facultatea de Ştiinţe. Trec de un grup - doi "domni" şi două "doamne" - foarte gălăgios, foarte strident îmbrăcat. Deşi nu vreau să recunosc şi îmi reprim obstinent micile sentimente xenofobe care mă năpădesc uneori, am reflexul de a ocoli grupurile de genul ăsta, la fel cum ocoleam când stăteam la bloc haitele exagerat de active de câini (iubesc câinii foarte tare, dar ştiu exact când nu-i bine să intri în mijlocul lor). Ei, de data asta, nu i-am ocolit. E o zi prea frumosă şi prea luminoasă, e prea amiază şi prea centru ca să am motive să mă tem.

Tocmai când cred că am trecut de ei, mă seceră un pumn în spate, chirurgical ţintit în zona rinichilor. Mă opresc stană, mă întorc 180 de grade şi fără nici cea mai mică premeditare, strig: "în steluţe steluţe steluţe mamii tale de nesimţit". Grupul se opreşte şi el, consternat, iar muierea făptaşului se năpusteşte asupra mea, turbată, să mă lovească. Am stat neclintită, eram prea şocată ca să plec şi oricum, ăştia fac exact precum căţeii laşi, muşcă numai când eşti cu spatele. M-am uitat foarte atent la trăsăturile individului şi individei, în caz că o încasez, să ştiu precis cum le fac portretul-robot. Ciudat, dar pentru o secundă chiar mi-am dorit s-o încasez, spre "binele" lor.

Strategia (pe naiba, doar impuls de moment) a dat roade. Au văzut că nu mă clintesc şi nu prea aveau soluţii pentru asta. Am căpătat curaj şi am întrebat: "Pe tine cum te cheamă, nenorocitule? Uită-te la mine, să ştiu după cine trimit poliţia". Şi-a întors faţa. Muierea s-a dat un pas spate. Eu, ca un pudel care a gonit un rotweiller, strig şi mai tare: "De mine nu te mai iei cât trăieşti tu! Şi nici de alte domnişoare. Ţi-e clar?" (Penibil, că doar nu-s Cat Woman să ştiu de cine se mai ia, dar cred că m-au lăsat ai mei prea mult la televizor când eram mică). Între timp, scosesem telefonul să le fac o poză, dar când l-au văzut, s-au întors şi au plecat, cu al doilea dintre "domni" şoptind în mers: "iertaţi-l, domnişoară, iertaţi-l".

Întâmplarea 2. De câteva săptămâni, vizavi de casa unde locuiesc, tot pe centru, se lucrează la fosta Filarmonică. De când au început lucrările, în fiecare dimineaţă am parte de acelaşi recital. Au început cu "psss-pssss". Au continuat cu "domnişoară, domnişoarăăăăă", apoi cu "tu, eşti surdă?". De câteva zile, îşi încearcă imaginaţia şi urlă când mă văd: "Sorinaaa, Corinaaaa, Mihaelaaaa, Mariaaaa, Elenaaaa". Azi-dimineaţă, la fel. M-am dus frumos la ei, le-am spus să înceteze că deja m-am plictisit de ei şi poate-l sun pe dl. Muller. Cuvântul magic. Dl. Muller este un soi de patron, respectiv omul de afaceri care a luat spaţiul în concesiune şi face acolo restaurant (ce bine e să deţii informaţii :)) ). Unul singur dintre muncitori a mai comentat ceva, n-am înţeles ce, dar i-a retezat-o altul: "taci, mă, că poate lucrează la Primărie".

Apropo de Primărie...

Întâmplarea 3. Prietenei mele Simona i s-a furat ieri portofelul, din geantă, din biroul ei de la Primărie. Nu centru, ci centrul centrului centrului. Mai pe larg vă povesteşte brylu.

Nu sunt deloc cazuri izolate. Mi-e teamă că pierdem Sibiul din mână.