Fetelor, cu încredere, în stâlp!

Am condus cu regularitate patru maşini - Dacia lu' tata, un Tico de serviciu, vechiul Forduleţ şi actualul Pejo. Cu toate, dar cu absolut toate, am dat în gard/stâlp/altă maşină în parcare.

Mai întâi cu Dacia. Era prima dată când mă lăsa tata s-o bag în curte. Schimbătorul de viteze se plimba prin cutie precum făcăleţul în mămăligă, iar la pedale nu prea ajungeam, că scaunul şoferului se blocase într-o anume setare şi de acolo nu mai pleca. Aşa că eram nevoită să stau doar cu o jumătate de bucuţă priponită în el, în aşa fel încât să ating cu vârful pantofilor ambreiajul. Ce să mai povestim de servodirecţie, termen tehnic despre care, la vremea aceea, nu aveam cunoştinţă. Am dărâmat pubela din curte, accident care nu s-a lăsat cu urmări grave, nu s-au înregistrat victime omeneşti, iar pagubele materiale constând într-o zgâritură amărâtă pe fundul Daciei au fost acoperite de zâmbetul meu larg şi luminos la coborârea din maşină: "M-am descurcat?".

În altă zi, era iarnă, ţin minte ca astăzi, plecam de la studioul TV după ce o zi întreagă ne chinuisem la montat emisiunea pentru copii pe care o filmasem la nu mai ştiu care grădiniţă. Mă sui în Ticoul de serviciu, mă asigur că nu vine nicio maşină din nicicare dintre sensuri şi dau încrezătoare cu spatele. Mă opresc brusc şi forţat. Într-un stâlp. Pe mine nu m-au învăţat la şcoala de şoferi că trebuie să te asiguri şi să nu vină vreun stâlp.

Altădată mă grăbeam să ajung la programarea de la cosmetică, unde tot timpul întârziu. Parcarea plină, găsesc un loc înghesuit, stau pe gânduri, mă gândesc că Ford Focusu e cam lat pentru jumătatea aia de locşor, dar ce se şi poate întâmpla? Omul e dator să încerce. Intru eu uşor, maşina mai că torcea de la cât de frumos o ţineam eu într-a-ntâia, când aud pe uşa din dreapta spate: scâââârrrrrrţţţţţţţţţ. Tocmai rădeam Dacia 1300 din dreapta. Focusu roşu, Dacia albastră. Ne procopsisem fiecare dintre noi cu un simbol stelist. Din Dacie coboară, drăcia dracului, un poliţist în uniformă. De la Rutieră, cum altfel? Foarte calm, vine către mine ţinând un obiect în mână. Nu era contondent. Nu era nici carnetul cu procese verbale. Era o cârpă. Cu care se apucă şi-mi şterge mie zgârietura. Zice: "Nu se duce!". No shit! Zic: "Păi haideţi să mergem la poliţie" - imaginaţi-vă cum vine să-i spui asta unui poliţist. Zice: "Eh, a mea şi-aşa-i o rablă. Mergeţi dvs. la biroul tamponări şi spuneţi că v-aţi găsit-o zgâriată în parcare". Păi dacă organul de stat zice să faci un lucru, îl faci, dom'le. Nu te joci cu autorităţile.

A patra şi ultima păţanie - deci puteţi să-mi daţi liniştiţi maşinile pe mână, că mi-am făcut norma - s-a petrecut într-o frumoasă seară de vară, când plecam cu Pejoul dintr-o vizită, foarte distrată (şi nu, nu băusem nimic). Îmi învăţasem lecţia, mă uit în spate după stâlpi. Nu venea niciunul. Dau cu spatele şi iar mă opresc brusc în ceva. Mă uit în spate, nimic. Mai dau o dată. Iar buf. Măi să fie! Mă dau jos - un stâlpişor. Cam la juma de metru înălţime, plantat pe trotuar ca să menţină drept un fost pomişor. Stâlpişorul a scăpat nevătămat. Pejoul, evident, s-a procopsit cu o zgârietură.

Date fiind circumstanţele, având totodată şi bănuiala că nu sunt singura în această situaţie, fetelor, am o veste bună: s-a inventat vopseaua regenerabilă! Lăudată fie ştiinţa!

Oamenii de ştiinţă americani pregătesc intens un „înveliş” de poliuretan pentru caroserii care poate „vindeca” zgârieturile în mai puţin de o oră dacă este expus la razele solare, relatează „The Times”.
(Gândul)