Surprize spitaliceşti

Am 28 de ani, ce să fi căutat în spital, la viaţa mea? Pe bunicul, după ce a fost internat, apoi pe tata şi nici să nu mai aud de saloane. Polisano rulz, atâta timp cât ai neoie să fii consultat la timp, într-un mediu curat, civilizat, de oameni care-ţi vorbesc articulat. Da, dar cu recuperarea ce să faci? Du-te, Adelo, la Fizioterapie, la stat.

La Fizioterapie te întâmpină uşa din imagine. Când stai să aştepţi consultul medical întru eliberarea foii de tratament, te aşezi pe scaunul capitonat chiar de vizavi de uşă. Stai şi contemplezi această privelişte încântătoare - atâta gri, atâta mizerie, atât mai scârţâie uşa aia, nu se închide ca lumea, e curent, e frig, doctorii sunt ursuzi, perdelele nespălate, cimentul miroase a clor... un tablou bacovian din care speri să scapi iute. Şi nu scapi, desigur, pentru că medicul de la stat are tot timpul altceva mai urgent de îndeplinit: telefoane de la ăla micu, comanda la infirmieră după un pachet de Marlboro lights, pilele intră în faţă etc.

Nu mai înşir toată polologhia cu actele necesare. Sunt multe, absurde şi greu de adunat, ca în orice sistem birocratic respectabil.

Nimic surprinzător. E doar un alt spital din România zilelor noastre.

Până când intri în camerele de terapie. Şi dai de doamne drăguţe, zâmbitoare, amabile, calme, care explică cu răbdare, te întreabă dacă eşti ok şi cum ţi-a fost ieri, după terapie. Domnii de la masaj şi de la kinetoterapie sunt puşi pe şotii, dar foarte serioşi când vine vorba de genunchi rupţi, mâini cu entorsă, afecţiuni la spate, comoţii cerebrale cu semiparalizii şi şolduri luxate. Nu ştiu dacă au fost învăţaţi că 50% din terapie o face zâmbetul sau doar aşa s-au născut, dar pentru mine e o încântare să descopăr în sistemul ăsta puturos oameni care muncesc cu drag, deşi muncesc pe bani puţini.

Sunt mulţi doctori în spitalele din ţară care nu merită nici măcar o firimitură pe care i-ai arunca-o unui câine. Mulţi asistenţi preocupaţi exclusiv de transferul plicului către buzunarul lor. Ca să poţi respira în ţara asta, trebuie să-i descoperi şi pe ceilalţi, care nu apar la televizor, pentru că nu-i anchetează nimeni.

Nu m-aş fi gândit că voi merge cu plăcere la spital.