Şocant, incredibil, dezastruos, impresionant, !

Am în urechea internă o cretă din aia veche, proastă, presărată cu fire de nisip. De fiecare dată când ăia de la tv scriu cu ea pe tabla auzului meu, scââââââââârţ face creta, de mi se ridică părul pe mâini şi încep să mă mănânce gingiile.

Al naibii subconştient, când mă apuc să scriu un articol, uneori mi se strecoară sub tastatură pe nescârţâite aceleaşi expresii. Ptiu, lua-v-ar gaia!

Încep o listă, completaţi şi voi cu scârţâielile pe care le uit eu:

• Anul este neapărat de zile. Nimic nu s-a petrecut acum un an, ci musai acum un an de zile, ca şi când ar exista o sută de alte posibilităţi.
• Când ceva nu merge bine în România - şi niciodată nimic nu merge bine în România -, facem inevitabil cumparaţia cu în orice ţară civilizată (o excludem astfel din categorie pe a noastră)
• Când ceva nu merge bine în România - şi niciodată nimic nu merge bine în România -, ţara devine a tuturor posibilităţilor, în antagonie cu acceaşi expresie ştampilată metaforic pe SUA, atâta tot că în acest al doilea caz, vorbim de sensul propriu
• Forţele de ordine întotdeauna descind la...
  
• Cetăţenii sunt întotdeauna nevoiţi să scoată din buzunar sume...
• Orice personaj care câştigă sau este ales într-o funcţie urmează să se instaleze confortbail în fotoliul de...
• Nimic nu începe, totul debutează
• În fiecare noapte de petrece câte o tragedie/un carnagiu pe şoselele din...
• La fiecare zăpadă, autorităţile sunt luate pe nepregătite.
• Urmăririle sunt musai ca-n filme.
• Dacă nu e şocant, e incredibil, dacă nu e incredibil, e dezastruos, dacă nu e nici dezastruos, e impresionant, dacă nu e niciuna din ăstea, are semnul exclamării!

Mai aveţi?

PS: Un studiu, deşi riguros, dar foarte simpatic pe tema asta a apărut la Paralela 45 şi se cheamă Moda lingvistică 2007. O recenzie la fel de simpatică a cărţii, aici.

Să învăţăm limba română cu Monitorul de Sibiu

Nu fac decapitări în piaţa publică de obicei. Ştiu că munca în presă, ca orice altă muncă, presupune şi greşeli. Ele pot fi de două feluri - de informare sau de exprimare. Cel mai des, de exprimare. De obicei râd în barbă - las' c-or fi râs şi alţii de mine -, eventual dau un link către doi prieteni buni care apreciază (cu umor) spiritul critic şi cam atât.

Dar asta-i prea de tot...

Acordul subiectului cu predicatul se învaţă nu la şcoală, ci în primele luni de viaţă. Mama râde, mama şi tata râd. Mama îţi dă o portocală, mama şi tata îţi dau două palme după cap dacă mai spui prostii. Când le mai spui şi constant, mai faci şi machetă promoţională cu asta, nu-ţi mai dau (ei, mama şi tata, că e subiect multiplu) nici măcar bani de-un Red Bull.

Dar de ce spun Red Bull? Uite de asta:


Originalul, disponibil aici (dacă au modificat deja, cinste lor!).

Asteniile lui Tucă

Pentru că am prea mult timp liber de câteva zile, ce îmi trece prin cap? Ia să iau la mână cărţile pe care le-am citit şi cărora n-am apucat să le fac conspectul. Şi aşa am dat peste "Asteniile de buzunar" ale lui Marius Tucă.

Volumul a apărut în 2005. Eu mi l-am cumpărat în 2006. Mare prostie. După 3 ani după ce l-am citit, mi se pare o şi mai mare prostie. În 2006, Tucă încă mai avea show. Era mare oximoronul dintre jurnalistul persiflant şi astenicul din volum. Acum îl văd doar pe astenicul din volum. Ăla care scrie prost şi scurt. Mai bine, ce-i drept, decât să scrie prost şi mult. Texte care încap pe o jumătate de coală A4, fiecare îmbrăţişând o idee (fixă, ca toate ideile proaste), un soi de oftat de budoar al unei doamne cu aspiraţii înalte, înecate în obscuritate. Să vă exemplific:

Şi uite aşa îmi vine să mă urc într-un tren care să plece de la linia 26 a unui secol parcă fără de sfârşit. Un tren care să nu oprească în halte sau în gări, un tren care să caute capătul liniei până când va sucomba pe şine. (Ultimul tren)

Aproape un secol întreg a trecut şi a fost trăit pe îndelete cu toate războaiele lui, altul prea grăbit, pe nemestecate început, dar, vai! ne trăieşte el pe noi. (Alte vremuri)

O generaţie cu aripi până în văzduh, dar cu picioarele pe pământ, o generaţie care să ţintească departe, dar care să simtă şi prezentul. O generaţie cu mulţi îngeri, dar şi cu ceva demoni, aştept pe la colţuri... (Într-o nouă lume cu îngeri şi demoni)

Suficient, că mi se-apleacă.

Maximul absurdului este că volumul ăsta a fost trecut de piata-cartii.ro la categoria "filosofie", iar editura care l-a publicat, Rao, zice ca-i "proză română contemporană" şi ne povesteşte cum "luciditatea şi spiritul critic al jurnalistului şi omului de televiziune sunt eclipsate de sensibilitatea scriitorului, iubitor de frumos şi de oameni, vorbindu-ne despre renaştere şi speranţă într-un stil inconfundabil". Vorba Biancăi Stănescu, o carte numai bună pentru copiii de clada a IV-a care vor să înveţe cum se concepe o compunere reuşită. Scrisă de un arogant om de presă, bun prieten cu Dan Diaconescu şi care afirmă într-un interviu pentru Q Magazine "Nu-mi arog trofee, pentru că eu sunt un trofeu".

Ceteşti? Ia să te văd!

Cel mai tare îmi place că Moşul şi-a făcut un obicei de a-mi pune sub brad de fiecare dată cel puţin o carte. De ziua mea, la fel, în pacheţel găsesc (şi) o carte. Din păcate n-am nume de sfânt şi nici nu sunt şanse să mă canonizeze vreun for, aşa că doar de două ori pe an primesc cadoul meu preferat. În rest, mi-l fac singură.

Anul ăsta (trecut, dacă anul începe de Revelion şi nu de Crăciun, deşi e absurd să fie aşa) am găsit sub brad Minima Moralia de Theodor Adorno.

Astăzi am găsit nu sub brad, ci pe net - nu o carte, ci un blog. Dar despre cărţi. Ba nu, nici despre cărţi. Un blog creat de oameni care nu şi-au pierdut speranţa că printre ei mai există semeni iubitori de cărţi. Îi caută şi, culmea, îi găsesc. Nu plimbându-se prin discuţii livreşti anevoioase şi critici rigide de stilistică şi compoziţie, ci plimbându-se pe stradă. Ce chestie, pe stradă sunt oameni cu cărţi, iar autorii blogului îi fotografiază. Şi iată demonstraţia suficientă şi irefutabilă!

Pe carteadingeanta.com, cea mai recentă fotografie postată a fost surprinsă în Bucureşti, în metrou. O fetiţă îmbrăcată în roz, cu o carte în mână. Sigur că lumea citeşte!

Camerele de gazare au fost inventate de americani

Am pornit de la o ştire apărută astăzi, care zice că s-au descoperit planurile de construcţie ale lagărului de exterminare de la Auschwitz, simbolul Holocaustului. Am săpat apoi mai mult ca să aflu ce-i cu Zyklon B-ul ăsta, gazul folosit pentru uciderea prizonierilor. Să vă spun şi vouă ce am aflat.

Nu naziştii au fost primii care au folosit camerele de gazare. Ei doar le-au ridicat de stadiul de "artă". Americanii au pus primii în practică încăperi în care moartea venea pe calea aerului. În Statele Unite, la începutul secolului trecut, camerele de gazare erau folosite pentru execuţia criminalilor condamnaţi la moarte. Primul condamnat omorât prin gazare a fost Gee Jon, în 8 februarie 1924. Deloc surprinzător, condamnatul nu era un nativ american, ci un chinez care a primit sentinţa pentru un omor asupra unui alt chinez. Statul american dorea astfel să dea un semnal puternic împotriva mafiei chineze care se instaura în Vest.

Tot în America, Zyklon B se folosea, la începutul secolului trecut, pentru dezinfectarea trenurilor cu care soseau în SUA imigranţii din Mexic, la începutul secolului trecut. Zyklon B este, de fapt, un insecticid.

E adevărat însă că flagelul nazist s-a folosit de Zyklon B pentru exterminarea a sute şi mii de oameni deodată, nu doar a câte unuia singur. La Auschwitz, gazul ajungea în camerele de gazare prin câteva orificii din pereţi sau din tavan. Soldaţii aruncau înăuntru pastile siliconate care, în contact cu aerul, la o temperatură de 26 de grade sau mai mare, emanau gazul mortal. Primii care mureau erau cei care se aflau cel mai aproape de pastile. Moartea lor venea de regulă subit. Pentru ceilalţi urmau 10-20 de minute de chinuri inimaginabile.

Acidul prusic (HCN), principalul component toxic al Zyklon B, atacă sistemul respirator. Produsul chimic trece prin mucoase şi prin piele, penetrează plămânii şi ajunge în sânge. Acolo, începe o bătălie cu celulele roşii, cele care eliberează oxigenul în sânge, iar rezultatul este o asfixiere din interior. Prizonierii care nu aveau "norocul" să se afle în imediata apropiere a pastilelor ucigaşe începeau să vomite, să sângereze prin nas şi urechi, să se înece, să respire din ce în ce mai greu, ca, în final, să moară prin asfixiere.

Una dintre culmile nazismului: inventatorul gazului care a omorât peste un milion de evrei (majoritatea de la Auschwitz-Birkenau, restul au fost gazaţi cu "ajutorul" gazelor de eşapament), chimistul german Fritz Haber, a primit Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1918. În 1933, Haber a fost nevoit să fugă din Germania, din cauza originilor sale... evreieşti. Un an mai târziu, a murit din cauza unui atac de cord.

(Sursa foto - groapă comună de la Auschwitz: foto.cere.ro, aici găsiţi un album foto de la Auschwitz)

Hertha Muller ratează Premiul Nobel

S-a vorbit mult despre nominalizarea scriitoarei germane de origine română Hertha Muller la premiul Nobel pentru literatură, zilele astea. În urmă cu aproximativ o oră, ne-am liniştit: n-a câştigat premiul. De altfel, declarase şi că nu era foarte nerăbdătoare să intre în posesia lui, pentru că, nu-i aşa, nu pentru asta scrie. Dar fraza asta, din partea scriitorilor, e la fel de uzuală ca expresia "aceasta nu este pomană electorală" din partea politicienilor.

(sursa foto: EVZ - şi tot în EVZ, un interviu relevant despre şi cu Hertha Muller)

Recunosc că nu mi-am dorit ca Hertha Muller să câştige premiul Nobel. În primul rând, pentru că ar fi însemnat un laur foarte politizat, pe criterii anexe literaturii (care nu o exclud neapărat) şi m-am săturat de premieri tipizate, clasicizate, clişeizate. Doris Lessing (2007) - cea mai în vârstă laureată şi, pe deasupra, şi femeie (nobil, nu?), Orhan Pamuk (2006) - musulmanul care creşte într-o familie numeroasă şi scrie despre viaţa grea a familiilor numeroase de musulmani, Miguel Asturias (1967) - sud-americanul care relatează despre viaţa indigenilor din America Latină etc. Ce bine s-ar fi potrivit la "etc." dizidenta Hertha Muller şi experienţa ei traumatizantă cu regimul comunist din România, în acest tablou.

Nu discut - nici nu-mi permit - calităţile scriitoriceşti ale laureaţilor, ci matriţele în care s-a blocat juriul premiului Nobel şi din care nu reuşea să mai iasă.

Toate astea, în condiţiile în care scriitori precum Tolstoi, Cehov, Borges, Joyce, Emile Zola, Henrik Ibsen sau Mark Twain nu au fost niciodată recunoscuţi prin acest premiu.

Despre Jean-Marie Gustave Le Clézio, laureatul din acest an, am auzit prima oară la o oră de literatură universală din liceu. Profesoara noastră nu era foarte entuziastă la adresa "Procesului verbal", dar na, cum reprezenta o turnură în scriitura existenţialistă, am vorbit şi despre el. Abia dacă-mi amintesc despre ce-i vorba, dar cu ocazia asta, promit să reiau lectura. Măcar nu se înscrie în clişeele social-politizate ale Nobelului de până acum.

AICI, lista tuturor laureaţilor Nobel pentru literatură.