Cetăţeni de mâna a doua sau cosmopoliţi?

Am decis să îmi petrec concediul anul acesta în Italia, alături de prieteni. Am ales o localitate lângă Veneţia şi nu m-am gândit nicio clipă că gestul meu ar putea fi considerat „anti-patriotic”. Dar am început să-mi pun probleme în momentul în care mulţi dintre cunoscuţi m-au atenţionat că am făcut o alegere proastă.

Italia este ţara care ne dă muncitorii afară, care are cel mai anti-imigranţi (a se citi „anti-români”) guvern din toate ţările UE şi cu cel mai dur pachet de legi referitor la cetăţenii europeni care locuiesc în Peninsulă fără forme legale. Să mergi în concediu în Italia şi să cheltuieşti un buget generos în ţara lor, din care mare parte să intre în buzunarele patronilor care refuză să le facă acte muncitorilor români şi îi lasă astfel la mâna carabinierilor, este un gest anti-patriotic. Să cheltuieşti bani din care mare parte vor ajunge la bugetul de stat, acel stat care ne priveşte duşmăneşte şi ne supune unui tratament ostil, este trădare de ţară.

Şi mai dramatică a devenit situaţia în momentul în care chiar unii dintre prietenii cu care am planificat excursia au început să se teamă că vom fi bruscaţi de cetăţenii italieni, când se vor prinde că suntem români. Unii chiar au sugerat să nu vorbim româneşte pe stradă.

Eu, încăpăţânată din fire, refuz să cred în dramatismul conflictului italo-român. Recunosc că m-am considerat umilită de presupusul viol şi presupusa crimă a lui Nicolae Mailat asupra Giovannei Reggiani, dar după ce mi-a trecut migrena, mi-am amintit că autorităţile din Roma, prin primarul său, Walter Veltroni, instituise măsuri anti-imigranţi (a se citi “anti-români”) înainte de episodul Mailat. Apoi am vorbit cu români speriaţi care muncesc în Italia şi care sunt blocaţi în propria lor tragedie: nu se pot întoarce acasă, pentru că sunt prea bătrâni să-şi mai găsească de lucru în ţară şi nu pot rămâne acolo, pentru că nu au acte, iar patronii lor italieni refuză să îi angajeze legal. Evaziunea fiscală şi munca la negru sunt legile după care funcţionează unele dintre firmele patronilor italieni, îmbogăţiţi pe spatele muncitorilor români pe care îi exploatează.

Culmea este că, în 1 ianuarie 2007, cea mai mare opresiune părea că va veni din partea autorităţilor Marii Britanii şi nu de la “fraţii” noştri latini. Acum câteva zile, un comentator englez, Brendan O'Neill, a publicat un editorial în The Guardian cu o pledoarie pentru imigranţii români cum n-ar fi putut-o concepe nimeni din România. După ce reaminteşte seria de măsuri anti-imigranţi luată de Italia şi mai nou, de Spania, O'Neill spune: “Demonizarea românilor de către liderii europeni şi de către formatorii de opinie scoate la iveală ceva mult mai istoric decât o prejudecată de modă veche anti-imigranţi: ea expune retorica goală a birocraţilor UE şi a suporterilor UE şi sugerează că, pentru ei, Europa înseamnă o elită redusă şi sensibilă care discută despre casele lor de vacanţă din Toscana, la un cappuccino în Bruxelles, mai degrabă decât muncitori necalificaţi care vin de la est spre vest ca să găsească de muncă, să îşi construiască o casă, să îşi întemeieze o familie. (…) De fapt, imigranţii români întruchipează spiritul european mult mai bine decât acei birocraţi snobi din Bruxelles şi decât liderii anti-imigranţi din Marea Britanie şi din Italia. Odată cu luarea deciziei riscante de a părăsi casa lor, de a se aventura de-a lungul Europei, de a învăţa noi limbi, de a-şi face noi prieteni, de a întâlni noi parteneri, imigranţii români s-au dovedit a fi cu adevărat cosmopoliţi, cu vederi deschise şi îndrăzneţi. În încercarea de a împiedica această mişcare, de la est la vest, prin transformarea României şi Bulgariei în state membre UE cu drepturi deloc egale şi prin instituirea de reguli draconice anti-imigranţi, liderii europeni s-au arătat plini de prejudecăţi, autoritarişti şi consumaţi de propria lor teamă de <celălalt>”.