Bloggeri în închisori

În România nu există deocamdată o legislaţie pentru spaţiul virtual, iar în aceste condiţii, cazurile cu privire la Internet se interpretează în limitele expresiei "spaţiu public". În alte ţări însă, legislaţia este specifică şi destul de dură. Drept dovadă, mulţi bloggeri au ajuns în puşcării din cauza opiniilor exprimate în spaţiul virtual.

Ştire Realitatea TV: "Potrivit unui raport publicat la Washington, 64 de oameni au fost arestaţi în ultimii 5 ani pentru că şi-au publicat opiniile pe blog. Numai anul trecut au fost arestaţi 36 de bloggeri. Cele mai multe cazuri sunt din China, Egipt sau Iran, dar şi bloggeri din Marea Britanie, Franţa, Canada sau Statele Unite au avut probleme. Marea majoritate a celor arestaţi au vorbit despere corupţia guvernamentală, abuzurile la adresa drepturilor omului sau informaţii despre înăbuşirea acţiunilor de protest".

Aici există două aspecte:
1. E normal să nu spui baliverne despre orice şi oricine îţi trece prin cap, pe un site cu intrare liberă.
2. Ce ne facem cu anonomii care şi-au făcut o meserie din a înjura pe net? Cu aşa-zişii "comentatori" incoerenţi care, în afară de injurii, nu pot lega două-trei cuvinte decente din dicţionarul limbii române, ca să emită şi ei o propoziţie cu subiect şi predicat? Specimenele astea sunt peste tot, mai ales pe site-urile ziarelor, dar şi pe blogguri. Pricină pentru care mulţi bloggeri au renunţat de tot la "sportul" ăsta, iar alţii îşi moderează cu atenţie comentariile. Ceea ce este evident o risipă inutilă de nervi, de energie, de timp şi de bună dispoziţie.

Păi e simplu, pentru anonimii înjurăcioşi nu se vor emite legi prea curând, pentru că aceste comentarii anonime sunt de multe ori o formă de manipulare. Nu-i aşa, în număr stă puterea... Dacă postezi la un articol despre - să zicem - extratereştri 40 de comentarii prin care îi faci dobitoci, cretini şi împuţiţii mamii lor, că ştii tu, că te-ai întâlnit tu cu ei, că i-ai văzut că-s nespălaţi, majoritatea celor care vor citi articolul şi comentariile ulterioare vor rămâne cu imaginea pictată de comentator (ascuns sub mai multe identităţi, că internetul e foaaaarte permisiv). Vox populi, forţa fie cu ea. Situaţie care, în speţa de faţă, le convine foarte mult oficialilor NASA :)

Desigur, exemplul este parodic, dar sper că aţi înţeles alegoria.

În plus, o limitare a anonimităţii comentatorilor de pe net ar naşte o amplă dezbatere despre libertatea de expresie şi despre protejarea identităţii. Principii care, domnule, suportă foarte multe amendamente atunci când un blogger cu mulţi cititori emite păreri.

Cetăţeni de mâna a doua sau cosmopoliţi?

Am decis să îmi petrec concediul anul acesta în Italia, alături de prieteni. Am ales o localitate lângă Veneţia şi nu m-am gândit nicio clipă că gestul meu ar putea fi considerat „anti-patriotic”. Dar am început să-mi pun probleme în momentul în care mulţi dintre cunoscuţi m-au atenţionat că am făcut o alegere proastă.

Italia este ţara care ne dă muncitorii afară, care are cel mai anti-imigranţi (a se citi „anti-români”) guvern din toate ţările UE şi cu cel mai dur pachet de legi referitor la cetăţenii europeni care locuiesc în Peninsulă fără forme legale. Să mergi în concediu în Italia şi să cheltuieşti un buget generos în ţara lor, din care mare parte să intre în buzunarele patronilor care refuză să le facă acte muncitorilor români şi îi lasă astfel la mâna carabinierilor, este un gest anti-patriotic. Să cheltuieşti bani din care mare parte vor ajunge la bugetul de stat, acel stat care ne priveşte duşmăneşte şi ne supune unui tratament ostil, este trădare de ţară.

Şi mai dramatică a devenit situaţia în momentul în care chiar unii dintre prietenii cu care am planificat excursia au început să se teamă că vom fi bruscaţi de cetăţenii italieni, când se vor prinde că suntem români. Unii chiar au sugerat să nu vorbim româneşte pe stradă.

Eu, încăpăţânată din fire, refuz să cred în dramatismul conflictului italo-român. Recunosc că m-am considerat umilită de presupusul viol şi presupusa crimă a lui Nicolae Mailat asupra Giovannei Reggiani, dar după ce mi-a trecut migrena, mi-am amintit că autorităţile din Roma, prin primarul său, Walter Veltroni, instituise măsuri anti-imigranţi (a se citi “anti-români”) înainte de episodul Mailat. Apoi am vorbit cu români speriaţi care muncesc în Italia şi care sunt blocaţi în propria lor tragedie: nu se pot întoarce acasă, pentru că sunt prea bătrâni să-şi mai găsească de lucru în ţară şi nu pot rămâne acolo, pentru că nu au acte, iar patronii lor italieni refuză să îi angajeze legal. Evaziunea fiscală şi munca la negru sunt legile după care funcţionează unele dintre firmele patronilor italieni, îmbogăţiţi pe spatele muncitorilor români pe care îi exploatează.

Culmea este că, în 1 ianuarie 2007, cea mai mare opresiune părea că va veni din partea autorităţilor Marii Britanii şi nu de la “fraţii” noştri latini. Acum câteva zile, un comentator englez, Brendan O'Neill, a publicat un editorial în The Guardian cu o pledoarie pentru imigranţii români cum n-ar fi putut-o concepe nimeni din România. După ce reaminteşte seria de măsuri anti-imigranţi luată de Italia şi mai nou, de Spania, O'Neill spune: “Demonizarea românilor de către liderii europeni şi de către formatorii de opinie scoate la iveală ceva mult mai istoric decât o prejudecată de modă veche anti-imigranţi: ea expune retorica goală a birocraţilor UE şi a suporterilor UE şi sugerează că, pentru ei, Europa înseamnă o elită redusă şi sensibilă care discută despre casele lor de vacanţă din Toscana, la un cappuccino în Bruxelles, mai degrabă decât muncitori necalificaţi care vin de la est spre vest ca să găsească de muncă, să îşi construiască o casă, să îşi întemeieze o familie. (…) De fapt, imigranţii români întruchipează spiritul european mult mai bine decât acei birocraţi snobi din Bruxelles şi decât liderii anti-imigranţi din Marea Britanie şi din Italia. Odată cu luarea deciziei riscante de a părăsi casa lor, de a se aventura de-a lungul Europei, de a învăţa noi limbi, de a-şi face noi prieteni, de a întâlni noi parteneri, imigranţii români s-au dovedit a fi cu adevărat cosmopoliţi, cu vederi deschise şi îndrăzneţi. În încercarea de a împiedica această mişcare, de la est la vest, prin transformarea României şi Bulgariei în state membre UE cu drepturi deloc egale şi prin instituirea de reguli draconice anti-imigranţi, liderii europeni s-au arătat plini de prejudecăţi, autoritarişti şi consumaţi de propria lor teamă de <celălalt>”.

Cele mai puternice fotografii din istorie

Ai văzut "Al cincilea element"? Una dintre scenele memorabile este cea în care Milla Jovovich se pune la punct cu istoria umanităţii. Imaginile curg pe repede înainte pe computer şi Milla plânge, în timp ce îşi dă seama că istoria umanităţii e de fapt un şir de războaie, de omoruri şi de orori.

Eu cred în forţa presei şi implicit a fotografiei de presă (sau de eveniment) de a aduce o schimbare în lume. Şi am şi câteva exemple. În ordine aleatorie, după cum urmează:


Este imaginea unui copil sudanez în timpul foametei din 1994. În planul secund, un vultur aşteaptă ca micuţul să moară şi să-i devină hrană. Fotograful Kevin Carter a fost supus unei largi dezbateri cu privire la această fotografie - trebuia oare să fi salvat copilul? A încercat să se apere, spunând că în Sudan, în acel an - şi poate şi azi - sunt mii de copii care stăteau să moară de foame. Să-i fi salvat pe toţi? Fotografia i-a adus premiul Pulitzer în acel an, dar câteva luni mai târziu, Carter s-a sinucis, doborât de depresii.

O evreică dintr-o tabără ilegală de refugiaţi ţine de una singura piept forţelor armate israeliene care încearcă să demoleze barăcile şi să evacueze locatarii. Premiul Pulitzer la secţiunea Breaking News în 2007. Fotografie surprinsă de fotoreporterul AP, Oded Balilty.

Una dintre cele mai celebre fotografii din istorie. Un student chinez se pune în faţa tancurilor Armatei Chineze în încercarea de a opri asaltul acestora asupra demonstranţilor din Piaţa Tienanmen (1989). Tancurile nu au trecut peste tânăr, însă câteva minute mai târziu, într-un masacru dirijat de stat, studenţii militanţi împotriva regimului comunist de la Beijing au fost omorâţi, iar piaţa a devenit roşie de sângele lor. Fotograf: Stuart Franklin Magnum.

Un tanc al armatei americane târăşte trupul unui soldat vietnamez, în timpul războiului din Vietnam (1959-1975). Nu se cunoaşte autorul fotografiei.

Un călugăr buddhist îşi dă foc în centrul Saigonului. Gestul lui, în 1963, s-a vrut un protest împotriva "catolicizării" Vietnamului. În acea perioadă, buddhiştii nu aveau voie să îşi arboreze steagul, să îşi ţină sărbătorile şi nici măcar să se afişeze în public. Mulţi dintre practicanţii buddhişti erau reţinuţi în închisori. Călugărul care şi-a dat foc în 1963 nu a mişcat nici măcar un muşchi în timp ce ardea. Evident, a murit. Fotograf: Malcolm Browne.

Operaţie experimentală a unui făt direct în uterul mamei sale. Copilul risca să se nască cu grave malformaţii care l-ar fi împiedicat să meargă normal. În timpul operaţiei, medicii au apucat una dintre mânuţele copilului şi au ridicat-o. Într-un gest reflex, micuţul a strâns degetul medicului. Doctorul ridică şi lasă mânuţa de mai multe ori, iar copilul se agaţă de deget şi îl ţine strâns. O fotografie incredibilă, care l-a marcat definitiv şi pe fotograful Max Aguilera-Hellweg.

Un copil musulman de 2 ani este transferat dintr-o tabără de refugiaţi, în braţele părinţilor săi. Familia albaneză fugise din Kosovo, în timpul conflictului din 1999. Forograful Carol Guzy, de la Washington Post, a câştigat premiul Pulitzer în anul 2000 cu această imagine.

Fotografie din arhiva personală a trupelor Einsatzgruppen (forţe paramilitare ale SS, înfiinţate cu scopul de a extermina orice suflare de evreu). Pe verso s-a găsit inscripţia "Ultimul evreu din Vinnitsa" (Ucraina, 1941). După cum vedeţi, bărbatul se află deasupra unei gropi comune pline de cadavre. Nu se cunoaşte fotograful.

Dacă v-am stârnit apetitul, sunt mai multe fotografii celebre pe site-ul www.worldsfamousphotos.com

Sprite, ce minciună!

E de notorietate, Sprite spune pe bune. Mmmmmm. Mă rog, când îi convine.

Pentru Campionatul European de Fotbal, Sprite are următoarea reclamă:



Haioasă şi perfect adevărată. Ce le-a mai zis-o advertiserilor din toată lumea! Atâta tot că Sprite este o marcă a Coca Cola. Care are următorul calup de reclame în această perioadă:



Ce chestie!

Pentru România

Am mai spus, am o disfuncţie din născare: oriunde văd tricolorul, oricând joacă România, oricum s-ar numi ocazia de mândrie naţională, sunt prima care să se bucure. Bineînţeles, tinerii intelectuali care au adoptat noul curent al renegării m-au întrebat de foarte multe ori "De ce?". Pentru că, nu-i aşa, uite ce ţară de proşti needucaţi avem, ce de hoţi, ce de mişei, ce de politicieni de joasă speţă, ce de "jmekeri", ce de minţi înguste, ce de nesimţiţi... Că doar îi ştiţi, îi ştim şi ne ştie toată lumea. Şi totuşi, "De ce?".

De ce mă furnică şira spinării când aud imnul naţional şi de ce răspund cu mândrie la întrebarea "De unde eşti?" ori de câte ori mă aflu într-o ţară străină?

Habar n-am. Ăsta e răspunsul. E ca orice fel de dragoste, n-o poţi explica aritmetic. Suma calităţilor unui om nu explică faptul că ţi-e cel mai bun prieten, iar suma defectelor altuia nu explică de ce îţi e antipatic. Ba dimpotrivă. Suma defectelor în pofida cărora un om ţi-e jumătate poate fi semnul unei mari iubiri. Dar nici asta nu-i o regulă.

Aşa iubesc şi România. Inexplicabil şi în pofida tuturor contra-argumentelor.

Mi-ar plăcea să simt mai des gâdilături în palme şi fluturi în stomac, pentru că sunt născută în România. Meciurile de fotbal sunt o ocazie bună, dar cam rară şi efemeră.

Hai Româniaaaaaaaaaa!

Nesimţiţii fac cumpărături la Billa

Nesimţiţii fac cumpărături la Billa - este una dintre concluziile pe care le-am tras din ieşirea la iarbă verde din acest week-end.

Ia să vedem, de ce ies românii în natură? Eu, de exemplu, ies ca să mă încarc pozitiv, ca să respir oxigen, ca să ascult apa cum curge, ca să număr norii dintr-o zi senină, ca să citesc o carte fără să mă acompanieze motoarele maşinilor, ca să petrec timp cu oameni dragi. Alţii ies ca să asculte manele la maxim din casetofonul de pe Logan. Alţii ies ca să mi se facă mie silă în urma lor. Ca ăştia care au fost înaintea mea la Sibiel şi au lăsat acolo ceea ce vedeţi în fotografia alăturată.

E foarte important că, după cum se vede, îşi fac cumpărăturile la Billa. Ştiţi unde e Billa în Sibiu - taman în centru, pe bulevardul Bălcescu, cel mai Corso dintre bulevardele sibiene. În zona cel mai greu accesibilă cu maşina, pentru că trebuie să intri într-un labirint de străduţe cu sens unic, înghesuite şi sufocate de maşini. Zona din Sibiu unde ai cele mai puţine şanse să găseşti un loc de parcare. Deci este un supermarket de unde n-ai niciun motiv să cumperi, dacă nu locuieşti în centru. Ca atare, nesimţii care au fost la Sibiel - probabil acum o săptămână - locuiesc pe centru. Şi fac cumpărături de la Billa.

Şi, deşi şi eu locuiesc pe centru şi uneori fac cumpărături la Billa, am un mesaj pentru vecinii mei care au fost în urmă cu - probabil - o săptămână la Sibiel: dacă vă trebuie ceva din ce aţi "omis" să luaţi acasă, le găsiţi în primul tomberon de la intrarea în Sibiel, după bariera Ocolului Silvic. Nesimţiţilor!

Meniul zilei

Mama m-a făcut destul de mofturoasă, dar am cunoscut mofturoşi şi mai mari. Dacă mi-aş deschide un restaurant, aş servi numai mâncare din peşte, pui şi legume. Fără porc, fără vită, cu siguranţă fără oaie/miel şi garantat fără vietăţi exotice. Dar, obligatoriu, cu desert. :) Crezi că ar fi un meniu sărăcăcios? Te invit la restaurantul meu, să serveşti meniul zilei.

Felul 1. Supă-cremă de ciuperci, cu pui.

Ingrediente: un pui, 3 căţei de usturoi, 1 kg de ciuperci, frunze de pătrunjel, o cutie mare de smântână, o lingură rasă de făină, un bol mare de caşcaval ras şi crutoane.

Puiul tăiat, călit, ciupercile călite, adăugat usturoiul, apoi lăsat să fiarbă înăbuşit, la final preparat un sos din smântână, puţină făină, dar puţiiiiină, să nu se îngroaşe prea tare şi caşcaval ras, iar la servit, adăugat crutoane. O nebunie.

Felul 2: Pui "roşu" - reţetă chinezească Martin Yan, unul dintre cei mai renumiţi bucătari din lume, specializat pe mâncare chinezească.

Ingrediente: pulpe de pui dezosate, zahăr, piper, oţet chinezesc din orez, sos de soia, ulei de susan, ceapă roşie, usturoi, ardei iute

Ingredientele se marinează şi se lasă puiul în sosul marinat timp de 15 minute, ca să îşi tragă aromele şi se coace la cuptor. Se serveşte, bineînţeles, cu orez.

Desert: "Negrese" de la Jamie Oliver. Mie îmi place de Oliver pentru că-şi vâră mâinile în boluri până la cot ca să amestece mâncarea. Şi mai ales îmi place pentru că e promotorul alimentaţiei sănătoase, "verzi". Deşi nu are decât 33 de ani, este unul dintre cei mai celebri bucătari din lume şi are multe campanii de conştientizare la activ. A militat foarte mult pentru eliminarea mâncărurilor procesate din şcolile din Marea Britanie.

Pentru "negrese" nu vă spun reţeta, pentru că oricum habar n-am să le gătesc, dar vă arăt o poză:

Glandele mele salivare au luat-o deja razna, aşa că trebuie urgent să schimb programul. Poftă bună!

Înverzirea!

Am făcut fotografia asta vizavi de curtea socrilor mei, în Sita Buzăului. Da, vizavi de curtea lor nu e un supermarket, nu sunt parcări cu taxă, nu s-a ridicat un cartier de vile şi nici sedii de birouri nu vor fi prea curând. Pur şi simplu pentru că acolo e un deal. Şi doi copaci. Ţâc!

Hai, înverzirea! În 5 iunie e Ziua Mediului. Şi dacă n-ar fi, tot te-aş ruga să nu mai arunci pachetul gol de ţigări pe stradă.

Uite, am o întrebare, poate ştii tu răspunsul: de ce se face bere la pet? E cea mai proastă invenţie a omenirii. În virtutea eficientizării costurilor şi în spiritul profitului, berea se ambalează în cel mai poluant material cu putinţă. Ştiţi că plasticul nu se degradeză, lăsat în mediul natural, nici după 200 de ani? Şi pe cuvânt, cei care-şi cumpără bere la pet o lasă NUMAI în mediul natural. Şi cu siguranţă cei care cumpără bere la pet nu citesc bloguri. În schimb, cei care aruncă pachete goale de Kent pe drum sau de după geamurile electrice ale maşinilor lor Euro 4 argintii, mai citesc câte un blog. Nu sper să le crape obrazul de ruşine. Dar sper ca trecătorii să le bată obrazul.

Ai ridicat vreodată o pungă goală de chipsuri de pe jos, ca s-o arunci în coşul de gunoi? I-ai bătut pe umăr pe cei care au aruncat-o, cu riscul ca auzul tău să sufere grave leziuni din pricina inevitabilelor invective?

George Bush sigur nu face asta. Statele Unite, cel mai mare poluator al lumii, nu a semnat şi nici nu va semna Tratatul de la Kyoto, prin care statele semnatare se obligă să adopte măsuri pentru reducerea emisiilor de noxe.

În prezent există în atmosferă cu 30% mai mult dioxid de carbon decât înainte de începuturile revoluţiei industriale. Pentru 20% din poluarea planetei este responsabilă o singură ţară - SUA. Tot din SUA vin şi aşa-zişii cercetători care au iniţiat o contra-teorie a încălzirii globale, susţinând că acesta este un proces natural. Pentru că, nu-i aşa, este foarte natural ca din ce în ce mai puţini copaci (ce rămâne din pădurile defrişate) să mănânce noxele tot mai multor fabrici, tot mai multor maşini, tot mai multor centrale de apartament. E o chestie matematica şi ţine de teoria invers-proporţionalităţii: cu cât mai multe noxe se emit în atmosferă, cu atât copacii vor fi mai flămânzi şi vor absorbi mai multe deşeuri gazoase. Asta nu-i teoria lor, e luarea mea peste picior a unor capete seci plătite să manipuleze.

Na că era să uit de Bush. Hai să îţi spun o ştire de azi: "George W. Bush a respins, ieri, cu vehemenţă proiectul legii privind reducerea gazelor cu efect de seră. El a anunţat că va face uz de dreptul de veto.

Administraţia de la Casa Albă a anunţat că preşedintele George Bush se opune categoric măsurilor legislative privind reducerea de către Statele Unite ale Americii a emisiilor de gaze cu efect de seră, scrie Reuters.

Anunţul a fost făcut în contextul dezbaterilor din Congres a proiectului legislativ potrivit căruia SUA vor implementa un sistem de taxare a emisiilor de dioxid de carbon similar celui care funcţionează în Uniunea Europeană. Scopul acestei măsuri este reducerea emisiilor poluante cu 66% până în 2050". (Sursa: Ecomagazin)

Şi vreau să-ţi mai arăt ceva. Un proiect realizat de o tânără domnişoară pentru şcoală:

Dacă asta nu te-a convins, mai am un slogan pentru tine. Nu l-am născocit eu, deşi mi-ar fi plăcut. Nu mai ţin minte unde l-am văzut: Salvează Pământul, e singura planetă care are ciocolată!

PS: Ştii ce-i cel mai mişto la postul ăsta? Că acum, când vreau să îl public, am în dreapta jos un buton de OK pe care scrie "SALVAŢI ACUM" :)

Sunt sclava lui

Cam asta-i situaţia. Zgârie, muşcă, doarme când şi cât are el chef. Sunt nevoită să-i deschid uşile şi geamurile la comandă, altfel sparge toate paharele pe care le găseşte pe masă.

Se spune despre pisici că unt insensibile. Cică o pisică nu se ataşează de oamenii care au grijă de ea, ci de casa care o adăposteşte de vânt şi ploaie. Ei, aş!

Mă bucur ca un copil când are el chef de joacă şi ne hârjonim fix până când îi piere lui cheful. Când am eu chef de joc, pot să-mi pun pofta-n cui până îi vine şi lui. Dacă îi e frig, doarme în pat, dacă îi e cald, doarme pe jos, niciodată din considerentul că doarme acolo unde sunt şi eu. Dimineaţa bombăne ca o băbuţă ofticată dacă l-am lăsat să aştepte prea mult la uşă. După ce îi fac baie, nu mai vorbeşte cel puţin 3 zile cu mine. Prin "a vorbi cu mine" înţeleg "nu-mi aruncă nici măcar o cu privire, îl doare în fund dacă îi dau cea mai scumpă şi cea mai fină mâncare cu putinţă şi trece pe lângă mine ca şi când n-aş exista".

Bătăile cu vecinii sunt la ordinea zilei, dar de obicei le câştigă fără daune majore. Lipseşte cel puţin 3 zile pe lună de acasă, iar eu plâng de fiecare dată ca şi când l-am pierdut definitiv. După 2 zile în care nu l-am văzut prin zonă, cedez nervos şi plec să-l caut. O dată l-am recuperat dintr-o pivniţă din vecini, altădată de pe acoperişul unei case, ispravă foarte periculoasă, pentru că riscam să-mi pierd şi soţul, care s-a urcat, fără niciun sistem de siguranţă, pe o balustradă şi pe acoperiş, ca să-l recupereze pe Bozi şi să nu mai plâng ca o toantă. De foarte multe ori l-am recuperat din curte de la Consiliul Judeţean, unde toţi portarii mă cunosc şi îmi zâmbesc cu indulgenţă, ca şi când nu aş avea chiar toate doagele din dotările iniţiale.

Acesta este Bozi, stăpânul meu şi-al casei.

PS: Când plecăm în concediu şi lipsim o săptămână-două de acasă, la întoarcere, nu se dezlipesşte de noi vreo 2 zile. Şi toarce. Toarce când vorbeşti cu el şoptit. Cică pisicile sunt singurele feline care mai torc chiar şi când sunt mature. Torsul este un semnal de dependenţă al puiului faţă de mama sa. Când o pisică toarce, îţi spune, de fapt, că te iubeşte.