Femeie, calmez-toi!

Monitorizez de ceva timp toleranţa şoferiţelor la trecerile de pietoni. Cu strângere de inimă vă anunţ rezultatele finale: tinde către zero.

Mi-a fost nu ştiu cum să-mi fac gaşca de minune şi să dau publicităţii aceste rezultate, dar testul meu a avut punctul culminant astăzi, în jurul amiezii. Încercam să traversez strada Mitropoliei, chiar la Muzeul de Istorie. Cât să aibă trecerea aia de pietoni, fără locul de parcare înglobat? Trei metri? Cam aşa. Pun pasul. Vine o maşină. La volan, o şoferiţă. Nici gând să încetinească. Încă una. Aşijderea. Încă una. Trasă la indigo. La a patra deja fierbeam de draci - cum pustiul mamii lor s-au nimerit patru şoferiţe la rând, una mai de-sensibilizată decât ailaltă?! După principiul că unde-s patru, urmează şi a cincea, îmi iau inima-n dinţi şi dau să traversez. Fie ce-o fi. Maşina încetineşte uşor, frânează pe nesimţitelea, eu trec pâş-pâş, nu mă claxonează nimeni şi ajung teafără pe trotuarul opus. Arunc o privire: la volan, un bărbat. Ptiu, drace!

Nu e prima oară când observ nesimţirea şoferiţelor la volan. Tot astăzi, dincolo de podul Cibin, la intersecţia cu strada Lungă, una se pusese de-a latul străzii, în virtutea semnului de drum cu prioritate. Păi bine, fato, şi bunul simţ? Ăsta n-are prioritate?

S-or imbeciliza femeile?

Eu am altă teorie: femeile nu au atenţie distributivă. Că n-au. Nu-i în dotările-standard. Ca atare, cum drumul în sine necesită foarte multă atenţie, trecerea de pietoni vine ca un apendice care poate fi şi trebuie ignorat, pentru că deturnează simţurile de la obiectivul principal: şoseaua. Tot aşa şi cu drumul cu prioritate. Păi dacă e cu prioritate, mă bag. N-am timp să analizez situaţia, că dacă vine altul şi n-are loc de mine, că poate încurc circulaţia, că poate n-am loc în coloană şi-mi las hurdughia de-a latul. Nu, domle. Scrie acolo alb cu galben, că-i cu prioritate? Ce vrei mai mult?

Aveţi răbdare cu ele, finuţele şi delicatele. Îşi vor dezvolta restul reflexelor în timp.

Mâncare de criză pentru mai-marii lumii

Liderii puterilor mondiale (G20), care se vor reuni în Marea Britanie, vor avea un meniu de criză, pregătit de cel mai celebru bucătar al momentului, Jamie Oliver.

Premierul Gordon Brown l-a invitat pe starul emisiunilor culinare din Marea Britanie, Jamie Oliver, să conceapă meniul liderilor politici care vor participa la Summitul G20 de la Londra, astfel încât acesta să reflecte actuala criză economică.

(Cotidianul)

Iniţiativa vine după mai multe gafe comise de liderii mondiali, care s-au înfruptat precum romanii cei bulimici, în timpul ultimelor summituri.

E clar că liderii mondiali au bani de mai mult de-un sandviş, au un job bunicel, probabil nu vor fi concediaţi prea curând, îşi votează singuri salariile şi deci prezintă un risc minim de a deveni victimele crizei. Să mănânce deci ce le pofteşte glanda sau să se înscrie în trendul alimentar minimalist din această perioadă?

O masă bogată ar însemna o sfidare fără margini din partea lor. Deşi noi ştim că, ajunşi acasă, vor da iama în caviar, măcar la summit, unde-i atâta presă, să arate respectul faţă de amărâţii lumii. Mie mi-e ruşine să înfulec dintr-un sandviş atunci când trec pe lângă un cerşetor. În proporţii mondiale, globalizatoare, ar trebui să simtă şi ei acelaşi lucru.

În plus, alegerea lui Jamie Oliver e foarte inspirată. Oliver e britanicul ăla cu accent ciudat care a militat ani la rând pentru interzicerea mâncărurilor procesate în şcolile din Anglia. Celebrul lui restaurant, Fifteen, poartă numele ăsta pentru că Jamie a selecţionat 15 persoane defavorizate, inclusiv foşti puşcăriaşi şi le-a arătat cum se lucrează în domeniul horeca. Oliver este unul dintre cei mai acerbi contestatari ai mâncărurilor procesate din supermarketuri (deşi a făcut o avere din reclamele pentru un lanţ de supermarketuri). O scenă grotescă, dar relevantă - Oliver a adus un miel viu şi conştient în emisiunea lui, l-a omorât şi l-a tranşat live, tot în scop militant pentru mâncarea naturală.

Partea bună este că se va vorbi despre mâncare ieftină, naturală, despre fermieri şi roşii proaspete.

---------------------

Blogul lui Jami Oliver, aici.

E săptămâna puiului la Jamie Oliver. Cât de sănătos e să mănânci pui, reţete şi discuţii, aici.

Cum logica bate tot

Până şi în gimnastică, logica triumfă. De ce nu mai are lotul masculin rezultate în ultima perioadă?

Răzvan Şelariu: Este vorba despre fostul secund Aurelian Georgescu. Nu mi se pare normal ca un antrenor să intre în sală sub influenţa băuturilor alcoolice şi să-ţi ceară ţie, ca sportiv, să-l asculţi. Aproape în permanenţă duhnea de la o poştă a băutură. Când vedeam că apare aşa, nu mai aveam nici un chef de antrenamente. Îţi strica toată buna dispoziţie.

(Libertatea)

Nici mie nu mi se pare normal. Nu mi se pare normal mai ales că un astfel de om a fost tolerat ani de-a rândul în fruntea unui lot naţional, adicătelea pe o poziţie de care depindea - şi încă mai depinde - imaginea României într-un anume domeniu. Nu ştia nimeni? Ştia, dar fuseseră colegi de facultate? Avea o nevastă şi cinci copii acasă şi nu puteau să-l dea afară?

Până când ţara asta n-o să înţeleagă, de la mic la mare, că începând de la gospodărie şi până la afaceri de stat, totul se guvernează pe competenţe, nu sărim pârleazul.

Fascinaţia morbidului

Poporul ăsta a dezvoltat o atare fascinaţie a morţii, mioritică, cosmică, încât societatea modernă o reflectă în câştiguri. Televiziunile se întrec în a avea cadre cât mai bune de la înmormântări, iar asta le aduce un rating frumuşel şi de aici câştigurile aferente.

Astăzi, toate televiziunile s-au bulucit la înmormântarea lui Ion Dolănescu. Nu cad în păcatul ipocriziei, nu-l numesc "marele artist al muzicii populare româneşti", pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată Dolănescu. Desigur, nu reprezint un criteriu, alţii pot să-l plângă cu foc, dar deja dezvoltăm tehnici ale spectacolului morţii. Orice boală, orice înmormântare devine subiect de presă şi de dans în public, cu coroane, omagii şi discursuri funebre. Că devine subiect de presă e una, dar că toată lumea benoclează ochii la scenele groteşti e deja simptomatic.

Cred că moartea îşi freacă palmele de bucurie, în ţara ei veştedă, când vede ce uşor se câştigă meciurile cu viaţa, în România.

Sorsa foto: Cotidianul.ro

Tu l-ai abandona?

Zeci de mii de părinţi români şi-au lăsat copiii în ţară, în grija bunicilor şi au plecat să muncească în străinătate. Unii dintre ei n-aveau ce să le dea de mâncare, alţii aveau, dar îşi doreau un frigider nou. Acum, zeci de mii de copii din şcolile româneşti au grave probleme de comportament şi de adaptare. Fie că au impresia că li se cuvine totul, graţie portmoneelor umplute de părinţii lor înstrăinaţi, fie că se simt abandonaţi şi se refulează violent, multe dintre şcoli au ajuns ringuri de luptă. Iar în ring se aplică regulile din junglă.

Am auzit multe poveşti din şcolile sărace, unde copiii nu mai sunt copii, unde sufletele s-au abrutizat. Vina, dacă se poate vorbi de o vină şi nu de un destin, este a părinţilor lor. Şi dacă societatea nu i-a pregătit suficient? Dacă sistemul n-a ştiut să prevadă consecinţele, n-a ştiut să le arate calea? Ar fi plecat părinţii români în pribegie dacă înseşi condiţiile din ţară - şi nu mă refer doar la cele materiale - nu i-ar fi împins acolo? Ar fi plecat dacă ar fi putut obţine un tractor cu care să-şi are ogorul (sunt gârlă de fonduri europene pentru asta), ar fi plecat dacă în şcolile din satul lor ar fi existat apă curentă, ar fi plecat dacă funcţionarii din Primăriile lor nu i-ar fi tratat ca pe nişte nimicuri care se îmbracă de la second hand?

Şi acesta este sindromul - generaţia second hand a născut generaţia hard hand. Aia care dă cu pumnul.

Italienii şi imnul României

Niciodată nu m-am gândit la conflictul dintre italieni şi români din perspectivă istorică. Profund istorică. De la Râm încoace...

Azi am găsit un videoclip pe muzica BUG Mafia, cu un mesaj pentru italieni, părtinitor şi subiectiv. Dacă aveţi răbdare până la capăt, veţi găsi aici şi Sibiul, dar şi o strofă din imnul naţional al României:

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Responsabilitatea Petrom

Am nominalizat Petromul pentru topul responsabilităţii sociale 2008. Petrom a obţinut în acest an locul al doilea în top, un clasament realizat pe baza opţiunilor bloggerilor (locul 1 - Vodafone). Cred că eu am făcut alegerea corectă şi, cu riscul de a-i face companiei un mic plus de imagine, îi mai pun o bulină albă pe panou.

Astăzi am avut surpriza să primesc un mail din partea echipei de CSR a Petrom - şi încă unul personalizat. Subiectul este "Mulţumiri din partea echipei CSR Petrom", iar mesajul, spicuit, este următorul:

Iti multumim pentru nominalizarea Petrom in top 3 al celor mai responsabile companii din Romania in 2008 in cadrul studiului realizat de responsabilitatesociala.ro in luna februarie.

Ne bucura, totodata faptul ca actiunile de plantare initiate de Realitatea TV in cadrul campaniei Romania prinde Radacini (prgramul Cod Verde) sunt apreciate, intrucat Petrom este sustinatorul principal al acestei campanii si anul acesta.

(...) In ceea ce priveste angajamentul nostru legat de protectia mediului inconjurator acesta este unul firesc, avand in vedere business-ul nostru. Continuam campania de educare si responsabilizare cu privire la consumul rational de resurse (Resurse pentru Viitor) intr-un format nou - stay tunned.

Responsabilizarea soferilor, de care aminteai tu, a fost anul trecut subiect de campanie de educare a Petrom-ului - o serie de spot-uri TV care promovau comportamentul responsabil in trafic (nu blochez intersectia etc.) si aminteau de pericolele generate de viteza excesiva. Poate iti aduci aminte mesajul "Pentru ca Romania va creste prin bun simt si responsabilitate".

Mailul este ceva mai lung, dar nu am vrut să vă plictisesc. Gestul contează, dar şi mesajul. Ambele m-au surprins plăcut şi mi-am amintit cine este liderul echipei de CSR de la Petrom - Mona Nicolici, o doamnă pe care o respect şi care de curând mi-a mai demonstrat o dată bunul său simţ, prin răspunsul pe care i l-a dat lui Dragoş Bucurenci aici.

Deşi consider în continuare că statul român a făcut o tâmpenie când s-a vândut pe sine din Petrom la OMV (pachetul majoritar de 51%, deşi OMV, cea mai puternică organizaţie petrolieră din Europa Centrală, nu mai deţine la niciuna dintre companiile sale peste 50%), trebuie să recunosc că atitudinea gigantului s-a schimbat major din 2004 încoace.