Peştele cu capul transparent

Nu-i nevoie să descoperim alte planete ca să ne minunăm de ciudăţenia formelor pe care le creează viaţa. În adâncul oceanelor, încă mai sunt creaturi pe care le descoperim cu mirare. Evoluţia lor pare c-a luat-o pe alt traseu. Unul dintre aceste specimene este peştele cu capul transparent:



E transparent, dar nu numai atât. Ochii nu sunt ăia care par a fi, ci chestiile alea verzi din creştetul capului, de sub membrana transparentă.

Copil este numele României

Copil. Marius Copil. Puştiul de 18 ani care a jucat pentru prima oară în viaţa lui pentru România, împotriva puterii nr. 1 în tenisul mondial: Rusia. Ce-a făcut Copil? A câştigat.

Meciul de azi de la dublu mi-a dat peste cap tot postul anterior. În teren au fost Horia Tecău şi Marius Copil, o echipă adevărată, deşi cei doi n-au mai jucat niciodată împreună. E simplu: echipa este a României, orice român poate şi trebuie să facă echipă cu celălalt. Aşa cum ruşii nu au ştiut să facă.

Dacă vorbesc în dodii, să-mi fie cu iertare. Am trăit un meci foarte frumos, în care am văzut exact ce nu am văzut ieri - determinare, foame de victorie, curaj, încredere, demnitate. Tecău şi Copil s-au susţinut reciproc pe tot parcursul meciului, Pavel a fost impasibil ca un sihastru cu barbă, publicul a fost un fenomen, iar rezultatul, pe măsură: 3-2 pentru România la seturi, după ce Rusia avea 2-0 şi meciul părea încheiat.

Încheiat pentru noi, ăştia de la etajul presei, cârtitori şi gaiţe cum bine ne şade. Nu şi pentru spectacori şi din fericire nu şi pentru jucători. Dintr-o inspiraţie de moment, o parte dintre spectatori, bănuiesc că dinspre partea galeriei CSU Sibiu, a început să intoneze imnul naţional al României. O strofă întreagă, nu o lălăială beţivă. Nouă, presologilor, ni s-a părut patetic, am mustăcit sfidător, iar cei cărora ni s-a ridicat părul pe mâini, am tăcut stânjeniţi. Jucătorii primeau indicaţii de la antrenori, era 6-5 în sfertul al treilea pentru Rusia, la serviciu urma Tecău. 15-0, 30-0, 40-0, România câştigă game-ul la zero şi intră în tie-break. Tursunov îşi face serviciul, Safin greşeşte, Tecău îşi face serviciul, Tursunov îşi face şi el serviciul, urmează Copil, jucătorul de 18 ani care poate duce speranţa mai departe sau poate pierde meciul aici, în mingile pe care le are în mână. Ce face Copil? Firesc, îşi câştigă servicul. România ia setul al treilea.

În setul al patrulea se merge cap la cap, fără break şi se intră din nou în tie-break. Cine are serviciul decisiv în tie-break? Copil. Ce face Copil? Serveşte foarte bine, arbitrul strigă OUT. România mai avea, pare-mi-se, 4 challenge-uri, era un moment foarte bun ca Marius să ceară un hawk-eye, sala este în picioare şi strigă "a fost bună". Ce face Copil? Se aşează cu încredere pentru serviciu, dă impecabil şi câştigă setul al patrulea.

Setul al cincilea. Safin îşi face muci serviciul, ai noştri nu ratează şansa şi îi iau break-ul. Este 5-4 în setul decisiv la game-uri, cine urmează la serviciu? Copil. Are 40-15, două mingi de meci. Ce face Copil? Îi serveşte lui Safin un as şi bifează punct pentru România în Cupa Davis, în faţa celei mai bine clasate echipe din lume.

Imediat după meci, reporterul TVR1 îl întreabă unde şi-a revenit,ce l-a descătuşat. Copil se întoarce cu mâna către suporterii îmbrăcaţi în galben: "I-am auzit pe băieţii ăia când au cântat imnul. Atunci am zis că vom câştiga". Ce a făcut Copil? A câştigat.

Foto: prosport.ro

-----------------

LATER EDIT: N-aş vrea ca acesta să fie un elogiu adus doar unuia dintre jucători. Dar cu Horia ne-am obişnuit, e în meci tot timpul, e determinat, dublul îi merge excelent. Despre Copil nu ştiam nimic, un puşti de 18 ani teleportat la Sibiu şi-atât. Un puşti care a intrat în teren cu pumnii strânşi. Fără teamă. Drept.

Un om care poate. Va face?

Poate unii dintre voi sunteţi familiarizaţi cu telenovela ascensiunii omului de afaceri sibian Aurel Muntean, acţionar la Împăratul Romanilor, în lumea tenisului românesc. Anul trecut, a susţinut aproape integral desfăşurarea meciurilor de Cupă Davis ale României cu Franţa, de la Sibiu. Anul acesta, în Federaţia Română de Tenis au fost alegeri pentru biroul ăl mare. Culmea, chiar înainte de Cupa Davis. Culmea, a candidat şi Muntean. Culmea, au început să apară suspiciuni cu privire la susţinerea în continuare a competiţiei, dacă el nu va fi ales. Nu a fost ales.

Anul acesta, Muntean mai susţine pe ici pe colo Cupa Davis. Imaginea de fundal din afişul de prezentare al meciurilor cu Rusia din Cupa Davis este cu hotelul Împăratul Romanilor. Deloc culmea.

Îmi imaginez că pentru orgoliul omului de afaceri, care poate fi un excelent manager, deşi nu a făcut tenis de mare performanţă, a fost o lovitură alegerea Ruxandrei Dragomir la FRT. Dar ce poate face un preşedinte de federaţie? Câteva lucruri bune, cam câte îl lasă împământenitele "grupuri de interese", pentru prezentul tenisului... şi cam atât.

Dar ce poate face un om de afaceri local pentru tenis? Îi poate construi viitorul.

Cu o investiţie destul de mare sau destul de mică, depinde dacă o comparăm cu profitul preconizat sau cu averea investitorului, Aurel Muntean ar putea intra în istoria tenisului sibian. O bază de copii şi juniori, un turneu internaţional pentru juniori, promovare în şcoli, burse sportive pentru copiii talentaţi, dar fără posibilităţi - doar câteva idei pentru o strategie pe termen lung. Fără să se mocirlească în birouri corupte, aşa cum sunt în orice federaţie de sport, mai ales din România.

E drept că nu ar avea rezonanţa sonoră a numelui de "preşedinte al Federaţiei" sau "principal finanţator al Cupei Davis". E o diferenţă subtilă pe linia dintre profund şi superficial.

Foto: oradesibiu.ro

Cupa Davis - senzaţie de deja-vu

Astăzi, la Cupa Davis, am trăit din nou o competiţie pe care am mai trăit-o şi altădată. Şi nu mă refer numai la meciurile de anul trecut, tot de la Sibiu, cu Franţa.

Sunt toate competiţiile pe care noi le-am început din postura de second best. Este sentimentul cu care intră românul în teren, mai puţin valoros decât adversarul său şi sperând doar să-l prindă pe celălalt într-o pasă proastă. Să-l fi durut capul de dimineaţă. Să se fi îmbătat azi-noapte. Să aibă crampe la stomac. Orice, numai să fie un avantaj în favoarea noastră. Pentru că noi nu ştim să gestionăm situaţiile de dezavantaj.

Am sperat mult de la Crivoi, după setul 1, pe care l-a pierdut la tie-brake cu Safin. Totuşi, un 7-6 pentru Safin în primul set putea fi deja trecut pe lista de avantaje. Dar nu şi noi, nu şi România. Noi am inventat zicala "capul plecat, sabia nu-l taie".

În al doilea meci, mi-a îngheţat sângele pe traseu când l-am văzut pe Iujnîi cum strânge pumnul după prima minge câştigată. Adică nu e numai în primii 15 tenismeni din lume, mai are şi voinţă şi foame de victorie. Hănescu n-a avut ce replică să-i dea.

România trebuie să-şi redefinească identitatea sportivă. Trebuie să-şi reamintească că forţa stă în echipă. Să se îmbrace în galben, să poarte demn tricolorul, să cânte imnul cu voce tare. Andrei Pavel poate face asta din echipa de tenis României, pentru că el a fost un jucător de moral, care s-a motivat întotdeauna mult mai bine sub culorile naţionalei. Dar fiecare sportiv în parte trebuie să stea mai întâi cu sine, definindu-se: mercenar sau purtător de stindard?

Foto: oradesibiu.ro

Surprize spitaliceşti

Am 28 de ani, ce să fi căutat în spital, la viaţa mea? Pe bunicul, după ce a fost internat, apoi pe tata şi nici să nu mai aud de saloane. Polisano rulz, atâta timp cât ai neoie să fii consultat la timp, într-un mediu curat, civilizat, de oameni care-ţi vorbesc articulat. Da, dar cu recuperarea ce să faci? Du-te, Adelo, la Fizioterapie, la stat.

La Fizioterapie te întâmpină uşa din imagine. Când stai să aştepţi consultul medical întru eliberarea foii de tratament, te aşezi pe scaunul capitonat chiar de vizavi de uşă. Stai şi contemplezi această privelişte încântătoare - atâta gri, atâta mizerie, atât mai scârţâie uşa aia, nu se închide ca lumea, e curent, e frig, doctorii sunt ursuzi, perdelele nespălate, cimentul miroase a clor... un tablou bacovian din care speri să scapi iute. Şi nu scapi, desigur, pentru că medicul de la stat are tot timpul altceva mai urgent de îndeplinit: telefoane de la ăla micu, comanda la infirmieră după un pachet de Marlboro lights, pilele intră în faţă etc.

Nu mai înşir toată polologhia cu actele necesare. Sunt multe, absurde şi greu de adunat, ca în orice sistem birocratic respectabil.

Nimic surprinzător. E doar un alt spital din România zilelor noastre.

Până când intri în camerele de terapie. Şi dai de doamne drăguţe, zâmbitoare, amabile, calme, care explică cu răbdare, te întreabă dacă eşti ok şi cum ţi-a fost ieri, după terapie. Domnii de la masaj şi de la kinetoterapie sunt puşi pe şotii, dar foarte serioşi când vine vorba de genunchi rupţi, mâini cu entorsă, afecţiuni la spate, comoţii cerebrale cu semiparalizii şi şolduri luxate. Nu ştiu dacă au fost învăţaţi că 50% din terapie o face zâmbetul sau doar aşa s-au născut, dar pentru mine e o încântare să descopăr în sistemul ăsta puturos oameni care muncesc cu drag, deşi muncesc pe bani puţini.

Sunt mulţi doctori în spitalele din ţară care nu merită nici măcar o firimitură pe care i-ai arunca-o unui câine. Mulţi asistenţi preocupaţi exclusiv de transferul plicului către buzunarul lor. Ca să poţi respira în ţara asta, trebuie să-i descoperi şi pe ceilalţi, care nu apar la televizor, pentru că nu-i anchetează nimeni.

Nu m-aş fi gândit că voi merge cu plăcere la spital.

În asta vreau să-mi duc copiii la grădiniţă

Da, sigur că este o maşină. Disponibilă pe piaţă din 2009.

Este modelul 2 din Aptera, pentru că prima versiune poate fi deja cumpărată. Poate fi rezervată şi versiunea a doua, cu o comandă online pe site-ul lor şi cu o garanţie de 500 de euro.

E idealul - de până acum - al maşinii ecologice. versiunea 1 consumă mai puţin de 1% benzină la sura de kilometri. Evident, este un hibrid, deci depinde de energia electrică. Versiunea a doua e integral electrică şi are o independenţă de 190 de kilometri. Ăsta e principalul dezavantaj al maşinilor electrice, că nu poţi face drumuri lungi cu ele, dar sunt convinsă că impedimentul va dispărea în următorii 5-7 ani. Maşina e construită din compuşi reciclabili, suportă o paletă largă de tatuaje cu lăbuţe de pisică şi/sau floricele, iar constructorii se laudă că e foarte sigură.

În afară de asta, e cool, arată ca o navetă din Enterprise şi poartă numele unui oraş antic grecesc, considerat un centru muzical al lumii elene. Smart and cool.

Site-ul Aptera e foarte funcţional şi foarte mişto realizat, vă poate explica mai bine.

Sau, pentru leneşi:

(Nici eu) Nu sunt perfect(ă)

...Nu că ar fi încercat cineva vreodată să sugereze asta. Nici măcar eu :))

* Cea mai agasantă non-calitate a mea - că doar nu i-oi spune defect - este că am impresia că ştiu cel mai bine ce ar trebui să facă alţii ca să le fie bine. Teoretizez, analizez, critic, cicălesc şi-mi bag nasul oriunde şi mai ales unde nu-mi fierbe oala. Am prinţipuri (unii le spun preconcepţii) şi am pretenţia ca nici alţii să nu se abată de la ele. Chiar azi i-am bătut obrazul unui domnişor pe care îl cunoşteam de aproximativ 17 minute, care mărturisea că merge cu maşina şi până la Alcomsibul de vizavi. I-am ţinut teoria ecologismului, a comodităţii şi a bunului simţ, abia amintindu-mi cum a zis că-l cheamă. Imaginaţi-vă deci ce-şi aud: bărbatu-meu, soră-mea, prietenul soră-mii, prietenii mei, prietenii prietenilor mei, vecinii, căţeii vecinilor şi pisica de pe acoperişul de vizavi.

* Nu pot să mă hotărăsc. Pentru mine, procesul decizional este chinuitor, de durată, cere nopţi nedormite, analize, liste cu plus şi minus (de la avantaje şi dezavantaje), discuţii interminabile cu soră-mea şi cu corinoasa, multe cafele, spălat des pe cap (îmi stric frezele de la cât îmi smotocesc părul), strâns din dinţi, ca în ultimul moment, ăla din care nu mai am scăpare, să iau o hotărâre pe baza inspiraţiei de moment, fără nicio legătură cu frământările anterioare. Norocul chior face ca, de obicei, să nu am nimic de regretat.

* Sunt capricioasă. Am dese schimbări de dispoziţie. Habar n-am dacă-i o chestie femeiască sau nu, dar "up and down" nu are la mine sensul propriu. Este o expresie fluctuantă, depinde de diferiţi factori, majoritatea necunoscuţi şi nedepistabili. Oricât v-aţi chinui să înţelegeţi, am stări exagerat de exuberante, exagerat de melancolice şi exagerat de iritante, una după alta, aproape fără nicio punte de legătură.

* O sun prea rar pe mama. Deşi ştie că o iubesc, uneori îmi reproşează asta :))

Etc. Că începe să nu-mi mai placă de mine :D

Aceasta a fost o provocare a Nusuntperfect.ro. Vă invit să-i daţi curs, că e bun câte un execiţiu de nosce te ipsum, din când în când.