Cohen. E musai.

"Celebrul cântăreţ canadian Leonard Cohen concertează pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, pe 21 septembrie, în cadrul noului său turneu mondial.

Biletele pentru concert se vor pune în vânzare începând de joi, pe site-ul www.ticketpoint.ro, precum şi în reţeaua magazinelor Diverta din Bucureşti şi din ţară. Preţurile biletelor variază în funcţie de categorie: 79 de lei (în picioare, pe gazon), 119 de lei (tribuna 2), 149 de lei (tribuna 1), 249 de lei (zona Premium) şi 349 de lei (zona VIP - cu acces la bufet)". (de la Mediafax citire)

Două mostre. Preferatele mele. Toarnă-ţi o cafea aburindă, aşează-te comod în fotoliu şi dacă plouă afară, urmăreşte picătura aia care valsează către rama de jos a geamului. Dar nu pierde niciun cuvânt. Cohen e despre muzica poeziei.

Cum e la Aquaparc în Braşov

... Păi în general, e bine :) Am zis să vă arăt şi vouă, pentru că e singura alternativă de genul ăsta pe o rază de multe sute de kilometri. Ataşez fotografii la final, ca să citiţi până la capăt. Hai că încerc să fiu concisă :)

Plusuri:

- Cum am mai spus, e singurul, următorul ca distanţă e abia la Mamaia. Dacă n-o fi vreunul mai pe-aproape, în Ungaria.
- E curat. Lucru destul de rar în România. Poate şi pentru că e la început, dar în orice caz, e curat. Am văzut chiar lucrători care treceau cu plasele la suprafaţa apei, ca să culeagă eventualele chiştocuri, şerveţele şi alte nimicuri de care românii se debarasează în mod obişnuit în apă. Aici chiar n-am văzut mizerie.
- E animat. Sunt câteva tobogane drăguţe (mai ales pentru copii), vreo 7, dacă le-am numărat eu bine, plus o secţiune specială cu alte 5 tobogane numai şi numai pentru cei mici (categoria 1-7 ani). Sunt baruri tip foişor din loc în loc, ca să nu trebuiască să te plimbi 10 hectare ca să-ţi iei ceva de băut. Tot parcul acvatic este traversat de un râuleţ artificial, pe care te poţi plimba purtat de un colac. Dacă vrei să înoţi, este şi o piscină cu bar. Parcul are şi un teren de fotbal şi unul de tenis, dar alea erau încă în amenajare.
- E ieftin. În week-end costă 40 de lei intrarea pentru adulţi şi 25 de lei pentru copii, iar în timpul săptămânii, 35 de lei respectiv 20. Nu mi s-a părut un preţ foarte ridicat, în condiţiile în care intrarea la secţiunea "de fiţe" de la Ocna costă 30 de lei şi în afară de o piscină nici aia foarte mare, nu are nimic. Preţurile în parc nu sunt mari deloc - o cupă de îngheţată face 50 de bani (demult n-am mai văzut preţul ăsta afişat), o apă plată 1,5 lei, un sandviş foarte mare cu pui 7 lei. Nu mă întrebaţi de bere, că am uitat să cer această preţioasă informaţie :)
- Are vestiar şi şezlong inclus în preţ. Un detaliu important, pentru că şi în Italia şi în Turcia a trebuit să plătim în plus pentru şezlong, iar vestiare n-am văzut.

Minusuri:

- Drumul până acolo e enervaaaaaaaaant. Semafoare, ocoliri, diferenţe de nivel de câte 10 cm lăsate de deştepţii de la drumuri între partea reparată şi partea nereabilitată... ştiţi voi, fascinantele autostrăzi din România.
- Toboganele sunt cam leşinate, dacă aţi apucat să experimentaţi un aquaparc altundeva, dar nu în ţară.
- Cocalarii - nu scăpaţi de ei nici acolo. Fură colacii de la copii, beau bere într-una, sunt gălăgioşi şi mitocani. Şi nu-şi dau jos ochelarii de soare nici când se dau pe tobogan.
- Colacii - sunt prea puţini şi stai la coadă să prinzi unul, dar am înţeles că partea asta se va remedia, pentru că deocamdată n-a ajuns comanda din Franţa. N-ar fi aşa problemă să stai la coadă să prinzi colac (şi în Italia ni s-a întâmplat asta), dacă ar fi treaba mai organizată. Un segment trasat frumos pe uscat, ca la casele de marcat de la supermarket, iar cel care e în faţă, primeşte colacul. Ei bine, n-ai să vezi aşa ceva în România. Cocalarii (vezi liniuţa anterioară) sar în apă când ajung copiii jos şi le fură "obectul", asta-i metoda, asta-i ţara, asta-i educaţia.

Una peste alta, ar da cu plus, zic eu. M-aş mai duce, dacă aş avea şi timpul necesar. Vizionare plăcută :)

Ia-mă acasă!

Ele e Căţe. Căţe căţelul. L-am găsit în timp ce căutam, împreună cu soră-mea, o altă fiinţă abandonată, o căţeluşă brac german. Luli a tot văzut-o prin Turnişor, pe lângă blocurile din vecinătatea ei şi urma să o fotografiem şi să vă rugăm s-o adoptaţi. Pe ea n-am găsit-o, dar l-am găsit pe Căţe.

Prima întâlnire cu Căţe a fost destul de dramatică. Printre blocuri, pe o alee, mai întâi a răsărit un alt prichindel. Negru, cu coada-n vânt, foarte jucăuş. În spatele lui, un băieţel, la vreo 4 ani, în maieu şi pantaloni scurţi, ducea în braţe o mogâldeaţă. Când a ajuns la intersecţia dintre alei, unde asfaltul se lăţeşte, a ridicat mogâldeaţa din braţe şi a aruncat-o greu, cu avânt, pe ciment. Ne-a stat inima în loc. Căţe nu se mai ridica de pe jos, deşi încerca din răsputeri. Eram la doar 7-8 metri de scenă, dar până am ajuns lângă căţel, ni s-au părut 7-8 veacuri.

Am ridicat căţelul şi îi simţeam inimioara în palme. Respira repede şi apăsat, probabil de frică. Băieţelul - acum observ că are şi cercel în ureche, ceea ce spune multe despre părinţii lui - se ţinea scai după noi: "Îmi dai căţelul, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi căţeeeeeeeeluuuuuuu". Până la urmă, l-am prostit. I-am spus: "Nu vezi că nu se poate ridica de jos? Căţelul ăsta e bolnav, îl ducem la doctor. Nu mai pune mâna pe el, că iei şi tu". A fugit :D (De obicei nu mi se întâmplă să pun copiii pe fugă, dar de data asta îl fugăream eu, dacă n-aveam altă soluţie)

Era 10 seara şi l-am sunat pe doctorul veterinar la care merg cu Lucky şi cu Bozi, dr. Gheoca. Super doctor. Nici nu mă aşteptam să-mi răspundă la ora aia. Dar mi-a răspuns şi m-a invitat şi cu căţelul la cabinet. Am ajuns, l-am pus pe masa doctorului, explicându-i cum l-am găsit şi dându-ne cu presupusul că probabil are picioruşul rupt. Doctorul vorbeşte cu el, îl mângâie, îi verifică toate lăbuţele, toate încheieturile, Căţe tace mâlc. Diagnosticul: n-are nimic rupt, e rahitic. Carevasăzică foarte foarte foaaaaarte prost hrănit. Ne dă un medicament şi ne sfătuieşte să-l hrănim bine, că-şi revine. Nu ne-a taxat cu niciun ban.

După 3 zile, Căţe se joacă în iarbă, merge singur (mai şontâc, dar merge) şi dă frumos din coadă când primeşte mâncare de la Luli. Din păcate, Luli nu-l poate ţine, aşa că vă rugăm frumos, dacă vă doriţi un căţel, salvaţi-l pe ăsta. N-aveţi cum să nu-l iubiţi.

Nostradamus şi sfârşitul lumii

Dacă tot am luat-o în direcţia "ocult" (pseudo-ocult) cu relatările despre 2012, hai să discutăm un pic şi despre Nostradamus.

Ieri dimineaţă îmi făceam obişnuita revistă a presei şi dau peste articolul Nostradamus: Sfârşitul lumii va fi în 3797. Na hai că m-am liniştit, chiar s-o apuc şi pe asta nu am speranţe.

Dar cine e Nostradamus ăsta, de ne spune nouă cu virgulă când va fi "sfârşitul lumii"?

Deşi considerat de mulţi un şarlatan, Nostradamus a fost în primul rând un foarte mare erudit al epocii sale. S-a născut în 1503 în Franţa (numele real: Michel de Nostradame), într-o familie de evrei care s-au creştinat cu un an înainte de naşterea sa, din cauza persecuţiei la care erau supuşi de regele Ludovic al XII-lea.

Nostradamus a studiat latina, greaca, ebraica, matematica, astronomia şi astrologia. A susţinut teoria coperniciană potrivit căreia pământul e rotund şi gravitează în jurul Soarelui, cu 100 de ani înainte ca Galilei să fie persecutat pentru aceeaşi credinţă. Când avea 19 ani, s-a decis să studieze medicina şi s-a înscris la cea mai celebră şcoală a timpului, Montpellier. Înainte să apuce să-şi termine studiile, regiunea a fost cuprinsă de ciumă, iar Nostradamus a trebuit să părăsească universitatea ca să trateze bolnavii. Încă de pe atunci, a aplicat o metodă revoluţionară, pentru că nu era de acord cu strategiile celorlalţi medici, care implicau sângerări abundente ale pacienţilor. Şi-a continuat studiile după 7 ani, dar a plecat din Montpellier, tocmai din cauză că devenise un medic controversat, revoluţionar, care refuza să le provoace sângerări pacienţilor săi.

În 1538, ciuma s-a răspândit şi în Agen, locul în care Nostradamus se stabilise împreună cu soţia sa şi cei doi copii. Deşi a tratat mii de pacienţi, Nostradamus nu a putut să-şi salveze familia. Atât soţia cât şi copiii săi au fost răpuşi de ciumă. A fost o perioadă total nefastă pentru Nostradamus: familia soţiei sale, destul de înstărită, i-a cerut zestrea înapoi fetei înapoi, Inchiziţia l-a acuzat de erezie şi, colac peste pupăză, s-a certat cu cel mai bun prieten al său, gazda sa din Agen, aşa că a luat drumul pribegiei. Cam în această perioadă încep să apară primele sale profeţii.

Întors acasă, în Franţa, după mai mulţi ani, lui Nostradamus îi merge vestea de "profet" şi este chemat, în 1556, la curtea regală de regina Caterina de Medici. Se pare că regina a fost foarte impresionată de profeţiile sale şi mai ales de cele referitoare la soarta copiilor ei şi la moartea soţului său, regele Henric al II-lea. Trei ani mai târziu, în 1559, profeţia legată de moartea regelui s-a adeverit, iar regina i-a acordat lui Nostradamus titluri nobiliare şi chiar o redevenţă lunară. Nu suferea el de inaniţie, pentru că se recăsătorise cu o văduvă bogată.

Ba dimpotrivă, Nostradamus suferea de gută şi de artrită (boli specifice persoanelor cu o alimentaţie bogată în delicatesuri din carne) şi se pare că şi-a prezis şi propria moarte, avertizândi-şi valetul, când s-a dus la culcare în seara de 17 iunie 1566, că nu-l va mai găsi viu a doua zi dimineaţă.

Nostradamus şi-a scris profeţiile în urma unor meditaţii pe un tripod de bronz, în timp ce privea fix către o flacără. Catrenele sale, organizate în aşa-zise "centenare", care nu au nicio legătură cu perioada de 100 de ani pe care o denumesc, ci se referă la seriile de câte 100 de catrene pe care le conţin, sunt scrise în franceză, dar conţin multe cuvinte latineşti, greceşti şi ebraice. Ca să le descifrezi, este nevoie de foarte multe cunoştinţe, iar interpretarea lor este mai degrabă un hazard. Unii cercetători au observat că, în unele părţi, primele două versuri ale catrenelor se referă la o perioadă de timp, iar ultimele două, la o cu totul alta. Nu este o regulă generală, dar e cert că profeţiile lui Nostradamus nu sunt scrise cronologic şi nici nu oferă date matematice. Sunt mai degrabă poezii, cu metafore şi figuri de stil, care se referă la evenimente din viitor foarte greu de identificat. Totuşi, pentru unele evenimente, Nostradamus oferă date precise - an, lună şi chiar zi - şi pentru unele personaje dă chiar nume concrete (catrenele despre care se crede că se referă la Hitler conţin numele Hister, pe care îl numeşte "fiu al Germaniei").

Un fapt care i-a sporit faima lui Nostradamus s-a petrecut în anul 1700. După moartea profetului s-a crezut mult timp că în mormântul său se află un înscris cu cheia rezolvărilor tuturor enigmelor din Profeţii. Mormântul său a fost deschis abia în anul 1700, dar înăuntru nu s-a găsit nimic edificator. Cu o excepţie: pe pieptul scheletului care devenise Nostradamus rămăsese o amuletă pe care era înscris: 1700.

Este foarte greu de spus care este ultima previziune a lui Nostradamus, pentru că profeţiile sale nu sunt redactate în ordine cronologică, iar pentru foarte multe evenimente nu se oferă niciun fel de dată. De unde o fi rezultat anul 3797 ca ultima dată prezisă de Nostradamus nu ştiu şi nici nu am studiat Profeţiile cu amănuntul, ca să mă edific. Cert este că Nostradamus nu a prezis niciun fel de apocalipsă. Scrierile lui pur şi simplu se opresc într-un anumit punct. Că n-a văzut mai departe de data respectivă sau că şi-a dat obştescul sfârşit înainte să vadă mai departe (s-o fi prins "Cineva" că are concurenţă :)) ), nici asta nu ştiu.

AICI puteţi găsi cea mai mare parte din catrenele lui Nostradamus, foarte bine organizate, cu facsimilul original, din primele ediţii (deci în limba franceză) şi alăturat, traducerea în limba engleză. Ultimul catren din ultimul "centenar" sună aşa:


Rivers, streams will be obstacles to evil,
The old flame of anger unappeased:
To run in France; this as of oracles,
Houses, manors, Palace, shaven sect.

China împuşcă norii cu iodură de argint

Din când în când, mai primesc câte o informaţie pe care o pun sub semnul întrebării: o fi reală, o fi SF...? Ca de exemplu, asta: ca să nu plouă în timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, China va împuşca norii cu iodură de argint.

Mă declar total ignorantă în materie de tehnologii avansate şi mărturisesc că în lumea mea nu au ajuns niciodată semnale cum că nici măcar vremea nu mai este ecologică. Practic, până şi fenomene banale, dar esenţiale, precum vântul, musonii şi ploaia, pot fi rovocate sau modificate prin procedee artificiale. Auzisem eu de o teorie conspiraţionistă potrivit căreia Statele Unite provoacă uneori cutremure artificiale în diferite părţi ale lumii, în funcţie de interesul pe moment cu perspective pe termen lung, dar am aruncat-o în sertăraşul cu "ciudăţenii" din creieraşul meu şi acolo am lăsat-o.

Cu China, însă, e treabă serioasă. Pare-se că în China se află cel mai mare departament din lume de modificare a vremii, unde lucrează peste 1.500 de persoane. Deocamdată, cea mai perfecţionată tehnică este cea a producerii de ploi artificiale, prin inseminarea norilor cu iodură de argint. Iodura de argint are o structură cristalină similară cu cea a gheţii şi care se dezintegrează foarte greu în interacţiunea cu alţi compuşi. În contact cu alte particule de apă îngheţată aflate în nori, iodura de argint face condens şi iată că plouă (fără să fie nevoie să ţopăi îmbrăcat sumar în jurul unui foc de tabără).

Inseminarea artificială a norilor a fost inventată acum peste 60 de ani de un chimist american (che sorpresa), Vincent Schaefer. Înainte să ajungă la iodură de argint, cercetătorul a împuşcat norii cu tot felul de particule, inclusiv de sare şi de praf. În prezent, se folosesc foarte multe echipamente militare pentru împuşcarea norilor, fie aeriene, fie rachete sol-aer.

Na bun, ce treabă are producerea ploilor cu împiedicarea lor, aşa cum au de când chinezii? Păi strategia e următoarea: dacă se apropie un norişor de stadion, chinezii îl împuşcă şi îl "curăţă" de ploaie înainte ca el să apuce să se reverse peste marea de oameni în delir. Carevasăzică, dacă vă cazaţi prin apropierea Beijingului la Olimpiadă, nu staţi la cort.

2012

Am spus acum ceva timp că mai sunt 4 ani până la sfârştiul lumii. Unii iau foarte în serios treaba asta. Dacă nu teoria în sine, măcar posibilitatea de a face bani din ea. Pentru că ipotezele apocaliptice vând al naibii de bine. Ori ne e teamă de un potenţial sfârşit, ori ne-am dori să trăim ceva grandios, încă nu mi-am dat seama care e mecanismul care ne determină să fim atât de interesaţi de sfârşitul tuturor lucrurilor. Am auzit chiar persoane care au mărturisit că "le-ar plăcea" să fie martori la sfârşitul lumii. Cei mai mulţi s-au uitat la prea multe filme. Restul sunt schizo-suspecţi.

Na că m-am îndepărtat de la subiect. Am găsit astăzi un forum dedicat anului 2012. Nu pentru că în 2012 e Olimpiadă, ci pentru că în 2012 vin extratereştrii, se inversează polii magnetici ai Pământului, trecem în a cincea dimensiune, timpul va sta în loc, ne loveşte un asteroid gigantic sau pur şi simplu urcă Iadul pe Pământ.

Ia ascultaţi aici:
kodororo: there is a prediction
kodororo: that time is stopped
kodororo: in the year 2012
kodororo: time will be stopped
kodororo: i mean
kodororo: nobody could understand
kodororo: even its oracles
kodororo: but in my believe,,,
kodororo: there're many signs
guest906103: what signs
kodororo: just mention it: war, *****graphy,
homicide, brutality,,,
kodororo: all of it take us to the final day

Deci ne-am înţeles, este o previziune că în 2012 timpul se va opri, nimeni nu înţelege (nimeni nu înţelege dar toată lumea crede), nici măcar oracolele (ăsta s-a uitat la Matrix), dar e clar că sunt multe semne, ca de exemplu, războaie, ****grafie, crime, brutalitate (şi cu siguranţă n-a trecut pe la orele de istorie şi în niciun caz n-a auzit de Imperiul Roman), carevasăzică toate astea ne duc la ziua finală. Ta-daaaam.

Discuţii libere despre sfârşitul lumii în 2012, prin diferite căi şi metode, pe 2012 Chat Room.

I-ta-liiiiaaaaa, I-ta-liiiiiaaaaa

S-a termint vacanţa. Trist. Dar scutur din cap la stânga, apoi la dreapta, apoi încă o dată, să mai răresc din depresiile post concediu şi mă apuc de povestit.

1. Balaton, Ungaria


Credeţi-mă, imaginea este sugestivă. Ungurii se mândresc mult cu "marea" lor, lacul Balaton. De fapt, nu este decât, aşa cum îi spune şi numele, un lac. Foarte întins, dar tot un lac. Cu lebede şi răţuşte şi apă stătută, murdară la mal şi mâl adunat de veacuri. Nu ştiu cum o fi în alte staţiuni, dar cel puţin în cea în care am nimerit noi, Balatonfenyves, poţi liniştit să-l aduci pe Frodo Baggins şi toată ceata lui de hobbiţi, că n-au cum să se înece. Zeci de metri în larg, apa rămâne la nivelul şoldului. La nivelul şoldului meu, deci dacă aveţi pretenţii de statură medie, probabil că vă trece niţeluş de genunchi.
Totuşi, cazarea este de nota 10. Am dat cam 12-13 euro pe noapte de persoană într-o cabană de 12 locuri, pe care am ocupat-o integral. Casa, exemplară, cu camere de câte două persoane, un living mare cu televizor, bucătărie, două băi, curte şi în faţă şi în spate, dotată cu tot ce ai nevoie, de la tacâmuri şi farfurii, până la gel de spălat vase şi prosoape de bucătărie. În curte am avut mai multe tipuri de grătare, pe care evident ne-am preparat carnea în cel mai pur stil românesc. Proprietarul nu vorbea o iotă englezeşte şi ne-am înţeles pe ghicite, cert este că a făcut fotbal în tinereţe şi era tare mândru de asta. Ne-a lăsat ditai casa pe mână şi nu l-am văzut decât la plecare, la ora stabilită. Servicii impecabile, pentru o zonă care nu îşi merită renumele, dar are un marketing excelent.

EDITARE ULTERIOARĂ: De asta am uitat să vă zic, dar mi-a amintit Ghim cu editorialul de azi pe care îl găsiţi aici: Sibiu Standard. Când am ajuns în ţară, aveam mailuri de la agenţia din Ungaria care ne-a vândut biletele, prin care ne rugau să le spunem ce reclamaţii avem, ca să-şi îmbunătăţească serviciile pe viitor. În acelaşi timp, la televizor rula o ştire despre plaja de la Costineşti, sufocată de gunoaie, iar pe Gândul, o ştire despre acele drogaţilor, în nisipul de pe plajă. Câţi ani-lumină între noi!

2. Lido di Jesolo, Italia


Anul ăsta a fost o făcătură. Am nimerit în două staţiuni din două ţări diferite, ambele pline de pensionari şi eminamente plicticoase. Drept e că dacă aruncam un ochi pe forumuri înainte, am fi ştiut, dar a fost bine şi aşa rău. Mai întâi rău.
Ne-am cazat la vila Romeo de pe via Harlem. Nu vă spun ca să-i fac reclamă, ci ca s-o fac de ruşine. Apartamentele, ok la preţul pe care l-am plătit (vreo 70 de euro de persoană pentru o săptămână, în apartament de 4 persoane), situate la ultimul etaj.
Primul şoc: nici n-am intrat bine pe uşă că ne-a luat cu stări de leşin. O căldură sufocantă, zău că mai ceva decât am experimentat în Sahara, iar aer condiţionat... ioc. Ăsta a fost primul şoc.
Al doilea: nu avem lenjerie pe pat. Ca să beneficiem de acest serviciu - de lux, probabil, în viziunea lor - trebuie să plătim încă 10 euro în plus. De căciulă!
Al treilea şoc: ştiam că avem şezlonguri gratuie pe plajă, dar ce să vezi, la un apartament de 4 persoane, doar 2 şezlonguri intră în preţ. Aşa se face matematică în Italia! Şi, deşi am închiriat 3 apartamente la pachet, cele (doar) 6 şezlonguri erau împrăştiate pe toată plaja.
Al patrulea şoc: În a doua sau a treia dimineaţă, sunt trezită de bubuituri puternice în uşă. Scularea, că au intrat hoţii peste noi! Într-unul dintre apartamentele închiriate a intrat nestingherit, pe perioada nopţii, cu locatarii în cameră, un domn care a luat tot ce-a prins. Este un domn, pentru că le-a lăsat oamenilor cardurile. Probabil că era chiar un domn poliglot, pentru că pe carduri era inscipţionat Valid only in Romania. A luat, la un inventar sumar: 100 de euro, un telefon mobil, niscaiva tricouri, o pereche de adidaşi, o geantă cu 5 milioane de lei şi o geantă mare, de voiaj, că, bietul de el, trebuia să care cumva prada. Nimeni nu l-a auzit furişându-se, dar păgubitul s-a simţit relativ răzbunat (zic bine, Sergiu?) când s-a întâlnit, la sediul Poliţiei, cu încă şase păgubiţi. Toţi italieni. Ţâc!
Al cincilea şoc: preţurile. Un kilogram de struguri, piersici, caise sau pepene, 5 euro, la supermarket! În plin sezon! Kilogramul de paste era mult mai ieftin.

Cu capsa pusă, ne-am aşezat să vizionăm sfertul de finală (zic bine?) Italia-Spania pe o terasă plină de, fireşte, italieni (nu le mai ziceţi macaronari, că nu mănâncă decât spaghetti :P). Ne-am vărsat năduful pe ei tot meciul, l-am luat pe Buffon în balon (rimă neforţată), am explodat la golul spaniolilor şi l-am aplaudat pe Casillas de ne-am înroşit palmele. Cred că le-am devenit foarte nesuferiţi, dar n-au zis absolut nimic. O demonstraţie rară de bun simţ din partea lor. Pe orice terasă din România, dacă ne-am fi manifestat similar, am fi plecat cel puţin înjuraţi. Nimeni nu ne-a făcut ţigani (ţineţi minte anumite temeri anterioare) şi nu ne-am simţit nicio clipă jigniţi.

În rest, staţiunea are de toate, dacă eşti un pitic de 3 ani sau un pensionar de 93. Biciclete de 4 persoane cu care mergi la promenadă seara, jocuri mecanice, tiribombe, minigolf, carting şi un Aquaparc distractiv pe care nu l-am ratat.

3. Veneţia, Italia


Frumoasă, cum am lăsat-o şi ultima dată :) Dacă aveţi mai mult de o zi la dispoziţie pentru vizitat la ea, vă recomand şi un tur cu ghid la închisorile secrete din Palatul Dogilor, de unde a evadat Casanova. S-au păstrat formidabil, chiar şi mobilierul e intact. E o adevărată călătorie în trecut, iar povestea vă va fascina.
Ca şi Veneţia, de altfel. Mi s-a părut la fel de frumoasă şi de data asta. Cu toate zidurile ei căzute, cu toţi prea mulţii ei turişti (şi acum îmi pare rău că n-am păruit-o pe americanca aia care a aruncat o sticlă direct în apă), cu vaporetto care nu vine tot timpul când ai tu chef, cu căldura insuportabilă de vară, dar mai ales cu muzicanţii din Piaţa San Marco, cu mesele galbene ca fluturii lui Garcia Marquez, cu gondolierii bronzaţi ;) , cu măştile care te privesc din orice unghi, cu bisericile răcoroase pe care le vizitezi şi dacă nu eşti evlavios, cu fântânile din pieţe ascunse, cu ferestrele care se reflectă în apa canalelor şi cu mirosul de oraş plutitor de care ţi-e dor imedat cum l-ai părăsit.
Am avut noroc de data asta. Când am ajuns în Veneţia, în Piaţa San Marco avea loc decorarea unui batalion de veterani. Piaţa era plină de soldaţi în poziţie regulamentară, când de peste tot a tunat imnul Italiei, iar soldaţii au început să-l cânte. Nu ştiu dacă ştiţi imnul Italiei. Începe moderat şi creşte pe măsură ce-l cânţi. În momentul în care ajung la fraza cu "la morte, la morteee" şi începe refrenul "Iii-taa-liiiaaa, I-taaa-liiiaaa", ţi-ai dori, pentru câteva secunde, să fii italian.

4. Budapesta, Ungaria


Dacă mai vine vreun Michael Jackson şi confundă Bucureştiul cu Budapesta, să ziceţi "da, da" şi să-i zâmbiţi frumos. Nu-i nicio jignire. Poate pentru unguri ar fi.
Am luat Budapesta pe flancuri şi ne-am cam rătăcit, înainte să ajungem la hotel. Atâta am bătut cartierele mărginaşe, că ni s-a cam aplecat de ea Budapestă. Blocuri comuniste, mizerie, grafitti. Ce-i aşa spectaculos?
Am ajuns la hotel (de o stea, că avem buget limitat) şi nu ne venea să-i spunem "hotel". Recepţie comunistă din lemn, ciment pe jos, covoare de pe vremea persanilor. Unul zice "Deschideţi uşa că se cazează un roi de muşte", toată lumea râde. Altul zice "Casa de copii nu e acasă", toată lumea râde. Cineva îi răspunde "Ce casă de copii, nu vezi că-i plin de boşorogi?", toată lumea râde. Altcineva se întreabă retoric "Toţi moşii ăştia or venit la băi?", toată lumea râde. Unul zice "Eu aş vrea un şobolan în cameră, oare se poate?", toată lumea râde. Ajunseserăm la recepţie. I se răspunde (bine, bine, eu îi răspund): "Nici nu cred c-ar fi aşa de greu". Nu mai râde nimeni, pentru că vorbeşte recepţionerul: "Nu sunt şobolani în hotel!". În româneşte, da, absolut corect gramatical şi cu accentul perfect pus. După ce ne-am dat seama că nu avem unde să ne ascundem de ruşine, că, vorba aia, ştie ce camere ne-a dat, ne-am cerut scuze şi l-am întrebat de unde ştie româneşte. Ungurul, de la mama lui, locuise câţiva ani la Târgu Mureş. Uite de asta nu le place ungurilor de noi :D
Am plecat într-un final şi în oraş. Se lăsase seara. Nu există oră mai bună să vezi Budapesta decât la lăsatul serii. Se aprind luminile pe poduri, toate clădirile se spală în lumini, iar Dunărea le îmbrăţişează pe toate. Nu mai ţin minte unde erau blocurile comuniste, pentru că, zău dacă nu, oraşul ăsta e foarte frumos. Ba chiar aş putea spune că Buda e mai frumoasă decât Pesta, deşi comparaţia pleacă de la "foarte frumos" şi, din câte ştiu, nu mai este loc după superlativ. Toţi ciobanii de pe stadioane care fluieră imnul Ungariei ar trebui obligaţi să viziteze măcar o dată în viaţă Budapesta.

Şi... înapoi acasă. Partea asta nu v-o povestesc, pentru că ar trebui să vă spun cum am dat cu botul maşinii în vreo 5 gropi asteroidice, cum m-a furat casierul din prima benzinărie după Cenad (un Lukoil), cum m-am ţinut de nas când am intrat la toaletă şi am zărit primele urme de papuci pe colacul wc-ului şi cum nu m-am oprit din mirare când mi-am dat seama că, în timp ce toate câmpurile din Ungaria, Slovenia şi Croaţia erau milimetric aliniate, cultivate şi/sau secerate, pe ale noastre cresc în dulce fericire... bălării.
Dar, dacă nu v-aş povesti, ar trebui să sar şi peste sentimentul că nu există ţară mai frumoasă decât a noastră. Că şirurile de dealuri şi văi blagiene, cu munţii din zare pe fundal, nu se compară nici măcar cu mult-lăudata Slovenie. Pe care, ce-i drept, n-am văzut-o decât de pe drum, dar tot aşa am văzut şi România când mi-am dat seama că ea nu-i o ţară blestemată. Noi suntem blestemul ei.