Mă lamentam cu
Brylu asupra stării mele precare de sănătate, cauzată de o bubuitură pe pârtia de schi, când am avut o revelaţie: de fapt, nimic nu-i nou. De fapt, m-a urmărit toată viaţa. Stătea în spatele meu. Îmi dădea câte un bobârnac. Cealaltă Ade. Aia bleagă.
Prima mea amintire datează de la vârsta de 10 luni. Dacă-i poţi spune "vârstă". Puţină lume crede că memoria poate stoca informaţii atât de timpurii. Dar poate. Nu învăţasem încă să merg şi mă plimbam prin casa bunicilor
în premergător. Lângă sobă era o laviţă pe care se odihnea bunicul în serile de iarnă. Văd şi acum colţul verde al laviţei, puţin scorojit, la acelaşi nivel cu fruntea mea. În ziua aia, mă fascina. Într-atât încât am pornit-o în goană, abia aşteptând să dau cu capul în el. Şi am dat.
Pe când aveam vreo 3 anişori, stăteam în bucătărie la ai mei, cu
o ceaşcă de cacao fierbinte în faţă. Ce-o fi fost sau n-o fi fost în capul meu, în orice caz, n-am fost un moment atentă, timp în care Ade aia bleagă a preluat controlul şi mi-a vărsat toată beutura pe burtică. Am avut arsuri de gradul Ţ (denumirea medicală nu mi-o amintesc), am purtat luni de zile un pansament cât o minge. Aşa m-am dus şi la mare în anul ăla, mă recunoşteau toţi pe plajă. Şi acum păstrez semnul acelor vremuri.
Eeeeeeh, n-a trecut mult timp până când am învăţat să mă caţăr pe
bara de bătut covoare. În tot atât de puţin timp, am căzut fix în bot, ocazie cu care mi-am spart buza şi credeam că o să arăt ca o iepuroaică pentru tot restul vieţii mele. Dacă arăt sau nu, să se exprime alţii.
Bineînţeles că nu a fost nevoie de sporturi extreme ca s-o păţesc din nou. La vreo 6 anişori aşa, mă jucam cu copiii
în faţa blocului (ceea ce mi se întâmpla rar, că eram tocilară şi antisocială de pe atunci), când m-am împiedicat din cer senin şi am căzut cu genunchiul fix într-un ciob de sticlă de bere la juma de litru. S-a căscat prin aceste procedeu, în genunchiul meu, un hău de câţiva centimetri. Sângele ţâşnea precum scuipatul unei balene, prin cocoaşă. Mama insista să mergem la doctor să-mi pună "copci". Pentru mine, "
copci" părea o chestie îngrozitoare, dureroasă, inchizitorie. Mama repeta: "Dacă nu mergem să-ţi pună copci, vei rămâne cu semn toată viaţa. Nu-i frumos, pentru o domnişoară". Ei, lasă-mă, nu-i frumos... Oi găsi eu unul care să mă ia de nevastă şi fără copci. (Între timp, am găsit).
Dar ca să mă menţin atât de în formă precum mă vedeţi şi astăzi, am început devreme cu exerciţiile la
coardă. Devreme am ajuns şi la ortoped, pentru că n-a fost nevoie să sar de mai mult de 3-4 ori ca să calc strâmb. Diagnostic: entorsă la gleznă.
Foarte tare mi-a plăcut să mă dau cu
patinele. Şi acum îmi mai place. Am învăţat destul de repede, dar am căpătat prea curând încredere în calităţile mele şi mi-am dat drumul la vale, de pe deluşorul din Parcul Tineretului, până jos, când nasul meu s-a întâlnit cu zăpada bătătorită. Toată iarna aia, capătul de jos al pârtiei a fost marcat de o bulină roşie, de la nasul meu.
Bicileta? Sigur, îmi place foarte tare. Am învăţat de mică să o manverez. Dar pe vremea aia, şi bicicleta era mică. După mult timp în care nu mai pusesem mâna pe ghidon, pe la vreo 10 ani aşa, mă sui într-un Pegas de două ori cât mine. Viteză. Aoooleu, atenţie, oameni! Viraj brusc. Frână pe asfalt. Cu cotul. Semnul? Îl port până azi.
Sigur că da, ştiu şi să
înot. M-aş bălăci zi lumină. În mare, în lacuri de munte, în bazine olimpice, înot (aproape) oricum şi oriunde. De aici era să mi se tragă şi sfârşitul, acum 6 ani. Pe litoralul românesc, la Eforie Nord. Sau Sud. Una dintre ele. M-am trezit luată de un curent de suprafaţă, până în larg, unde valurile ar fi fost ideale pentru surf, dar eu nu mai aveam timp să respir. Şi nu-mi luasem branhiile cu mine în ziua aia. Am ţipat preţ de 2-3 minute, până când am abandonat lupta şi am început să vizitez algele de pe fundul mării. Peşti morţi n-am văzut. Pentru că am ajuns astăzi să vă împărtăşesc această experienţă, înseamnă că cineva m-a salvat. Nu-mi amintesc nici cum arată şi nu cred că mi-a spus vreodată cum îl cheamă. Dar cu această ocazie, îi mulţumesc.
De
săniuş până în zidul blocului de vizavi nu vă mai povestesc, că n-am semn. Iar ruptura de ligamente de la
schi începe să-mi treacă. Ce mai încercăm?
Foto:
webstockpro.
Ditai compania producătoare de ţigări, Philip Morris, a fost condamnată la plata unor despăgubiri de 8 milioane de dolari în favoarea văduvei unui american care a murit din cauza fumatului, de cancer pulmonar. Moral sau imoral?
