SB06BUX, de parcare regulamentară ai auzit?

Ştiu, e absurd să le ceri şoferilor să respecte prevederea legală cu "parcarea interzisă la mai puţin de 5 metri de colţul străzii", când nesimţirile la care se ajunge sunt mult mai mari de atât.

Şi totuşi, insist.

Când vrei să ieşi de pe Bastionului în Şaguna, îţi asumi un risc egal cu mâncatul la Big Mamma. Poate ajungi la spital, poate nu. Pentru că de fiecare dată este câte un nesimţit (la intersecţie mă refer) care să-şi lase maşina fix în colţul străzii. Nu-i suficient că ieşi în curbă, dar nici nu vezi nimic dincolo de primii 2 metri pe sensul din stânga. Şi mai ieşi un pic cu botul, ca să vezi ceva. Degeaba. Mai ieşi un pic. Şi încă un pic.

Dacă şoferii care vin de pe Şaguna au prezenţă de spirit, pun brusc frână, te claxonează şi ai scăpat. Dacă n-au prezenţă de spirit, ghinion.

Mulţumesc, SB06BUX, pentru efortul pe care l-ai făcut atunci când ai căutat sârguincios un loc de parcare legal. Le mulţumesc şi poliţiştilor care nu dau amenzi pentru amănunte din astea. Că doar legile sunt ca să le respecţi în spiritul, nu în litera lor.

Numai o mamă poate înţelege ce înseamnă să ai un copil autist

Alina m-a rugat să vă dau vestea despre Petrişor, băieţelul unor prieteni. Am acceptat cu tristeţe, dar cu tot dragul:

"Piticu" este un copilaş special. El are 6 anişori şi jumătate şi este autist. Îi place muzica, în special Gummy Bear. Atunci când aude aceste cântecele se opreşte şi începe să danseze legănându-se de pe un picior pe altul. Îi place să fie legănat cu un cearşaf şi să se prefacă avion. Îi place foarte mult balonul umflat, îl agită cu mânuţele şi începe să râdă. Îi place să fie gâdilat, devine foarte atent când i se şopteşte la ureche. Acestea sunt micile "plăceri" ale Piticului.

(...)

Numai o mamă înţelege cum e să trăiasca în permanenţă cu teama că poate mâine nu mai are banii necesari terapiei, că poate copilaşul nu va mai avea şansa să meargă la o şcoală normală ca toţii copii.

Cu ajutorul nostru al tuturor, Petrişor poate avea această şansă la o viaţă normală, la fel şi familia lui.

Întreaga poveste a lui Petrişor, pe site-ul pentrupetrisor.com.

E Nadal!

Rafael Nadal şi Fernando Verdasco (foto, australianopen.com) joacă de peste 4 ore şi jumătate semifinala de la Australian Open. Verdasco a luat primul set la tie-break, Nadal le-a câştigat pe următoarele două, cu 6-4 respectiv 7-6, iar în acest moment este 6-5 pentru Verdasco în setul al patrulea. Dacă Verdasco reuşeşte să ia setul, se trece în decisiv şi, cel mai probabil, meciul va dura peste 5 ore.

Este unul dintre cele mai îndârjite meciuri de tenis pe care le-am văzut. Are o calitate a jocului excelentă şi, deşi de obicei îmi canalizez simpatiile după primele mingi, acum, după 4 ore jumate, nu ştiu cu cine să ţin.

Dacă aveţi vreun televizor prin preajmă, daţi pe Eurosport. Meciul e incredibil.

Update 1: Verdasco câştigă imperial tie-break-ul (7-1). Se intră în decisiv.

Update 2: Se joacă de 4 ore şi 45 de minute. E 2-2 în setul decisiv. Serveşte Nadal.

Update 3: S-a trecut de 5 ore la Melbourne. Nadal are 4-3 în decisiv. Verdasco are avantaj în game-ul opt, pe serviciul lui.

Update 4: nadal câştigă meciul, pe serviciul lui Fernando, care a făcut 2 duble greşeli. Meciul a fost frumos din cauza/datorită lui Verdasco.

Nu cred că finala Federer-Nadal se va ridica la înălţimea acestei semifinale.

Ce bine că m-am dus în vinerea aia la schi, ca să-mi rup ligamentul, ca să-mi pună doftoru piciorul în ghips, ca să stau acasă şi să văd semifinala asta :D

Fotografie dincolo de limite: Alaska

Ştiţi că există paparazzi de animale sălbatice? Da, nu i-a trebuit mult tehnologiei ca să avanseze, că au şi apărut. Sunt fotografii ăia care nu respectă limitele intime ale animalului, care îl hărţuiesc ore în şir pentru un close-up mai bun. E ca şi cum la mine în casă ar locui tot timpul un elefant. Dacă m-aş duce la baie, ar fi după mine. Dacă mă aşez la masă, se pune şi el pe scaun. Dacă îmi fac manichiura, îşi bagă trompa în lacul de unghii.

Nu despre paparazzi wildlife vreau să vă spune, ci despre adevăraţii fotografi wildlife. Cei pentru care viaţa este mai importantă decât fotografia.

Cu un fotograf wildlife, începi să discuţi despre fotografie, dar ajungi invariabil, fascinat, în faţa unor poveşti de viaţă. De viaţă sălbatică. Deşi sună dur, fotografii spun că nu ei sunt cei care trebuie să se protejeze în faţa naturii sălbatice. Natura este cea care trebuie protejată.

Din marea de fotografi wildlife, am ales trei - John Hyde, Barbara Jordan şi Tom Wolff Mussehl. Toţi au ceva în comun: Alaska. Şi pasiunea pentru fotografie.

Hyde trăieşte din fotografie wildlife de peste 30 de ani. Spune că s-a înscris la un curs opţional de foto când era în facultate şi doar pentru că dorea să cucerească o domnişoară care mergea şi ea la curs. „Am cucerit-o pe fata respectivă şi am ieşit împreună timp de un an. Ca să vezi, fotografie fac şi acum, peste mai bine de 30 de ani. Nostim, nu?", glumeşte Hyde, unul dintre cei mai apreciaţi fotografi wildlife din lume, la rândul lui profesor de fotografie.

Ce înseamnă să fii prost

în timp ce leii şi jaguarii din Africa au ajuns atât de obişnuiţi cu motoarele jeep-urilor de safari, încât să-i fotografiezi face parte din ritualul lor zilnic, în Alaska, treaba nu-i aşa de simplă. în Alaska trebuie să te lupţi cu vremea, cu geografia complicată, instabilă şi înşelătoare a ţinutului şi cu tine însuţi. Cu fotograful care vrea un close-up al puiului simpatic de urs polar, dar nu vede ursoaica la 20 de metri mai încolo. E prima lecţie pe care ţi-o spune un fotograf cu experienţă: „Dacă ţii neapărat să fotografiezi rechini agitaţi sau stai la un pas distanţă de lei care-şi urmăresc prada, eşti pur şi simplu prost. Şi, mai rău, nu arăţi niciun fel de respect pentru subiecţii tăi. Dacă un leu sau, în Alaska, un urs sau un elan omoară sau răneşte pe cineva, viaţa acelui animal e terminată. Dacă un fotograf face ceva care să determine o reacţie agresivă din partea unui subiect, atunci cel mai probabil a violat zona de confort a animalului sau poate, şi mai rău, l-a învăţat pe animalul acela să asocieze oamenii cu mâncarea. Cele mai multe atacuri ale urşilor din Alaska se întâmplă pentru că oamenii i-au determinat pe urşi să-i asocieze cu sursa de hrană. Dar dacă animalul atacă, atunci acel animal va fi categorisit de autorităţi drept „out of control" (foarte periculos, suspectat oricând de un nou atac), aşa că va fi omorât. De fapt, în această situaţie, nu animalul îşi pierde controlul, ci omul. Animalul este omorât pentru că se comportă normal", spune John Hyde.

Totuşi, în cei peste 30 de ani de fotografie wildlife, John spune că viaţa nu i-a fost niciodată ameninţată de un animal. Adevăratele pericole vin de la mediu. De la natura sălbatică, nu de la sălbăticii.

Restul articolului îl găsiţi pe badorgood.com. Site-ul de fotografie are un layout nou şi o siglă roşie, care pentru o perioadă din viaţa ei a fost roz :D

Avem nevoie de Cristi Brancu?

Pe Cristi Brancu l-am ascultat o vreme la Europa FM. La drum lung, era ideal. Voce bună, nu te deranjează la condus, nu râde isteric la propriile glume şi mă obişnuisem cu jingle-urile. Îmi dădeau o senzaţie de siguranţă - adică, oi fi eu în maşină, la 500 de kilometri de casă, dar asta nu rezultă şi din atmosferă.

Asta până să apară Radio Guerilla. Ueeeeeeiiiii smarter. Şi muzica difuzată, aşijderea.

Nu ştiu ce cristos căutam pe net şi am dat de blogul lui Brancu. Am sperat să regăsesc o părticică din sentimentul familiar de altădată. Şi am găsit următoarele: "Cine n-are (barbatie), n-are. Primul sot al Mihaelei e cam josnic", "Marutza in gura lupului", "Radulescu vs. Tatoiu, la tribunal. Dupa Agentul VIP.", "Noul vlastar Sucu va fi botezat in februarie" (vorba cântecului: Sucu? Who the **** is Sucu?). Eu, care am cu ştirile mondene cam cât are coada vacii cu ştampila primăriei, am fost surprinsă să aflu tot felul de veşti care nu mă interesează absolut deloc. Pe alţii, însă, da. Oamenii comentează, dezbat, despre bărbaţii Răduleascăi, despre vestimentaţia lui Dani (ăsta cică ar fi un puşti de la Antena 1, combinat cu ante-numita), despre casele Mioarei Roman (cred că fosta nevasta a lui Petre Roman) etţetera.

Carecumarveni, pe oameni îi interesează aceste aspecte. Şocantă ipoteză: chiar avem nevoie de Cristi Brancu?

Fără suflet - fără cuvinte

Nu pot să-mi explic asta, nu am nimic de zis, nu pot s-o raţionalizez:


În cartierul Vitrometan din Mediaş - a apărut pe Ghimpele de Sibiu.

Rasism, feminism, homofobie

Până unde merg limitele stabilite de political correctness? Când ai avea voie să faci poante pe seama chinezilor că au ochii mici, a femeilor că nu se pricep cu volanul şi a homosexualilor că... na, sunt homosexuali?

1. Feminism.

a) Am avut un şoc la Bruxelles. Toată lumea vorbea în conversaţiile uzuale generaliste cu el sau ea: He or she should not write, regarding his or her rights, speaking out his or her thoughts... De la un momentdat mă scotea din sărite că her e mereu pe locul al doilea. Deşi, înainte de experienţa de la Bruxelles, nu m-a deranjat niciodată că teoria pune un el impersonal în regulile generale, pentru că nu am conştientizat niciodată el-ul ca fiind masculin în context, ci neutru, în zilele alea îmi venea să ridic două degeţele şi să spun: can we talk about her or his rights? Sunt feministă, da, dar ce vină are gramatica?

b) Azi am râs de m-am prăpădit pe seama unui videoclip de la corinoasa cu isprăvile unor femei la volan. În rest, mă enervează poantele cu şoferiţe. Pentru că, subversiv, le reduce femeilor încrederea în capacităţile lor de condus (maşini) şi finalmente le va lua de două ori mai mult timp să parcheze o maşină decât unui bărbat. Din punct de vedere psihologic, axioma că femeile conduc prost e greşită. Greşită, dar teribil de comică.

2. Rasism.

a) Meciurile de baschet ale CSU Sibiu. Pliiiiin de negri pe teren. Deşi-s ai noştri, ferească Sfântul să greşească o pasă, că din cioroi şi maimuţe nu mi-i scoate grăsanul din spatele meu (iacătă, nici aici nu-s politically correct - de ce îl caracterizez după aspectul fizic?). Manifestările de genul ăsta sunt triviale, depăşite, profund rasiste. Nimic nostim. Şi nimic inteligent. Mult mai haios este să întrebi un chinez de ce-i aşa palid, nu cumva are hepatită?

b) Deontologia profesională îţi interzice să defineşti, într-un articol de presă, un om după etnia sa. Dacă un ţigan fură, trebuie să-i spui "român". Dacă un ţigan primeşte premiul Nobel, e român de etnie rromă. Ca să vezi că pădurea nu are numai uscături. Asta e politically correct?

3. Homofobie

Aici n-am prea multe de zis. Mă autosuspectez că sufăr de boala asta.

4. Concluzii

Ce-i political correctness asta? Atitudine corectă faţă de toate minorităţile, oricare ar fi criteriile care le clasează drept minorităţi.
Şi mai ce e political correctness asta? Autocenzurarea acelor porniri considerate discriminatorii, nedemne şi jignitoare.
Ce rezultă de aici? Reducerea drastică a listei de bancuri bune din patrimoniul universal. Umblatul cu băţul în cur şi codul deontologic în vârful degetului arătător. O ciorbă de falsităţi, considerate virtuţi.

Political correctness s-a inventat de unii cărora li s-a părut că bunul simţ e ofensator.