Ambasadă extraterestră în România

Există oameni - mulţi oameni, mii de oameni - convinşi că noi nu suntem produsul lui Dumnezeu şi nici produsul evoluţiei speciilor, ci am fost fabricaţi în laborator, de extratereştri. Noi, cu toţii. Omenirea, produsă în laborator. Asta este teoria, în esenţă.

Bun. În detaliu, se pare că prin 2035, creatorii noştri, elohimii (specia extraterestră care ne-a creat, tradusă greşit în Biblie prin "Dumnezeu") şi-a anunţat debarcarea pe Terra. Ceva de genul "ia să vedem, copii, dacă aţi fost cuminţi". Nu trebuie să ne speriem, ci să îi primim pe cale oficială, cu onoruri militare, covor roşu şi - de ce nu? - pâine şi sare. Numai că politicienii noştri tâmpi nu au iniţiativă, fapt pentru care Mişcarea Raeliană (care propovăduieşte această teorie şi numele căreia vine, ca în orice sectă care se respectă, de la cel care a înfiinţat-o - Claude Vorilhon sau Rael) a elaborat o petiţie oficială prin care cere înfiinţarea unei ambasade pentru extratereştri la Bucureşti. Nu numai la Bucureşti, ci în 86 de state. Momentan, petiţia se află într-o mapă, pe biroul ministrului Afacerilor Externe, Lazăr Comănescu. Ştire Gândul: "Fiind obligat prin lege, Executivul a luat în serios cererea. „Exotica” cerere a fost dată în sarcina lui Comănescu, având în vedere că, prin mandat, MAE „iniţiază activităţi internaţionale menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cu toate statele” şi „elaborează proiectelor de acte normative care au legătură cu relaţiile externe şi cu politica de comerţ exterior ale României”."

Nu râdeţi, treaba e serioasă. Rael jură că a fost luat deoparte de extratereştrii, care i-au explicat adevăratul sens al Noului şi Vechiului Testament, eronat interpretate până acum. Aceşti părinţi ai omenirii sunt cam de mărimea unui copil, explică Rael în cartea lui, "Le Livre qui dit la vérité" ("Cartea care spune adevărul"). Ei bine, din punctul meu îngust de vedere, aici apare contradicţia doctrinară: de ce Elohimul meu ar crea cineva (inteligent, pare-se) în laborator o fiinţă de două ori mai mare decât el? Un Frankenstein, după valorile lor sociale. Dar ştim cu toţii că Frankenstein e o ficţiune.

Puteţi să-i adresaţi întrebările voastre pe teme arhetipale unui sibian, Călin pe nume, care îşi dă adresa pe site: cali_my2004@yahoo.com.

Sursa foto: drăguţul din imagine este - sau pretinde că este - unul dintre vizitatorii autopsiaţi de la Roswell şi am găsit-o aici.

PS ideologic: nu susţin nici existenţa, nici inexistenţa extratereştrilor. Mă declar agnostică în această chestiune. Consider că nu suntem în posesia suficientor date încât să ne exprimăm în nicio privinţă cu certitudine. Eu, personal, nu m-am întâlnit cu niciun extraterestru până acum.

Maicăăăăăăăălllll

Ştiţi deja, s-a dat la toate ştirile: Michael Jackson face astăzi 50 de ani. Să trăiască, să fie sănătos.

În zilele noastre, nu mai poţi rosti cuvintele "Michael Jackson" fără ca cineva să se prăpădească de râs sau să te usture cu o ironie ieftină şi tabloidală. Ei bine, armaţi şi trageţi: îmi place Michael Jackson!

Nu, nu-i bine spus. De fapt, am crescut cu Michael Jackson. Am învăţat limba engleză încercând să traduc versurile lui Michael Jackson. Într-o vreme în care internetul în România era mai improbabil decât nava Enterprise, asta a însemnat foarte multă muncă. Mai ales pentru un copil. Stăteam cu urechea lipită de casetofonul cumpărat din târg, de la vechituri şi cu degetele lipte de butoanele Pause-Play. Am transcris sute de pagini în felul ăsta, iar apoi, urechiometric, căutam cuvintele în dicţionar, să văd ce înseamnă. Exasperat de zelul meu, tata, fan Pink Floyd şi Deep Purple (vă daţi seama ce conflict!) m-a ameninţat că îmi aruncă toate casetele cu Michael Jackson. Le-am ascuns. Apoi m-a ameninţat că îmi aruncă rabla aia de casetofon. Până să îşi pună gândul în faptă, tradusesem jumătate din discografia Michael Jackson şi mă cam plictisisem.

Acum, când ascult Michael Jackson, mă găsiţi cu un zâmbet tâmp pe faţă, îngânând din memorie cuvintele (cele mai multe versuri îmi revin de la primele acorduri). Dansez pe Michael Jackson, cânt tare şi zâmbesc. Muzica lui n-a făcut istorie doar pentru mine, ci pentru o lume întreagă.

Tâ-dâm-tâ-râ-râ-râm-ul cu care începe Thriller (pe Youtube, videoclipul are peste 21 de milioane de vizionări), dansul monştrilor, pantera neagră din Black or White, scena în care sparge geamul unei maşini pe care era inscipţionată zvastica, Michael mic care cântă de parcă s-a născut cu microfonul în mână, moonwalk-ul, Give Into Me cu Slash de la Guns'n Roses, duetul cu Paul McCartney pe The Girl is Mine, energia din fiecare acord, gaşca din Beat It (n-ai cum să nu dansezi pe scaunul de la birou când începe la radio), pălăria albă cu bandă neagră din Smooth Criminal, boxele cât un etaj ale lui McCauly Culkin din Black or White, faraonii din Remember the Time... Nu le mai înşir, că stau până mâine. Cu fiecare melodie, cu fiecare videoclip, Michael a spus o poveste care a devenit automat capitol în istoria muzicii.

AICI, canalul dedicat Michael Jackson pe Youtube.

Şi melodia pe care am adormit în multe seri:

Cele mai proaste maşini

S-a stricat pejo-ul. Altfel, frumoasă maşină. Trapă panoramică, mutriţă pisicoasă, enormitate de spaţiu înăuntru, scaun reglabil pentru pitici ca să ajungă la pedale, portbagaj cât vila lui Ceauşescu de la Snagov, ce mai încolo încoace, o piţipoancă de maşină. Dar s-a stricat. Şi la piţipoance le trebuie mulţi bani ca să le treacă.

Iniţial, m-am enervat. La ce ne trebuie nouă fiţoşenia asta de autovehicul, pentru care asigurarea Casco pe un an face cât toată maşina pe care am învăţat eu să şofez? Unde-i Forduleţul nostru roşu, asortat cu Riciu (A-riciu, pernă de maşină, esenţială pentru copilot), care n-a comentat niciodată nimic, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de căldură? Dus este, sărmanul...

Şi ne-am ales cu pejo-ul. 407. Frumoasă maşină, v-am mai spus. Piţiponcoasă. Dar s-a stricat. Pentru că e plină de senzori (a se citi brizbrizuri), ne-am pomenit mai întâi cu un pom de Crăciun pe bord: erori care mai de care mai alarmiste, la sistemul ESP, ABS, VAP şi alte abrevieri care pentru mine nu înseamnă decât un singur lucru: fir-ar a dracului de maşină! S-a tot fâţâit ea pe erorile astea până când, într-o bună zi, s-a oprit de tot, în mijlocul drumului, considerând de cuviinţă să taie accesul la: frâne, acceleraţie, ambreiaj.

Am dus-o la doctor. Doctorul, ca orice vraci modern, zice: maşina n-are nimic, e foarte bună, mergeţi acasă. Mergem. A doua zi, aceeaşi poveste, aceleaşi erori, aceleaşi abrevieri care pentru mine nu înseamnă decât: fir-ar al dracului de doctor!

Şi înapoi la spital. De vreo săptămână stă internată sărăcuţa. Pentru ca, în final, internistul să diagnosticheze: are nevoie de un transplant de pompă de injecţie. Asta nu-i subvenţionată de casa de asigurări, aşa că face în jur de 1.200 de euro. Ori e doctorul corupt, ori fir-ar a dracului de maşină.

Ca să mă răzbun, astăzi i-am dat un Gugăl cu "cele mai proaste maşini din istorie". Suprinzător, în topul Time, nu apare nici lăbuţă de Peugeot. În era modernă, 1990-prezent, pe primul loc se situează Ford Explorer. Fooooooord?!?!?!?!

Nici în topul Asociaţiei Consumatorilor din Statele Unite nu apare. Pe locul I este - n-o să vă vină să credeţi - Ford Ranger. Foooooord?!?!?!?!?!

Răzbunarea vine de la nemţi. În 2006, ziariştii de la AutoBild i-au dat Morcovul de Aur pentru cea mai proastă maşină a anului Peugeot-ului 307. Ştiam eu!

Cea din urmă treaptă a degradării umane

E urât să minţi. E imoral să furi. E inuman să omori. E monstruos să pângăreşti o femeie, iar să abuzezi un copil, e cutremurător.

Dar să îţi baţi joc de semenii tăi mai slabi, deja condamnaţi de soartă, este degradant şi trist. Foarte trist. Nici măcar revoltător. E iremediabil trist.


REALITATEA.NET - Angajaţii Spitalului Universitar şi-au bătut joc de o femeie grav bolnavă


Ascultaţi ce spune brancardierul care filmează, uitaţi-vă până la final, să vedeţi cu câtă voie bună privesc medicii şi asistentele la această scenă grotescă: o bolnavă psihic în mijlocul batjocurei societăţii. E o scenă la fel de tristă ca aceea, tot de la ştiri, din urmă cu câteva luni, când vreo 3 copii - bine hrăniţi şi educaţi de taţii şi mamele lor - jucau fotbal cu un pui de pisică. Acum ar putea fi ceva mai revoltător, pentru că sunt implicate cadre medicale, responsabilii ăia care ar trebui să ne ocrotească de ruşinea bolilor şi să ne vindece de semnele lor.

Atât de mult mi-ar fi plăcut să-i dea Dumnezeu femeii doar o clipă de luciditate, una singură, în care să le transmită atât: retardaţi sunteţi voi!

Avem analfabeţi. Ce facem cu ei?

Aceasta este România pe care noi, cei cu laptopuri, apă caldă şi pastă pentru albirea dinţilor n-o vedem, n-o cunoaştem. Iar când o vedem, râdem de ea. Preferăm s-o vizionăm 2.16 minute la televizor şi ni se pare pitorească, în sensul denaturat al cuvântului. Peste alte 5 minute, uităm de ea, iar dacă n-am uitat-o, o facem uitată. Cât mai curând. Nu vrem să intrăm în lumea lor, nu ne interesează dacă mâine iau toţi foc şi poate ne-ar deranja puţin, pentră că ne ies nişte bancuri din repertoriu.

Nimeni nu e atât de bun samaritean încât să încerce să schimbe ceva în lumea lor. Să-i aducă printre noi, să-i dezveţe de furat şi de minţit, să-i facă deci utili pentru societate. Sunt milioane de oameni care parazitează sistemul, însă vina e a sistemului.

Culmea reciclării

Este o dezbatere dintre cele foarte interesante între Adrian şi Elena Georgescu, pe blogul lui Adrian şi se referă la donarea de organe după ce te afli în moarte clinică. El este pentru, ea este contra.

Eu cred aşa:

Cred că e mai degrabă cinic să NU îţi doreşti să donezi organe. Se ştie, după moarte, foarte puţine dintre organele noastre mai pot fi folosite. Dacă, Doamne fereşte, nu mori în accident de tânăr, probabil că ficatul, inima şi rinichii tăi sunt deja uzaţi, intoxicaţi, prea graşi sau prea arşi de nicotină şi deci rebuturi.

Dar dacă a mai rămas un firicel bun în tine, sănătos, la ce-ţi mai trebuie dincolo? Unii dintre comentatorii lui Georgescu spun că Biblia interzice asta şi că în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim întregi (ca şi când ne-am naşte toţi întregi). Deci te prezinţi în faţa lui Dumnezeu cu ficatul şi îi spui, uite, Doamne, toate celelalte din mine sunt arse, sugrumate sau au explodat, dar pe ăsta, poftim, l-am păstrat intact şi nu l-am dat nimănui.

E culmea ecologismului, până la urmă: să ne reciclăm pe noi înşine. Nu văd nicio demnitate în a rămâne întreg în coşciug. Adevărata demnitate stă în a salva viaţa altcuiva.

Animale în Deltă

Nu le-am văzut, dar am zărit urmele lăsate de ele. E drept că mai puţine decât în jungla urbană. Dar se extind.