Hertha Muller ratează Premiul Nobel

S-a vorbit mult despre nominalizarea scriitoarei germane de origine română Hertha Muller la premiul Nobel pentru literatură, zilele astea. În urmă cu aproximativ o oră, ne-am liniştit: n-a câştigat premiul. De altfel, declarase şi că nu era foarte nerăbdătoare să intre în posesia lui, pentru că, nu-i aşa, nu pentru asta scrie. Dar fraza asta, din partea scriitorilor, e la fel de uzuală ca expresia "aceasta nu este pomană electorală" din partea politicienilor.

(sursa foto: EVZ - şi tot în EVZ, un interviu relevant despre şi cu Hertha Muller)

Recunosc că nu mi-am dorit ca Hertha Muller să câştige premiul Nobel. În primul rând, pentru că ar fi însemnat un laur foarte politizat, pe criterii anexe literaturii (care nu o exclud neapărat) şi m-am săturat de premieri tipizate, clasicizate, clişeizate. Doris Lessing (2007) - cea mai în vârstă laureată şi, pe deasupra, şi femeie (nobil, nu?), Orhan Pamuk (2006) - musulmanul care creşte într-o familie numeroasă şi scrie despre viaţa grea a familiilor numeroase de musulmani, Miguel Asturias (1967) - sud-americanul care relatează despre viaţa indigenilor din America Latină etc. Ce bine s-ar fi potrivit la "etc." dizidenta Hertha Muller şi experienţa ei traumatizantă cu regimul comunist din România, în acest tablou.

Nu discut - nici nu-mi permit - calităţile scriitoriceşti ale laureaţilor, ci matriţele în care s-a blocat juriul premiului Nobel şi din care nu reuşea să mai iasă.

Toate astea, în condiţiile în care scriitori precum Tolstoi, Cehov, Borges, Joyce, Emile Zola, Henrik Ibsen sau Mark Twain nu au fost niciodată recunoscuţi prin acest premiu.

Despre Jean-Marie Gustave Le Clézio, laureatul din acest an, am auzit prima oară la o oră de literatură universală din liceu. Profesoara noastră nu era foarte entuziastă la adresa "Procesului verbal", dar na, cum reprezenta o turnură în scriitura existenţialistă, am vorbit şi despre el. Abia dacă-mi amintesc despre ce-i vorba, dar cu ocazia asta, promit să reiau lectura. Măcar nu se înscrie în clişeele social-politizate ale Nobelului de până acum.

AICI, lista tuturor laureaţilor Nobel pentru literatură.

Viaţa-i frumoasă. Clişeu.

De câteva zile, începea să mă sâcâie imperfecţiunea centrului Sibiului.

În urmă cu vreo săptămână, o vecină de 22 de ani care se întorcea acasă pe la 10 seara a fost furată şi bătută la colţul străzii. Alaltăieri, Călin, care are biroul la 10 minute (de-ale mele, 5 de-ale lui) de Piaţa Mare, mi-a povestit cum o puştoaică (din pricină de politically correct n-am voie să-i spun ţigăncuşă) a intrat în sediul firmei, s-a învârtit cât s-a învârtit în jurul unei biciclete legate la parter, până a ieşit cineva la ea. Previzibil, a început să urle, iar un hăndrăluş (nici la ăsta n-am voie să-i spun, da vă prindeţi din rimă) a sărit imediat: "Ce-i, bă, te iei de sor-mea?". Mai să iasă cu vânătăi. Familia cea unită s-a transferat (bănuiesc eu) la noi pe stradă. Ieri, tot o puştoaică a intrat la noi în casă, a scos-o misiz buni afară, s-a dus la etaj, de unde n-a mai scos-o nimeni şi a furat un telefon mobil, cu care a plecat fugind împreună cu ataşamentul (aka "fratele").

În aceste condiţiuni şi circumstanţe, astăzi răsare soarele. Dar nu aşa, că răsare soarele... e una din acele zile în care te uiţi pe geam şi nimic nu-i strâmb. Frunzele strălucesc galben în copaci, altele foşnesc muzical pe jos, chiar şi clădirile scorojite par vesele în lumina asta care nu cade văratic, aşa, plin, să te orbească şi nici iernatic, tăios, să te doară, cade... ondulat, mângâietor. Trec prin Piaţa Mare, în drum către redacţie. Într-un colţ al pieţei, o domnişoară firavă, poate are 12 ani, dar poate numai 10, cu părul în nuanţa frunzelor de astăzi, poartă greu o vioară în toc, iar în cealaltă mânuţă, un corn. Îl fărâmiţează mărunt şi îl aruncă pe caldarâm. Zeci de aripi încep să fâlfâie în jurul ei, coboară ca o perdea, mai întâi o acoperă şi n-o mai văd şi apoi coboară şi se aşează în jurul ei, ciugulind. Iar ea gângureşte fericită.

Câte forţe trebuie să conveargă, să spargă relativitatea timpului, ca să se întâmple toate deodată, să picteze tabloul ăsta ireal de frumos, iar eu să fiu acolo?

Dacă n-ar fi adevărat, ar fi un clişeu. Îmi pare rău că n-am făcut o fotografie.

PS pentru cei pe care-i scoate din sărite partea frumoasă a lucrurilor: citiţi textul de la coadă la cap.

New York, New York

Nu, nu am fost la New York. Nici nu se arată foarte multe ursitoare cu bilete de avion. Dar astăzi am primit un link către un forum de discuţie pe Tripadvisor, pe tema "Care sunt obiectivele pe care să le vizitez în New York, împreună cu băieţelul meu de 5 ani?". Nu mai am 5 ani, dar m-aş duce şi eu:

1. Central Park Zoo - e o grădină zoologică destul de tânără, de prin 1988, dar foarte bine pusă la punct. De fapt, e mai mult decât o grădină zoologică. Fotografia asta:


... a câştigat titlul "Protecting the Environment" la Concursul foto ogranizat de Ziua Pământului de Agenţia SUA pentru Protejarea Mediului. În fotografie apare Bruce Foster, managerul Wildlife Conservation Society's Collections Manager de la Central Park Zoo, care înceracă să salveze o specie de broaşte pe cale de dispariţie şi se pare că, datorită eforturilor sale, în unele părţi din Wyoming, broscuţele au reapărut.

2. Central Park în sinea lui:


Parcul ăsta gigantic din inima New Yorkului, dacă nu cumva inima New Yorkului însăşi, care are suflet şi vara, şi iarna, când devine un patinoar gigantic.

3. Muzeul Metropolitan şi mai ales colecţia de Artă Egipteană.

4. Muz... pardon, magazinul de ciocolăţuri Dylan's Candy Bar, despre care am auzit numai lucruri delicioase, pe care refuz să le cred până nu le văd cu papilele mele. Şi mai ales, până nu fac justa comparaţie cu ciocolata belgiană, pentru care zău, aş face treburi necurate care nici n-au voie să-mi treacă prin cap. 200 de euro am cheltuit la Bruxelles pe ciocolată. Nu am dat în diabet, pentru că n-am luat decât vreo 8 cutii, de banii ăştia. Dar singurul lucru pe care-l regret este că nu i-am cheltuit şi pe restul 200 pe care i-am mai avut, tot pe ciocolată belgiană.

5. The Lion King, spectacolul de pe Broadway adaptat după desenul animat Disney.

6. The New Victory Theatre, companie de teatru neconvenţional.

Cred că am uitat Statuia Libertăţii, dar hei, deja toată lumea ştie cine-i doamna.

Iepuraş pe imaş

Urecheatul din imagine este responsabil, spune ultimul raport al International Union for Conservation of Nature (IUCN) pentru împuţinarea exemplarelor până la un nivel alarmant a două specii: râsul iberic şi vulturul imperial spaniol.

Care e logica faptului? Pentru că iepuraşii sălbatici, consideraţi - chiar şi de cărţile noastre de biologie - "dăunători" (ne "rod" culturile şi se înmulţesc incredibil de repede, conform expresiei, ştiţi voi, iepureşte), au fost tot mai mult stârpiţi de mâna omului. Aşa încât masa principală a râsului şi a vulturului a dispărut din meniu. La ora actuală, spune raportul, mai există probabil doar în jur de 80-160 de râşi iberici. Staţi să vi-l arăt şi pe râs, că prea mult seamănă cu Bozică:


Carevasăzică: nu mamiferul biped numit ştiinţific Homo Sapiens este vinovat pentru extincţia pisicuţei ăsteia, ci iepuraşul sălbatic. Ca să vezi.

Nu ştiu care-i serialul vostru preferat, dar eu mor după Big Cat Diary. Ieri, o leoaică alungată de grupul din care făcea parte, a născut doi pui. Când Bibi (ştiţi cum fac documentariştii, personalizează şi stilourile) a plecat să vâneze,grupul care o alungase i-a găsit puii. În mod normal, i-ar fi omorât. De data asta, însă, puii au scăpat, dar au fost duşi în cu totul altă parte decât îi lăsase leoaica. Bineînţeles, documentariştii au arătat o profundă simpatie pentru drama familiei de lei, s-au plângărit în dosul camerelor high resolution, dar nu au luat puii ca să-i ducă înapoi în culcuşul lor.

Ştiu, e o dezbatere întreagă referitoare la neintervenţia omului în "afacerile" naturii. Totuşi, nu-i ironic, cum, pe de o parte, determinăm extincţia unor specii zi de zi şi, pe de altă parte, nu putem salva doi pui de leu, din cauza unor înalte principii morale la care am ajuns pe cale evolutivă?

Gunoaiele nu se adună singure

Ce iese atunci când de o campanie de ecologizare (sau cel puţin de conştientizare) se ocupă o organizaţie potentă financiar:



Reinsufletirea. Gala Verde
Vezi mai multe video din Evenimente »

Un spot marca MaiMultVerde.

Partida de şah Spaţiu-Pământ

A fost odată ca niciodată un domn pe o staţie spaţială, care se plictisea foarte tare în semi-imponderabilitatea lui. Mai întâi, Greg Chamitoff şi-a adus, acolo sus (iacă rima!) o planşă de şah. Apoi şi-a dat seama că n-are cu cine să se joace. Şi atunci a venit ideea. Iacă Ideea: un meci de şah Spaţiu-Pământ.



Meciul a început în 29 septembrie. Jucătorii de pe Pământ prezintă 4 variante de mutări, iar publicul votează una dintre ele. NASA transmite mutarea câştigătoare către astronaut, care va muta la rândul lui.

Meciul este transmis la adresa uschess.org.

Cum ne plac nouă job-urile noastre

Iubesc statisticile. Mai ales alea care nu ajută la nimic. De genul: "75% dintre femei preferă pantofii de culoare roşie, au descoperit cercetătorii americani". Sau: "oamenii de ştiinţă danezi au observat că 63,23% dintre furnicile care trăiesc în captivitate au reflexul de a fura firimituri de sub masă". Sau: "este deja demonstrat şi certificat faptul că 92,2% dintre copii se nasc cu capul înainte".

Azi aflu din Business Standard că: "Peste 45% dintre angajaţii români se gândesc să-şi schimbe jobul. (...) Dintre românii care declară că au în vedere şi alte oportunităţi de angajare, doar 7% şi-au planificat deja plecarea sau îşi caută activ un alt job. În acelaşi timp, 58% angajaţii români sunt mulţumiţi de condiţiile de muncă, scor care situează România pe penultimul loc în ierarhia ţărilor europene". Deci să vedem dacă am înţeles: 45% se gândesc să-şi schimbe jobul, 7% îşi caută altceva şi 58% sunt mulţumiţi de job-ul lor. Deci ăia 45% se gândesc să ajungă la job-urile ălorlalţi 58%. Nasol, că 3% nu vor mai avea loc. Bineînţeles, în cazul idealist în care cei 45% chiar reuşesc să ajungă pe posturile celor 58%, înseamnă că cei 58% vor rămâne fără job sau vor trece pe posturi de care nu sunt mulţumiţi. Dar din fericire, doar 7% chiar îşi caută alt job, aşa că de 38% e numai gura. Ceea ce înseamnă că doar 51% trebuie să-şi facă realmente griji pentru locul lor călduţ.

Mai aflăm că: "În ceea ce priveşte nivelul de mulţumire asupra salariului, doar 2% dintre angajaţii români s-au declarat mulţumiţi de salariul pe care îl primesc şi 24% destul de mulţumiţi, datele mai arată că 50% nu sunt prea mulţumiţi, în timp ce 23% se declară total nemulţumiţi". Deci ştim ce zic 99%. Şi 1% sunt şomeri.

Sau mai este o variantă: n-am înţeles nimic. Şi nici nu mă interesează. Şi nici nu-i relevant.