Moral sau imoral? Despăgubiri pentru fumătorii morţi.

Ditai compania producătoare de ţigări, Philip Morris, a fost condamnată la plata unor despăgubiri de 8 milioane de dolari în favoarea văduvei unui american care a murit din cauza fumatului, de cancer pulmonar. Moral sau imoral?

Cel mai simplu este să spui you go girl! Mare victorie a societăţii civile împotriva gigantului industrial! Micul consumator câştigă împotriva marelui industriaş! Lumea înregistrează un nou eveniment istoric. Şi totuşi...

Medicii, broşurile de conştientizare, internetul, familia - toate puteau fi surse de informare pentru dependentul de nicotină. Ok, avea o problemă de dependenţă, dar există tratament, mult mai eficient decât cel pentru dependenţii de droguri. Doamna care a făcut o grămadă de bani pe spatele nefericitei întâmplări nu i-a spus soţului ei, în fiecare dimineaţă când îşi aprindea ţigara, că poate să moară din asta? Că poate să-i omoare şi pe cei din jur?

Din partea mea, să crape toate companiile producătoare de ţigări. De la cea mai mică la cea mai mare. Cel mai uşor ar putea crăpa dacă nu mai fumează nimeni. Dar nuuuuu, să recunoaştem, e trendy să stai în bar cu ţigara în colţul gurii şi să devii apoi un pionier în lupta împotriva marilor companii. Păi înseşi propria conştiinţă şi voinţa proprie sunt anulate de această decizie a justiţiei, după părerea mea, aberantă.

În 2006, Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese o acţiune similară. Cine avea nevoie de acest succes, acum?

Acum e momentul! Alcoolici din toate zările, uniţă-vă! Faceţi bani de pe urma distileriilor care vă vâră otrava pe gât! Mame din toată lumea, uniţi-vă! Obezitatea copiilor voştri costă bani frumoşi în procese împotriva fast-food-urilor! Femei din toate supermarketurile, uniţi-vă! Dependenţa de shopping duce la faliment, deci daţi în judecată toţi PR-iştii ăia tâmpiţi care vă îndeamnă să vă cheltuiţi şi ultimul bănuţ în magazine. Să începem revoluţia!

Accidentele vieţii mele

Mă lamentam cu Brylu asupra stării mele precare de sănătate, cauzată de o bubuitură pe pârtia de schi, când am avut o revelaţie: de fapt, nimic nu-i nou. De fapt, m-a urmărit toată viaţa. Stătea în spatele meu. Îmi dădea câte un bobârnac. Cealaltă Ade. Aia bleagă.

Prima mea amintire datează de la vârsta de 10 luni. Dacă-i poţi spune "vârstă". Puţină lume crede că memoria poate stoca informaţii atât de timpurii. Dar poate. Nu învăţasem încă să merg şi mă plimbam prin casa bunicilor în premergător. Lângă sobă era o laviţă pe care se odihnea bunicul în serile de iarnă. Văd şi acum colţul verde al laviţei, puţin scorojit, la acelaşi nivel cu fruntea mea. În ziua aia, mă fascina. Într-atât încât am pornit-o în goană, abia aşteptând să dau cu capul în el. Şi am dat.

Pe când aveam vreo 3 anişori, stăteam în bucătărie la ai mei, cu o ceaşcă de cacao fierbinte în faţă. Ce-o fi fost sau n-o fi fost în capul meu, în orice caz, n-am fost un moment atentă, timp în care Ade aia bleagă a preluat controlul şi mi-a vărsat toată beutura pe burtică. Am avut arsuri de gradul Ţ (denumirea medicală nu mi-o amintesc), am purtat luni de zile un pansament cât o minge. Aşa m-am dus şi la mare în anul ăla, mă recunoşteau toţi pe plajă. Şi acum păstrez semnul acelor vremuri.

Eeeeeeh, n-a trecut mult timp până când am învăţat să mă caţăr pe bara de bătut covoare. În tot atât de puţin timp, am căzut fix în bot, ocazie cu care mi-am spart buza şi credeam că o să arăt ca o iepuroaică pentru tot restul vieţii mele. Dacă arăt sau nu, să se exprime alţii.

Bineînţeles că nu a fost nevoie de sporturi extreme ca s-o păţesc din nou. La vreo 6 anişori aşa, mă jucam cu copiii în faţa blocului (ceea ce mi se întâmpla rar, că eram tocilară şi antisocială de pe atunci), când m-am împiedicat din cer senin şi am căzut cu genunchiul fix într-un ciob de sticlă de bere la juma de litru. S-a căscat prin aceste procedeu, în genunchiul meu, un hău de câţiva centimetri. Sângele ţâşnea precum scuipatul unei balene, prin cocoaşă. Mama insista să mergem la doctor să-mi pună "copci". Pentru mine, "copci" părea o chestie îngrozitoare, dureroasă, inchizitorie. Mama repeta: "Dacă nu mergem să-ţi pună copci, vei rămâne cu semn toată viaţa. Nu-i frumos, pentru o domnişoară". Ei, lasă-mă, nu-i frumos... Oi găsi eu unul care să mă ia de nevastă şi fără copci. (Între timp, am găsit).

Dar ca să mă menţin atât de în formă precum mă vedeţi şi astăzi, am început devreme cu exerciţiile la coardă. Devreme am ajuns şi la ortoped, pentru că n-a fost nevoie să sar de mai mult de 3-4 ori ca să calc strâmb. Diagnostic: entorsă la gleznă.

Foarte tare mi-a plăcut să mă dau cu patinele. Şi acum îmi mai place. Am învăţat destul de repede, dar am căpătat prea curând încredere în calităţile mele şi mi-am dat drumul la vale, de pe deluşorul din Parcul Tineretului, până jos, când nasul meu s-a întâlnit cu zăpada bătătorită. Toată iarna aia, capătul de jos al pârtiei a fost marcat de o bulină roşie, de la nasul meu.

Bicileta? Sigur, îmi place foarte tare. Am învăţat de mică să o manverez. Dar pe vremea aia, şi bicicleta era mică. După mult timp în care nu mai pusesem mâna pe ghidon, pe la vreo 10 ani aşa, mă sui într-un Pegas de două ori cât mine. Viteză. Aoooleu, atenţie, oameni! Viraj brusc. Frână pe asfalt. Cu cotul. Semnul? Îl port până azi.

Sigur că da, ştiu şi să înot. M-aş bălăci zi lumină. În mare, în lacuri de munte, în bazine olimpice, înot (aproape) oricum şi oriunde. De aici era să mi se tragă şi sfârşitul, acum 6 ani. Pe litoralul românesc, la Eforie Nord. Sau Sud. Una dintre ele. M-am trezit luată de un curent de suprafaţă, până în larg, unde valurile ar fi fost ideale pentru surf, dar eu nu mai aveam timp să respir. Şi nu-mi luasem branhiile cu mine în ziua aia. Am ţipat preţ de 2-3 minute, până când am abandonat lupta şi am început să vizitez algele de pe fundul mării. Peşti morţi n-am văzut. Pentru că am ajuns astăzi să vă împărtăşesc această experienţă, înseamnă că cineva m-a salvat. Nu-mi amintesc nici cum arată şi nu cred că mi-a spus vreodată cum îl cheamă. Dar cu această ocazie, îi mulţumesc.

De săniuş până în zidul blocului de vizavi nu vă mai povestesc, că n-am semn. Iar ruptura de ligamente de la schi începe să-mi treacă. Ce mai încercăm?

Foto: webstockpro.

Junk-made

Nu, nu-i un soi de "junk food". Ba dimpotrivă.

Ştiţi cântecul cu Lăptăriiaaaa lui Enaaache. Acolo şi doar acolo, în 1 martie, se organizează Junk Made, adică o expoziţie de chestii şi chestiuţe odată aruncate şi momentan renăscute în mărţişoare.

Ca să se asorteze, va avea loc şi o prezentare de modă, cu rochii una şi una, fabricate din hârtii de ziare şi ambalaje de hârtie folosite (şi pentru cârcotaşi, "folosite" nu e sinonim cu "murdare").

Alo, domnii de la ştiri!

Oltchim tocmai a învins Gyor-ul într-un meci din grupele Ligii Campionilor la handbal feminin şi este liderul grupei sale. CSU Sibiu tocmai a luat bătaie acasă de la BCMUS Piteşti, în Sala Transilvania, în Divizia A de baschet masculin.

Dar ce, cu cine şi cu cât e mai puţin important. Cine are ochi să vadă, vede altceva: în ambele cazuri, sălile de sport au fost pline-ochi. Peste 3.000 de oameni la Vâlcea, peste 2.000 de oameni la Sibiu.

Şi nu sunt cazuri izolate. Mergeţi la Cluj, la meciurile lui "U", la Târgu Mureş, la Reşiţa la handbal, la Constanţa, la Galaţi la volei... Domnii de la ştiri, mai ridicaţi-vă nasurile şi naşii din gunoiul fotbalului reprezentat de triste figuri agramate şi haideţi în sălile din România, unde se joacă adevăratul sport. Unde oamenii ştiu să dea "Bună ziua", ştiu să aplaude spectacolul şi nu-şi scuipă sportivii în cap doar pentru că au ratat la o fază. Haideţi printre noi, în tribune, să vedeţi câţi venim cu copiii la meciuri şi nu ne e teamă că vor înăţa aici cuvintele alea din patru litere care încep cu m... şi p... . Puneţi-le întrebări acestor antrenori, care ştiu să vă explice o schemă tactică şi nu dau - nici n-ar avea de unde - valize cu bani pentru adversari.

Domnii de la ştiri, mai daţi la televiziuni, ca să vadă fripturiştii de parlamentari, şi miile de oameni care aplaudă în picioare meciurile de handbal, de volei, de baschet. Mai sugeraţi-i redusului stat român să investească în aceste centre de copii şi juniori. În săli mai mari, că nu mai încăpem în ele.

S-a auzit, domnii de la ştiri?

Propun modificare dată Crăciun

Ninge la sfârşit de februarie ca-n Crăciunurile din copilăria mea. Pe considerentul încălzirii globale, care se poate demonstra ştiinţific, deci am probă la dosar, propun Bisericii creştine să mute data Crăciunului în funcţie de prognoza meteo. Şi dacă nici aşa nu ninge de Crăciun, măcar să avem pe cine trage la răspundere. Împuşcăm meteorologii.

N-am făcut-o eu!

Pe cuvânt că n-am făcut-o eu! Spun asta pentru că ştiu că sunt principalul suspect pe lista poliţilştilor care lucrează la cazul de mai jos:

La Arad, un TIR care transporta ciocolată a fost furat cu totul, de pe şoseaua de centură.
(Realitatea TV)

E drept că, la o percheziţie de rutină, am pus-o, vor găsi o cantitate echivalentă cu jumătate din TIR-ul ăla la mine prin dulapuri, genţi, noptieră etc. Chiar un TIR, totuşi, nu mi-a încăput. Repet, nu că aş fi făcut-o eu!

Dau cu leapşa psihologică

Când mă bucuram că m-a scăpat Brylu de ea, hop se trezeşte Oancea să dea cu leapşa după mine. N-am încotro:

SUNT: un marţian căzut de pe planeta-mamă.
AŞ VREA: să trăim toţi într-o Românie "nemţească", fără nesimţiţi, fără cocalari, fără prinţese.
PĂSTREZ: multe nimicuri din locurile pe unde m-au purtat paşii.
MI-AŞ FI DORIT: să spun mai des "te iubesc".
NU ÎMI PLACE: fumul de ţigară :D
MĂ TEM: că mă lasă fraţii mei marţieni pe planeta asta pentru totdeauna.
AUD: poezie şi acolo unde nu vorbeşte nimeni.
ÎMI PARE RĂU: că nu mai am bunici la ţară.
ÎMI PLAC: căţeii, pisicile, purceluşii, urşii, focile, pinguinii, delfinii (mai ales delfinii), valurile, norii, ploaia, marea, muntele, iarba, de soţul meu, o iubesc pe soră-mea, prietenii, mesele în familie lărgită, muzica, ciocolata, multă multă ciocolată, vacanţele, oraşele vechi, trenurile, avioanele, hainele din in, cărţile, oamenii buni, baschetul, negrii care ştiu să facă masaj :D, imnul României, roşu, galben şi albastru, mâncarea chinezească, zăpada, maşinile cu scaun reglabil, freziile, colindele, spiriduşii (am şi adoptat unul), montagne-rousse-urile, libertatea de exprimare, tinerii deştepţi, bibliotecile şi punem un etc., că nu mă mai pot opri.
NU SUNT: un schior prea bun :D
DANSEZ: rar şi de obicei singură în casă.
NICIODATĂ: nu spun "niciodată".
RAR: îmi amintesc aniversările la timp (de asta am multe remindere).
PLÂNG: la filme, la concerte, la melodii frumoase, chiar şi la o reclamă bună, dacă sunt în pasa potrivită.
NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: foarte înţelegătoare :)
NU ÎMI PLACE DE MINE: când mă isterizez fără motiv (pentru că, da, există şi motive bune să te isterizezi).
SUNT CONFUZ: când mă întreabă cineva cât fac 2 plus 2.
AM NEVOIE: de prăjiturile lu' mama
AR TREBUI: să îl ascult pe Oancea când zice să nu mai băgăm în seamă lepşele bloggeristice.

Şi totuşi, here you go: Claudia, Dreamwind, Laura (ca-ntre fete :)).

Un pahar cu aer, vă rog

Nu fumez. Nu suport, nu-mi place, fumul mă sufocă. Îmi sugrumă gândurile. Când mă aflu într-un bar neaerisit, nu mai pot decât să înghit amar şi să dau din cap. Cuvintele îmi dispar din vocabular. Şi nu vreau, na, nu vreau să vorbesc. E suficient că-mi intră fumul pe nas şi-n ochi, nu vreau să-l mai las şi sub limbă.

Am zis că fac un lucru deştept parlamentarii cu noua lege anti-fumat. Lege deşteaptă în România?! Ei, aş! Oricât de abili ar fi ei, noi suntem mai şmecheri de atât. Aşa că, în loc să îngrădească fumatul în spaţiile publice, noua lege l-a eliberat.

În Sibiu, majoritatea barurilor şi cafenelelor din centru sunt mai mici de 100 de metri pătraţi. Ca atare, se încadrează în categoria legislativă "la alegere". Patronii lor au putut alege ca localul să rămână doar pentru fumători sau doar pentru nefumători, fără ca legea să le impună şi spaţii distincte pentru celelalte categorii... medicale, că sociale nu-s. Evident, toţi, dar toţi toţi toţi au ales să-şi dedice cafenelele fumătorilor.

Majoritatea prietenilor mei, pe care-i iubesc, dar nu le suport "fumurile", sunt încântaţi. Şi aşa n-aveam câştig de cauză înainte, când pledam să ne bem cafeaua în spaţiile pentru nefumători... Acum, războiul e ca şi pierdut. Am de ales: ori ciuciu prieteni, ori ciuciu sistem respirator. Dar fără sistem respirator am auzit că se poate trăi...

Râdem, glumim, dar noua lege e o porcărie. Nu protejează pe nimeni. Ba dimpotrivă, îi obligă şi pe nefumători să respire nicotină. Cu un termen total impropriu, să fumeze "pasiv". Ba cât se poate de activ şi cu efecte cât se poate de nocive.

Disciminez fumătorii? O, da. Declarativ. Pentru că, faptic, îmi discriminează ei mie plămânii, zi de zi.

Foto: Abdul Halim Ab Rahman

Locul 31 în lume

Am în continuare impresia că cei mai buni sportivi români sunt sportivele.

Oltchim joacă în grupele Ligii Campionilor la handbal, iar Rulmentul s-a calificat sâmbătă în optimile Cupei EHF.

Astăzi aflu din Adevarul că Monica Niculescu a ajuns pe locul 31 WTA la dublu. Cel mai bine clasat tenismen român este Victor Hănescu, actualmente locul 39 ATP la simplu.

Festivalul Clătitelor

În week-end, pe o vreme de stat la gura sobei, cu mâzgă, burniţă, frig, sute de oameni erau în centrul Prejmerului (judeţul Braşov), la Festivalul Clătitelor - Fasching 2009. Clătitele, ecologice, cu gem din pivniţă, ouă de casă şi lapte proaspăt muls, bune de lins degetele după ele. Achitat 10 lei, păpat 4 clătituţe. Am prins şi caravana nebunilor, gălăgioasă şi de un umor grotesc, dar altfel distractivă:









Potrivit dordeduca.ro, în timpul periplului prin sat, tinerii obişnuiesc să fure în căruţa cu coviltir câte o fată, pe care părinţii trebuie să o răscumpere. Bătrânii povestesc despre rostul caravanei, care reface într-un mod original călătoria saşilor din landurile germane spre Transilvania, la începutul Evului Mediu. Ziua se încheie cu parada măştilor şi petrecerea Balului Mascat, care durează până în zori.

Irişi pentru Minculescu

Zăpăcita a lăsat mesajul ăsta la un post anterior, dar cred că merită să-i acordăm atenţia cuvenită:

Toţi fanii Iris se întâlnesc, cu braţele pline de flori de iris, marţi, 2 martie, la ora 19:00, în faţa Teatrului Naţional, cu ocazia concertului de Mărţişor care va avea loc atunci. Vom umple scena de flori de iris şi-l vom primi pe Cristi aşa cum merită un mare artist.
Sunt asteptaţi toţi cei care vor să participe la acest gest frumos.

Sursa foto: EVZ.

UPDATE: Iris anulează concertul din 2 martie, pentru că solistul trupei trebuie să se pregătească pentru operaţia de transplant (Mediafax).

Placebo, dacă am două picioare, vin!

Surioară, ratarăm Stingu... Ce zici de Placebo?

Surioara mea e mare fan Sziget. Festivalul. Hippioţii. Corturile. Duşurile comune. Şi muzica bună. În aceste condiţii, nu ştiu dacă o pot convinge să mergem în iunie la Bucureşti, la Placebo.

În 2006 era prea emo să te duci la concert la ei. În 2009 şi-au întrecut condiţia şi iacătă că îmi plac la fel de mult.

PLACEBO este trupa care in cei peste 15 ani de cariera au reusit o serie de performante notabile printre care:

• au vândut peste 10 milioane de albume în toată lumea
• au susţinut peste 900 de concerte
• au concertat în 59 de ţări
• au fost cap de afiş la peste 50 de festivaluri din toată lumea
• au fost votaţi Best LIVE Act de către Kerrang! Magazine
• au câştigat Best LIVE Act în Mexic
• au avut colaborări cu legendarii David Bowie, Robert Smith (The Cure) si Michael Stipe (REM)
• au avut albume în Top 10 în peste 30 de ţări

(MTV România)

Mie-mi place cel mai tare ce declară Molko, solistul trupei, despre noul album, care va fi lansat la apă în 2009: "va fi un album mult mai pozitiv, mult mai optimist" :))) Nu că-i drăguţ?

Florinel, ai legătura.

Sursa foto: placeboworld.co.uk

Minculescu, în spital

Am fost la "n" concerte Iris. Poanta-clişeu, invariabil, este: "Mai trăieşte Minculescu?".

Nu-i chiar cel mai sănătos trăitor al planetei. De ciroza lui se ştie, ficatul lui Minculescu se vede din profil ca o minge de fotbal.

Azi aflu din Click că este internat într-un spital în Germania. Se pare că doar pentru analize. Deşi managerul trupei zice că nu-i nimic grav, câţi dintre noi se internează din senin pentru analize? În afară de mătuşă-mea, care-i ipohondră.

Eu îi doresc multă sănătate, deşi cumpătat nu cred c-a fost pe parcursul vieţii. Oricâte concerte Iris ai avea la activ, tot nu ajungi să bifezi suficiente.

L-au demis pe Mihaiu

Cât de logică e vestea asta, în ţara în care trăim: guvernatorul Deltei, Liviu Mihaiu, a fost demis de noul Ministru al Mediului. O decizie evident pe criterii politice, pe care ministrul o recunoaşte ca atare. În locul lui, a pus un pedelist.

Liviu Mihaiu (foto comunicatemedia.ro) este preşedintele Asociaţiei "Salvaţi Delta". Şi-a dedicat mult timp acestui proiect, a investit cu siguranţă multe speranţe şi a consumat multă energie într-un sistem - al nostru, ăla de stat - care a fost şi a rămas duşmanul poporului, duşmanul lucrurilor cinstite, duşmanul ţării. Nu zic asta din cauza lui Mihaiu, ci pe baza unei experienţe personale care îmi dovedeşte zi de zi teorema.

Public scrisoarea deschisă trimisă astăzi de mai multe organizaţii civice astăzi, premierului Boc. Abia aştept să văd reacţia prim-ministrului. Ha. Ha.

Bucureşti, 11 februarie 2009

Scrisoare deschisă

Domnului Prim Ministru Emil Boc

Domnului Ministru al Mediului şi Dezvoltării Durabile Nicolae Nemirschi

Delta Dunării are nevoie de un ecologist

Conform unor ştiri apărute astăzi în presă, constatăm cu surprindere intenţia Guvernului de a schimba conducerea Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Organizaţiile neguvernamentale de mediu vă cer astfel, domnule Prim Ministru Emil Boc, păstrarea în funcţie a actualului guvernator, Liviu Mihaiu, aceasta fiind o garanţie a continuării proiectelor de ecologizare si conservare a Deltei Dunării.

Liviu Mihaiu s-a remarcat ca un apărător al Deltei Dunarii prin activitatea desfăşurată atât în cadrul Asociaţiei Salvaţi Dunărea şi Delta, cât şi ca jurnalist. În septembrie 2008 a fost numit în funcţia de Guvernator, al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Principalele rezultate ale acţiunilor întreprinse de acesta pentru protejarea Deltei Dunării au fost: interzicerea pescuitului speciilor de sturioni pe o perioadă de zece ani, interzicerea concesiunilor piscicole din Delta Dunării, deblocarea sumelor de bani necesare reconstrucţiei ecologice a Deltei, adoptarea Regulamentului cadru de urbanism şi arhitectură pentru localităţile din Deltă, campanii impotriva braconajului. Aceste activităţi şi rezultatele lor, precum şi neimplicarea politică au reprezentat motive importante pentru numirea lui în funcţia de Guvernator al Deltei Dunării.

Considerând că menţinerea în functie a activistului ecologist Liviu Mihaiu ar reprezenta o garanţie a continuării proiectelor de conservare şi ecologizare a Deltei Dunării, organizaţiile neguvernamentale de mediu semnatare ale acestei scrisori vă cer să îl menţineţi pe Liviu Mihaiu în funcţia de guvernator al Deltei Dunării, păstrând acest post apolitic şi contribuind astfel la salvarea de la distrugere a uneia dintre cele mai sensibile zone naturale din lume.

Organizaţiile semnatare sunt:

1. Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta, director Costel Popa

2. Fundaţia TERRA Mileniul III, director executiv Ioana Ciută

3. Fundaţia Eco Pontica, preşedinte Florin Palade

4. Asociaţia Kogayon, preşedinte Florin Stoican

5. Greenpeace Romania, team leader Crisanta Lungu

6. Asociaţia Otus pentru Protecţia Naturii, preşedinte Szabo Jozsef

7. WWF Programul Dunăre Carpaţi România, manager program Luminiţa Tănasie

8. Societatea Ornitologică Română, director Dan Hulea

9. ARIN, director executiv Codruţa Nedelcu

10. Mare Nostrum, director executiv Mihaela Cândea

11. Asociaţia pentru Conservarea Ariilor Protejate Bio-Cultural (Mişcarea Salvaţi Vama Veche), preşedinte Mircea Toma

12. Centrul de Resurse pentru participare publică, director Oana Bahnaru Preda

13. Asociaţia Rangerilor din România

14. UNESCO ProNatura

15. Asociaţia EcoAssist, preşedinte Liana Buzea

16. Asociaţia MaiMultVerde, preşedinte Dragoş Bucurenci

17. Consiliul reprezentativ al Coaliţiei Natura 2000 (care cuprinde 54 ONG-uri de mediu din România)

18. Milvus Grup

19. Asociaţia Salvaţi Bucureştiul, preşedinte Nicuşor Dan

20. Agent Green, director Gabriel Păun

21. ”Bate şaua să priceapă iapa”, preşedinte George Culda

De ce îl plângem pe Cozma?

3.000 de sibieni s-au strâns să-l plângă pe Marian Cozma, aseară, la Sala Transilvania. Plângem un sportiv, ne revoltă nedreptatea, suntem solidari cu drama unei familii, am vrut să fim mai breji decât ungurii, ne manipulează televiziunile sau ne plac telenovelele?

Poate fiecare dintre cei 3.000 de sibieni care au fost aseară la Sala Transilvania a avut motivaţia lui. Nu-l condamn pe niciunul. Până la urmă, imaginea generală e de solidaritate, iar familia handbalistului avea nevoie de asta.

De ce nu ne solidarizăm cu fiecare tânăr ucis brutal? Pentru că nu suntem toţi egali. Este exact de cinic precum sună.

Marian Cozma a fost un handbalist din echipa naţională a României. Orice sportiv care joacă sub culorile naţionale merită mai mult respect decât noi, restul. Am pierdut cultura sportului şi riscăm să ne pierdem cu totul ca naţie. Valorile sportive originare, competiţia dreaptă, apărarea identităţii unei ţări/comunităţi, lupta fără sânge, modul sănătos de trai, spiritul de echipă, ataşamentul, toate sunt mocirlite de figuri infecte becaliene. Abia când moare un handbalist, ne amintim că există handbal. Câţi ştim că România tocmai s-a întors de la un Campionat Mondial şi că a ocupat locul 15? Câţi ştiam asta înainte de moartea lui Cozma?

Am pus o lumânare în faţa Sălii Transilvania, în memoria unui sportiv al României. N-am stat la circul cortegiului funerar.

Ce ne facem cu ţiganii?

Somnul raţiunii naşte monştri. Iar monştrii de etnie rromă care ne îngrozesc în ultimul timp sunt rodul somnului adânc al raţiunii noastre.

Mă îngrozesc comentariile de pe site-uri din aceste zile, după ce handbalistul Marian Cozma a fost ucis de un grup de rromi, în Ungaria. Sunt mulţi, foarte mulţi cei care cer răzbunare. "Să curăţăm răul, să stârpim ţiganii", spun alţii. Tatăl handbalistului înteţeşte ura asta cu declaraţii de genul "Să ne aliem împotriva răului". Cât de uşor şi de repede l-am înviat pe Hitler! Şi e un hitler mic în fiecare dintre noi.

Fotografia de mai sus (copyright Ana) este făcută în vară, la Spitalul Judeţean din Sibiu. Atunci, o ceată de rromi a tăbărât în curtea Urgenţelor, după ce doi tineri din clanuri diferite s-au luat la cuţite în Porumbacu. Ce caută scena asta în anul de graţie 2008, într-o ţară care face parte din cea mai prosperă Uniune de pe planetă? Ce caută scena cu Mailat, în acelaşi context? Cu Cozma, în ţara vecină? Cu zecile de hoţi, violatori şi asasini din toată Europa de care auzim la ştiri şi de care sunt pline şi închisorile noastre?

Cred că încercarea noastră firavă, superficială de incluziune socială a eşuat lamentabil. Am evitat să le spunem "infractori rromi" şi le-am spus "infractori români". Nu le-am făcut lor niciun serviciu, dar nouă ne-am făcut o nedreptate. Parţială. Pentru că faptele lor atârnă greu şi pe umerii noştri.

Statul român s-a apălat pe mâini de tot ce a însemnat integrarea rromilor. Bag sama că şi statul maghiar. Le-a dat câte un loc-două în şcoli şi în instituţii şi la revedere.

Noi, cetăţenii de rând, ne facem că nu-i vedem pe stradă. Ne bucurăm când se iscă scandaluri între ei şi sperăm că se vor extermina între ei, în lupte inter-clanuri. Ne învăţăm copiii să nu se joace la şcoală cu ţiganul din ultima bancă. Îi facem de râs în toate sketch-urile ieftine de televiziune, pentru că sunt o sursă nesecată de miştocăreli. N-au nicio şansă să se angajeze la privat şi dacă doamne fereşte se întâmplă asta, sunt primii care zboară atunci când din firmă dispare ceva. După ce zeci de ani i-am tratat cu aroganţa rasei superioare şi le-am spus "tu" chiar dacă ni s-au adresat cu "dumneavoastră", am găsit soluţia perfectă: să-i exterminăm!

Nu, nu mă înţelegeţi greşit. Nenorociţii care l-au ucis pe Cozma trebuie închişi pe viaţă. Nu se vor vindeca de boala asasinului. Dar noi ce facem mai departe?

Cele mai corupte sisteme din România

Trăim în România, deci dăm şpagă.

Ei bine, mi-am propus să exist în afara acestei axiome. Adică să n-o aplic. Până când am avut pe cineva drag în spital, în stare gravă. Aici a intrat în comă şi principiul. Dar şi-a revenit ulterior, odată cu victoria logicii: am dat şpagă degeaba.

Aşa că încerc un top subiectiv al celor mai corupte sisteme din România.

Locul 3. Administraţia publică. Cum naiba se face că, atunci când ai nevoie de un act din partea statului, niciodată nu se poate? Tot timpul există anumite circumstanţe care te descalifică şi te privează de dreptul de cetăţean primitor de acte. Ca prin minune, intervine un funcţionar milostiv care te izolează într-un ungher ascuns al instituţiei doar ca să-şi ofere voluntar, pentru o sumă modică, serviciile şi să te scape de acest surghiun.

Tot în această categorie intră şi inspectorii de la stat. Inspectorii sunt o specie aparte. Au "nasul" lor, îşi miros muşteriul de la o poştă, sunt organizaţi în caste, care stabilesc tarifele şi se menţin, chiar şi pe perioadă de criză, în limitele unui profit rezonabil. "Rezonabil" este evident scos din context. Spre exemplu, ştiu sigur că poţi scăpa de inspectorii de la Finanţe din Sibiu (care vin mereu în pereche) contra a 2.000 de lei. Dacă refuzi şi tu să "trăieşti în România, deci să dai şpagă", îţi vei pierde cel puţin o zi întreagă ca să stai la o masă dezordonată, plină de acte (actele tale), pe care inspectorii le fac vraişte, până găsesc ei o chichiţă legislativă cu care te pot arde. De preferat o amendă mai mare de 2.000 de lei, ca să-ţi doreşti să revii asupra propunerii iniţiale.

Locul 2. Învăţământul. Ştiţi "protocoalele" pentru profesorii de liceu care din filantropie vin să te supravegheze la Bac şi nu pentru că iau bani pe asta. Pentru că trebuie şi ei răsplătiţi cumva, există reguli clare şi tarifare - unii iau din banii strânşi de-ale gurii, pe care profesorii le iau după examen cu ei acasă (unii dintre ei), alţii pur şi simplu adună banii, iau o apă plată şi restul îi lasă ca din uitare pe catedră. Şi cine să se mai preocupe de un fleac precum copiatul?

Ei, dar ăsta este un mizilic pe lângă adevărata şpagă din învăţământ, cea universitară. Un examen trecut, 200 de euro, o licenţă luată, 500 de euro, o licenţă luată deşi n-ai fost la cursuri, 1.000-1.500 de euro, bucuria unui absolvent - nepreţuită.

Locul 1. Sănătatea. N-ai cum s-o baţi în topul ăsta, domnule. Păi dacă medicul cardiolog te cheamă în cabinet şi îţi cere plicul imediat după ce ţi-a scos persoana aia dragă din moarte clinică, în urma unui infarct, ce vrei mai mult de atât? El îi zice "recunoştinţă", tu îi zici "cinism". Ce mai contează, atâta timp cât vilele de vacanţă sunt ale lui, iar tu ai rămas cu garsoniera ta, strângând din pungă pentru următoarea vizită inopinată la salvatorul de vieţi, medicul român?

În încheierea topului, vreau să menţionez că acesta se referă la sisteme, nu la indivizi. Cunosc lucrători din fiecare sistem în parte care îşi fac meseria cu abnegaţie, respingând principial orice manifestare a şpăgii, fie ea venită sub forma unori roni sau împachetată în staniol de ciocolată. Exact cum am spus şi în postul anterior, în ei stau speranţele mele. Ei pot revoluţiona sistemul.

Salvarea vine din interior

Sistemul sanitar din România e atacat în ultimele zile de nişte kamikaze. De nişte medici iresponsabili şi pe deasupra proşti, care nu s-au "îngrijit" ca faptele lor de vitejie să nu ajungă în presă. Bătrâne moarte după ce au fost purtate cu orele între secţii de spital, gravide ucise de pastile banale de dilatare, copii morţi după complicaţii survenite în urma operaţiilor... parcă suntem în bancul ăla cu "Doctore, cum a decurs autopsia? Bine, pacientul încă mai mişca".

Ca în orice meserie, eroarea umană este inerentă şi în medicină. Mai tare doare însă indiferenţa medicilor, atitutinea detaşată cu care vin să îţi explice că oricum pacientul lor ar fi murit. Este inevitabil ca un medic să devină şi o oglindă stearpă, în care nu se mai reflectă nimic? Pentru sănătatea lor psihică şi finalmente chiar şi fizică, medicii trebuie să se detaşeze de cazurile lor. E până la urmă o chestiune de supravieţuire. Nu poţi ieşi întreg la cap dintr-o viaţă în care 70% din timp îţi este ocupat de durere, de iminenţa morţii.

Şi totuşi, de ce unii reuşesc?

Am un medic ortoped extraordinar. Dr. Mihai Roman. Îmi explică ce nu-i în regulă cu genunchiul meu, ce trebuie să fac, unde am greşit, are glume relaxante în meniu tocmai când suceşte mai rău de ligamente, mă încurajează, îmi vine să mă vindec numai de dragul lui. Pentru că îmi doresc ca vindecarea să fie rapidă, în aşa fel încât reuşita lui medicală să fie şi mai şi. Poate e încă tânăr şi sistemul nu l-a "cablat" încă. Şi totuşi, cred că nu. Cred că unii oameni se nasc să aline suferinţa şi aceia trebuie să devină medici.

În schimb, misiz Buni a venit acum 2 zile de la Urgenţe, de la Cardiologie, cu inima cât un purice. Deşi tocmai de aia se dusese acolo, că avea probleme cu inima. A dat peste un nenorocit de medic, dr. Raul Vulcu (m-am uitat pe parafă), care a întâmpinat-o brutal cu: "Cine dracu vă trimite pe toţi la Urgenţe? Toţi bătrânii şi toţi graşii!". Misiz Buni a ajuns înapoi acasă şocată: "Da' io nu-s grasă...". Nu, femeia chiar nu e grasă. E drept că-i bătrână, dar de când e asta o vină?!

Fac această paralelă pentru că cei doi medici fac parte din aceeaşi generaţie. Sunt tineri, în jur de 35-40 de ani. Primul suferă din cauza celui de-al doilea un blam social pe care nu-l merită. Pentru că i se comite o nedreptate, se va întoarce împotriva celor de la care crede că pleacă veninul - împotriva presei, probabil în final şi împotriva pacienţilor. Nu împotriva celor care sunt adevărata problemă - medicii slab pregătiţi, cu un caracter execrabil, care consideră că merită respectul pentru că au făcut o facultate complicată şi 7 ani de rezidenţiat, frustraţi că toată şcoala şi toate diplomele nu îi ajută să câştige decent, într-o ţară săracă şi cu contul, şi cu duhul.

Dacă medicii adevăraţi, cei care au intrat în spitale ca să salveze vieţi nu vor începe ei înşişi o revoluţie împotriva cioturilor, nimeni nu va putea curăţa sistemul. Solidaritatea de breaslă e bună numai atunci când oamenii dau valoare breslei.

Fotografiile anului 2008

Naturalmente, vorbim despre fotografiile anului 2008 în National Geographic. Top 10 e la ei pe site. Din Top ten-ul lor, fac eu topuleţul meu 3, dar merită să le vedeţi şi citiţi explicaţiile tuturor pe Nat Geo.

3. Leopardul de zăpadă - este fotografia Wildlife a anului, premiată de Muzeul de Istorie Naturală din Londra. Este o imagine extrem de rară, a unei specii de leopard aproape dispărută, care trăieşte la înălţimi foarte mari. Fotograful american care a surprins scena, într-un parc naţional din India, spune că a îndurat mult până să surprindă această imagine - zile şi nopţi cu temperaturi extreme şi urcuşuri pe pante abrupte au făcut ca aceasta să fie "cea mai grea poveste din viaţa mea", zice Steve Winter.



2. Venus, Jupiter şi Luna zâmbesc către Pământ - Locuitorii din Asia au văzut un cer zâmbăreţ în noaptea de 1 decembrie, când Venus, Jupiter şi Luna au format un triunghi foarte rar, spun astronomii. În aceeaşi noapte, americanii au văzut un cer morocănos. Dar, adaugă Nat Geo, suntem siguri că n-a fost nimic personal.




1. Băştinaşi în luptă cu avionul - la ei e doar pe locul 10, la mine e prima în top. Este o fotografie cu un trib amazonian care n-a fost niciodată contactat de oameni din civilizaţiile moderne. În fotografie se observă cum doi dintre membrii tribului atacă cu săgeţi avionul în care se află fotograful. Fotografia a fost surpinsă într-o pădure tropicală dintre Peru şi Brazilia.

Companii responsabile în 2008

Responsabilitatesociala.ro lansează încă o dată provocarea de a desemna cele mai responsabile companii de anul trecut. Răspund cu plăcere acestei provocări, deşi am stat mult să mă gândesc la trei nominalizări:

1. Realitatea TV - Codul verde e, clar, cea mai vizibilă campanie de anul trecut. E drept că postul TV are toate pârghiile la îndemână ca să-şi popularizeze campania, dar având în vedere că a reuşit să-l aducă până şi pe preşedintele statului în mijlocul miilor de oameni care plantau copaci la una dintre acţiunile Cod Verde, cred că e lăudabil şi merită locul I pe anul 2008. Campania este cu atât mai eficientă cu cât este de durată şi tinde să devină o constantă, iar românii au mare nevoie să li se reamintească periodic ce-i bine şi ce-i rău, că au un defect genetic: n-au gustat din pomul ăla biblic, al Binelui şi al Răului. Şi confundă valorile cu seninătate.

2. Tuborg - pentru campania "Umbrela Verde", care a implementat mii de stickere cu "Din această maşină nu se aruncă gunoi pe stradă" pe autovehiculele poporului. Sunt mândra posesoare a unuia :)

3. Petrom - Deşi nu a fost atât de vizibilă ca în 2007, compania are totuşi permanent CSR-uri şi o secţiune aparte pe site dedicată responsabilităţii sociale.

Na bun. Dintre toate, să recunoaştem că, în sine, Realitatea TV este şi cel mai puţin dăunătoare mediului. Fix la polul opus stă Petromul. Dar pentru că n-avem nicio şansă să închidem rafinăriile de petrol şi staţiile de benzină (să fim sinceri, nici nu ne-am dori asta), măcar să determinăm companiile să investească cât mai mult din profitul lor în ecologizări şi CSR-uri. Ceea ce nu s-a prea întâmplat în anul 2008 şi probabil se va întâmpla şi mai puţin în 2009, iar criza financiară va fi scuza perfectă. Cel puţin la Sibiu nu a existat, de când mama m-a făcut, nicio campanie de răsunet, finanţată de o companie responsabilă, în domeniul ecologiei. Aşa că nominalizările mele vin pe fondul ştirilor din presă referitor la evenimente la care nu am putut să particip şi care nu mă afectează direct.

În concluzie, deşi deţin banul şi logistica necesară ca să ne împuie capul cu CSR-ul, majoritatea companiilor stau cu capul în nisip. Au ceva mai bun de făcut cu banii.

Update: Mă ceartă nenea de la Responsabilitatesociala.ro că nu am răspuns şi la celelate 3 întrebări :), aşa că revin şi spun aşa:

- În ce măsura marile companii din România au răspuns în 2008 aşteptărilor mele în privinţa implicării în societate?
În mică spre foarte mică măsură, cred că am dat de înţeles şi mai sus. După părerea mea, ealitatea TV are o campanie reuşită - Cod Verde - şi este un lucru bun că o continuă. Probabil că plantările vor reîncepe la primăvară, pentru că doar toamna şi primăvară se pot planta copaci. Îl contrazic aici pe Sergiu care bagatelizează plantările de copaci şi îi spun că este FOARTE mare nevoie în România de treaba asta, care ar trebui să meargă mână în mână cu campaniile anti-defrişări (şi aici, realitatea se completează cu PRO TV-ul :D).
Ce nu au făcut şi consider că este cazul: să se implice - şi aici iacătă Serj că-ţi dau dreptate - în flagelul ăsta care se cheamă trafic în România şi care nu este decât o proiecţiei a mitocăniei cronice de care suferă societatea românească astăzi.

- Ce aşteptări am de la companiile din România, în privinţa responsabilităţii sociale, în 2009?
Cred că mă repet, dar: cineva trebuie să îşi asume riscul (o, da, este un risc) de a bate monedă pe responsabilizarea şoferilor. Şi mai există un mare risc pe care nu şi-l asumă nici statul, darămite companiile - integrarea populaţiei de etnie rromă. Tensiunile sociale se înteţesc şi se vor întâmpla tragedii dacă ne dăm numai cu palmele peste faţă când mai prindem câte o ştire nasoală la televizor.
Sunt conştientă că o promovare eficientă cere foarte mulţi bani, ca regulă generală. Dar sunt şi idei creţe care aduc bani din nimic şi cred că un exemplu bun în sensul ăsta este "Umbrela Verde" de la Tuborg.
Tare mi-ar plăcea ca acele companii care se implică în CSR să îi acorde importanţa cuvenită acestui domeniu, să nu-l mai trateze ca un fel de departament-anexă primul pe lista de disponibilizări şi singura lor motivaţie pentru acţiune să fie, de fapt, presiunea publică.

- Cum cred că le-aş putea stimula, eu personal, pe companii, şi în special pe cele de la care cumpăr, să fie mai responsabile în 2009?
Mă exprim public în sensul acesta, deşi nu cred că pe companii le afectează în vreun fel. Comportamentul meu de cumpărător le-ar putea afecta într-adevăr, dar reprezint o minoritate neglijabilă.

"E doar un joc, e doar un joc"

Era doar ora 17.30, sâmbătă, 7 februarie şi sala "Horia Demian" din Cluj era deja aproape plină pentru meciul care trebuia să înceapă abia peste o oră şi jumătate. Meciul cu CSU Sibiu, fireşte.

Mulţi suporteri clujeni, orgolioşi şi nu-i nimic rău în asta, luau în derâdere Sibiul. Că noi n-am ajuns în finală în ultimul timp - şi ei da -, că galeria noastră se împuţinează, că ei au Nokia drept sponsor... True. Dar meciurile cu Sibiul umplu sala Horia Demian la fel cum o umple o finală de campionat. Concluzia să o tragă fiecare pentru sine.

Meciul a început greoi pentru Sibiu şi urmărirea a devenit un chin. Dar e ca la atletism: când unul are 10 metri în faţă şi reuşeşti să-l ajungi, ţi se pare că nimic nu te mai poate opri. Că poţi ajunge şi pe lună şi tot primul vei fi şi acolo. Şi încrederea, uneori, este cel mai mare duşman al tău într-o competiţie. Cred că ăsta a fost cazul şi ieri seară.

Sibiul a jucat formidabil în sfertul doi şi sfertul patru, a ajuns Clujul din urmă, dar a ratat frustrant de mult la libere. Ne-au ieşit treiţele fix când am avut nevoie de ele şi parcă prindeam aripi. Dar ce cristos căutam noi în aer, când meciul se juca pe parchet? Ca să ne aducă înapoi în meci, clujenii ne administrau şi ei o treiţă. Şi tot aşa, nu ne-am învăţat minte deloc. Am avut meciul în mână la finalul sfertului patru, la fel ca şi în finalul primei reprize de prelungiri. Acelaşi scenariu: noi avans de 4-6 puncte, ei recuperează şi egalează.

Sala tropăia, era vie. Ai noştri cântau, ai lor aplaudau. Un fenomen de masă dintre acelea la care vrei să participi doar ca să te mândreşti că ai fost acolo. Că în faţa ta se petrece ceva substanţial, o bucurie a sportului dincolo de frustrări de moment, mii de oameni care îşi doresc o victorie pentru că stă în natura umană să concurezi, dar să concurezi frumos, civilizat, demn, cu respect faţă de adversar, faţă de cei care îl susţin şi în final cu respect pentru învingător.

Pe finalul celei de a doua reprize a prelungirilor, îmi disciplinam adrenalina, în gând: "E doar un joc, e doar un joc!". Dar ce joc frumos!

Cronica minut cu minut a meciului este pe oradesibiu.ro.

Au vizitat de 52 de ori Sibiul. Şi revin!

Doi olandezi le trimit salutări sibienilor pe Cartea de Oaspeţi a site-ului Primăriei. Ans şi Jan Wessels din Tilburg zic aşa:

După ce am vizitat de 52 de ori Sibiul, abia aşteptăm să îl vizităm din nou. Urarea noastră pentru toţi locuitorii Sibiului:
La mulţi ani.
Ne vedem curând

(postul este în engleză în original)

N-am făcut nicio pasiune atât de mistuitoare pentru niciun loc din lume în care m-aş întoarce de zeci de ori. Mă gâdilă totuşi la orgoliu să ştiu că alţii au făcut această pasiune pentru casa mea.

Foto: Anuşka

It's alive!

Daily Mail anunţă astăzi că, în luna ianuarie, preţurile caselor din Marea Britanie au crescut cu aproximativ 100 de lire sterline pe zi, după ce băncile au scăzut dobânzile la credite cu 1%. Asta înseamnă o medie de creştere de 30.000 de lire în doar o lună, după ce preţurile scăzuseră constant, timp de 10 luni, până la media de 33.000 de lire sterline.

Criza a început în Statele Unite şi prima contaminată a fost Marea Britanie. E o gură de oxigen rapidă a unui sistem în care s-a perfuzat dintr-o dată un efect Placebo sau se ridică economia mondială din pat?

Oricare ar fi varianta corectă, România fiind în această metaforă curul economiei mondiale, se va ridica ultima din pat.

Aţi auzit de Giethoorn?

Nici eu n-am auzit, până nu mi-a trimis Călinaces un pps cu fotografii. Giethoornul arată cam aşa:


După ce ne-am uitat câteva minute la fotografii, hipnotizaţi, i-am dat un gugăl să vedem dacă localitatea asta chiar există. Şi există.

Giethoorn-ul este un sătuc în Olanda, numit şi "Veneţia Nordului". Partea veche a localităţii nu are nici măcar un centimetru de asfalt. De fapt, are un pic, dar este pistă pentru biciclişti. Sunt kilometri întregi de canale care formează o pânză de transport între căsuţe de poveste, zici că-s locuite de hobbiţi. Şi Primăria arată de parcă ar locui o Ileană Cosânzeană în ea.

A urcat sus de tot în lista mea cu destinaţii de vacanţă.

Mai multe fotografii aici, aici şi aici.

Yummmyyy, ce ilegalitate!

Foarte tare îmi place mâncarea de la Yummy Yang. Şi promit să mai mănânc la ei, dacă au niţică grijă de şoferul ăsta:


Da, da, dublă linie continuă. Şi nu, Ghimi, nu se anulează între ele. Este intrarea pe Mitropoliei dinspre Şaguna, interzisă ca măsură logică, să nu ţină tot deneul blocat. Logică, dar dacă o încalcă şi prefectul Sibiului, de ce n-ar încălca-o şi băiatul cu mâncarea?

Măcar Yummy a semnalizat...

Cluj - Sibiu. Un meci altfel.

A fost ideea lui Teo şi am îmbrăţişat-o cu plăcere. Jucăm un meci Cluj - Sibiu, înainte de adevăratul meci, cel de sâmbătă. Vasile din Cluj şi eu din Sibiu. Ca să demonstrăm că sportul, deşi este despre orgolii, este şi despre fair-play, respect şi onoare.

Clujul zice:

Frăţia culorilor

Steaua, Dinamo, Steaua, Steaua, Dinamo, Steaua, Dinamo, Dinamo.V-aţi plictisit? Mai urmează. Ploieşti, Ploieşti, Ploieşti, Ploieşti, Ploieşti. Acum chiar cred că v-aţi plictisit.

Prima dată când s-a hotărât „stop dominaţiei impuse de la centru” a fost la începutul anilor ’90. Atunci, la Cluj s-a format o echipă de vis. Ghiţă Mureşan, “Bubu” Roschnafsky, Horea Rotaru, Mircea Cristescu, Mihai Sinevici, “Bobo” Pintea sau Tibi Sebestyen erau numai câţiva dintre cei care, în 1992, 1993 şi 1996, sub bagheta lui Gheorghe Roman, au mutat “centrul” baschetului românesc pe malul Someşului. Alături de ei, câteva mii de “nebuni” îmbrăcaţi în alb şi negru.

În 1995 şi 1999, a venit rândul Sibiului să facă legea. Elemer Tordai, Cornel Alecu, Claudiu Munteanu, Benny Pelger sau Bogdan Spânu, “mânaţi” în luptă de Mircea Vulc şi de alte mii de “nebuni”, îmbrăcaţi în galben şi albastru, au transformat Sibiul în capitală.

După deja mult prea plictisitorul un-doi Steaua-Dinamo, mult mai palpitantul meci Cluj-Sibiu prelua puterea în ceea ce priveşte rivalitatea adevărată în baschetul din România. Iar de atunci, nimic nu s-a schimbat. Oricând, un meci Cluj-Sibiu a fost mai “adevărat” decât orice confruntare a “veşnicilor campioni”. Şi totul, dintr-un singur motiv: meciul din tribune, întotdeauna mai încins, mai savuros. Când într-o sală se strâng, de o parte şi de alta a terenului, alb-negrii şi galben-albaştrii, spectacolul e garantat. Iar acest spectacol reprezintă, de fapt, esenţa acestor meciuri. Nu valoarea echipelor, nu priceperea antrenorilor, niciodată locurile din clasament sau miza meciurilor. Spectacolul din tribune face din meciurile dintre clujeni şi sibieni adevărate “capodopere” ale propagandei pentru ceea ce ar trebui să fie, cu adevărat, sportul.

Doar că, nu de puţine ori, rivalitatea “adevărată” a depăşit graniţele normalului şi s-a transformat într-una prost înţeleasă. Ceea ce era cândva o luptă comună a clujenilor şi sibienilor s-a transfomat într-una a clujenilor contra sibienilor. “Fraţii“ au devenit duşmani, iar asta a umbrit din ce în ce mai mult spectacolul pe care oricine aşteaptă să îl vadă la meciurile directe. Injurii, batjocură, uneri chiar ură, venite din ambele părţi, au aruncat în derizoriu frumosul disputelor Cluj-Sibiu. L-au transformat în grotescul meciurilor de fotbal Steaua-Dinamo. Ceea ce niciodată nu ar fi trebuit să se întâmple, ceea ce nimeni nu şi-ar fi ndorit să fie realizat, s-a petrecut: alb-negrii au ajuns să vină la meciuri ca să vadă suferinţa galben-albaştrilor, şi invers.

Din nefericire, mă tem că sâmbătă, în Sala Sporturilor “Horia Demian”, nu va fi altfel. Nu am niciun motiv să cred că, după atâţia ani în care frumuseţea duelurilor Cluj-Sibiu a fost uitată, ea va fi reînviată “la comandă”. Dar măcar pot să sper că în pauză şi după joc, indiferent ce va arăta tabela, cel puţin o mână de “nebuni” alb-negri şi galben-albaştri se vor aduna laolaltă şi îşi vor aduce aminte care e motivul pentru care, de ani de zile, toată lumea aşteptă cu sufletul la gură un meci Cluj-Sibiu.

Eu, unul, m-am plictisit să tot citesc şi chiar să scriu, în mai, aceleaşi titluri legate de deznodământul finalei. Măcar o dată aş vrea să fiu obligat să schimb “partitura”, iar când meciul al 7-lea al ultimului act va lua sfârşit, să am de ales când va fi vorba să dau titlul de pe prima pagină. Să stau şi să mă gândesc bine dacă e mai potrivit un titlu care să conţină două din cuvintele “Cluj”, “Sibiu” şi “campioni” sau unul care să ridice în slăvi adevăratul câştig important al unui duel de asemenea calibru: frăţia culorilor alb, negru, galben şi albastru.

http://www.vasileracovitan.com/

Sibiul zice:

U Cluj - CSU Sibiu. Avancronică de Sibiu.

Meciul trebuie să fie “altfel”. Un meci între doi ziarişti, unul din Sibiu, unul din Cluj, care îşi exprimă opinia despre adevăratul meci, marele meci, care va urma sâmbătă la Cluj. Pentru iubitorii de baschet, unul dintre cele mai frumoase meciuri din campionat: Cluj vs. Sibiu.

Ideea a venit din partea lui Teo şi am îmbrăţişat-o cu plăcere. Pe Vasile, “adversarul” meu din Cluj, îl cunosc de câţiva ani. Să fim serioşi. Om fi noi ziarişti. Dar toate discuţiile noastre dinainte de faimosul derby al Ardealului se terminau invariabil cu:
Vasile: “Bate Clujul.”
Adela: “Bate Sibiul.”
(Femeile au în general ultimul cuvânt.)

Sâmbătă la Cluj va fi un meci greu. Foarte greu. Ambiţiile mustesc şi, deocamdată, bolborosesc în suc propriu. Clujul este vicecampioana României şi vrea să dovedească, acum mai mult decât oricând, că poate sparge supremaţia Asesoftului. Să recunoaştem, are motive să pretindă asta. Sibiul are o echipă aproape complet nouă în sezonul 2008-2009, însă una care s-a sudat frumos şi a evoluat din ce în ce mai bine împreună. Valorile s-au triat, jucătorii şi-au găsit locul în echipă, în vestiar pare să fie linişte, iar pe teren, mingea circulă frumos.

Ca de obieci, declaraţiile dinainte de meci sunt diferite pentru reprezentanţii celor două echipe. Tab Baldwin, antrenorul U Cluj, declară pe site-ul U Mobitelco Cluj: “Este al doilea sezon al meu la Cluj şi a opta oară când luptăm împotriva echipei din Sibiu de când am venit. În tur am pierdut la Sibiu, dar acum cred că e rândul nostru să arătăm de ce suntem în stare”. În schimb, Mircea Vulc, directorul executiv al CSU Sibiu, spune că “Meciul de la Cluj o să fie foarte greu. S-au întărit, au bani, se apropie de cei de la Ploieşti. Au avut şi norocul pe care noi nu l-am avut. Cred că o să batem la Cluj”. Putem să suspectăm aroganţă de o parte şi neîncredere de cealaltă parte. Sau dimpotrivă, putem bănui încredere în propria echipă din partea antrenorului Clujului şi precauţie diplomatică din partea directorului sibian.

Meciul va fi cu siguranţă unul încrâncenat de ambele părţi. Atât Sibiul, cât şi Clujul au câte un jucător în Top 5 cei mai buni marcatori ai campionatului. Potrivit numaibaschet.ro, Bryant Matthews (CSU Sibiu) se află pe locul al doilea în topul marcatorilor, cu o medie de 21,14 puncte marcate pe meci. Clujul îl are pe locul al cincilea pe Matt Gibson, cu 19,69 de puncte marcate, iar misiunea lui Harrison în faţa lui nu va fi deloc uşoară.

Totuşi, la Sibiu se vede clar o mai bună organizare în apărare, în acest sezon, faţă de campionatele anterioare. Pe de altă parte, şi Clujul este determinat în defensivă sub comanda lui Tab Baldwin. Ceea ce nu exclude deloc spectacolul în teren, mai ales că ambele echipe au jucători americani care adoră “muzica” galeriei.

Clujul încearcă îmbinarea a două şcoli de baschet considerate antagonice pe plan mondial – pe de o parte, cea americană, reprezentată la U de jucători precum Gibson şi Bambale Osby (care declară pe site-ul echipei că modelul lui în viaţă este… Dumnezeu), iar pe de altă parte, cea sârbească. Iar la acest capitol, Clujul se poate mândri cu Branko Cuic, al treilea jucător din România ca medie de pase decisive pe meci (4,13), un jucător deloc iubit de fanii sibieni după incidentul de anul trecut, când l-a “controlat” la organele genitale pe baschetbalistul CSU, Jason Smith. Iar de aici, un scandal de tristă amintire pentru ambele cluburi.

Nu voi face uz de deontologie ca să-mi ascund evidenta iubire pentru culorile galben-albastre. Fără nicio bază matematică – nu există aşa ceva în sport – cred că Sibiul va învinge. Dar am un respect onest faţă de U Cluj, vicecampioana României, o echipă bine manageriată şi cu un public pătimaş. Orice s-ar întâmpla sâmbătă, meciurile dintre Cluj şi Sibiu rămân spectacole totale pentru campionatul românesc.

Aberaţiile şi statul român

Astea două sunt sinonime. Aberaţiile şi statul român. Dacă încă nu sunt, vor deveni şi vor fi recunoscute până la urmă şi de DEX. E imposibil să evoluăm spre bine.

Să vă povestesc: unii ştiţi, am o mică problemă cu un anume picior stâng parţial belit pe o anume pârtie de schi. A stat el cuminte în ghips vreo 3 săptămâni, după care s-a dus la doftor, iar doftorul i-a recomandat cu titlu obligatoriu să mai stea el cuminţel aşa încă 3 săptămâni, dar într-o orteză. Ei bine, accesoriul ăsta cu nume medical are funcţia de a menţine ligamentele în poziţie verticală, ca să se vindece ca lumea. Un fel de ghips mai elaborat, cu mult scai, vreo 8 butoane şi cu marele avantaj că e detaşabil. La un aşa confort, preţul e pe măsură: opt sute şi ceva de lei. Să cad pe spate. Noroc de la Dumniezău că aveam spătar la scaun, altfel te miri ce alte accidente îmi mai defectau membrele.

Pentru că tanti de la orteze a fost foarte drăguţă - şi repet, că merită, FOARTE drăguţă - a sugerat să plătim noi 300 de lei, iar pentru restul, care ar trebui suportat de Casa de Asigurări de Sănătate, să aducem, după cum urmează: copie după bolentin, adeverinţă de la locul de muncă cum că sunt asigurată, vizată de CAS Sibiu şi recomandare de la medicul speţialist. Şi aici vine partea frumoasă a întâmplării.

Pentru că firma pentru care cu onor prestez are sediul în Bucureşti, eu figurez în analele CAS Bucureşti. Ca atare, CAS Sibiu nu-mi poate da adeverinţă. Fincă şi deoareşice ei nu are bază de date comună. Să mă duc eu frumos să-mi vizeze CAS Bucureşti adeverinţa. Da' dacă-mi vizează CAS Bucureşti adeverinţa, ei să suporte şi costul ortezei. Acum, io stau să mă întreb, ca omul fără un picior funcţional: cum cristos să mă duc eu la Bucureşti, în starea de faţă?! Sau orice alt bolnav, că din întâmplare numai ăştia au nevoie de casa de Asigurări de Sănătate.

Booooonnn, asta ca asta.

Să zicem că aş fi asigurată la Sibiu. Locul meu de domiţiliu. Acolo unde mă accidentez şi deci acolo unde am nevoie de îngrijire medicală. Care curu mâţului îi logica cu asigurarea dă Bucureşti, în afară de lenea şi incompetenţa crasă din ţara asta?!

Să revenim. Presupunem prin regula absurdului că aş fi asigurată la Sibiu. Primesc explicaţia că poate dura şi 6 luni până onor statul român îmi suportă costul ortezei. Timp în care bineînţeles firma de aparatură medicală nu-mi poate elibera bon. Legal, nu-mi pot vinde orteza. Şi cam ce cristos să mai fac eu cu orteza aia peste 6 luni?! Desigur, există şi posibilitatea să achit suma integral, că doar de aia plătesc asigurări la statul român lună de lună. Să NU beneficiez de ele.

Toate astea, în contextul în care un anume Serghei Gorbunov primeşte permisie 3 luni din închisoare de la statul român, ca să se trateze el frumos în ce spital doreşte ochiul dumisale, pentru ameninţătorul glaucom de care suferă.

Ar trebui să ne facem imn din asta: O ţară tristă, plină de umor.

Ora de Sibiu

www.oradesibiu.ro
Vezi mai multe video din Blog »

www.oradesibiu.ro COMING SOOOOON.

Cum să nu-l iubeşti pe rege? Iar regele e Federer!

Să fim serioase. Câte dintre noi îi pot rezista unui bărbat în toată firea, când sensibilitatea îi dă afară prin glandele lacrimale? Dacă plângăciosul se întâmplă să fie şi unul dintre cei mai de succes sportivi de pe planetă, ne-am căsători cu el în secunda doi. Pur şi simplu.

Finala de astăzi de la Australian, dintre Rafa Nadal şi Roger Federer, nu m-a impresionat la fel de mult ca semifinala dintre Nadal şi Verdasco. Nu ştiu dacă nivelul tehnic a fost mai scăzut sau aşteptările mele mai mari. Dar hei, până la urmă te uiţi la o finală pentru emoţia învinsului/învingătorului, nu?

Ghimi m-a bătut la cap de la începutul turneului - cu cine ţii, cu cine ţii? Cu gentleman-ul tenisului mondial, fireşte. Mai am eu simpatii de moment, în faze diferite ale turneelor, dar Federer... eh, Federer rămâne Federer.

Azi am fost convinsă că va egala recordul lui Pete Sampras - 14 titluri de grand slam. Avea toate atuurile - experienţă, tehnică, era mai odihnit decât Nadal, mai matur, mai liniştit, mai împăcat cu sine însuşi. Nadal? Totuşi, e un puşti de 22 de ani. E drept, mobil şi foarte talentat. Dar îşi scoate pantalonii din fund înainte de fiecare minge. Ăsta-i gest de mare tenismen?

Până la urmă adevărul a arătat în felul următor: Nadal ar putea să-şi scoată pantalonii din fund chiar şi în timpul schimburilor de mingi, la cât de rapid este. Este nr. 1 mondial pentru că ştie să se apere. Şi pentru că este conştient de armele sale. De asta a ales, la începutul meciului, ca primul serviciu să fie al lui Federer. Este un luptător, nu un atacant. Se apără ferm, se întinde ca guma de mestecat şi, dacă prinde mingea, fie şi cu rama, este în stare să-i dea fix efectul pe care şi l-a programat. Transpiră pentru fiecare punct şi nu abandonează. Este cel mai mare jucător de tenis din lume, în momentul ăsta.

Federer? E regele. Va depăşi recordul lui Sampras, n-am nicio îndoială. Îl va învinge pe Nadal. E tenismenul la care te poţi uita 5 ore într-un meci, zi de zi, fără să fii niciodată sigur ce lovitură va alege. Pe orice tablă de şah, Federer ar fi regele. Doar că astăzi a primit mat.